Aprofundarea clară, imersiunea în apele cristaline ale lirismului pur, fără a le tulbura prin construcţii stridente sau exprimări şocante este fără îndoială o artă. Poezia trebuie să trezească emoţii înalte, nu seisme sau convulsii. Valurile puternice, talazurile cutremurătoare sunt fenomene de suprafaţă, zbucium superficial. Metafizica mării, alambicatele fenomene ale spiritului se consumă în profunzimea apelor sufleteşti.

Poezia Zofiei Walas se înscrie în cheia de mai sus, distingându-se prin exprimare calmă şi construcţie simplă, în ciuda vastei şi agitatei tematici abordate: iubirea, perenitatea sentimentului adevărat, nostalgia trecutului.

Poeta îşi defineşte elocvent stilul în poezia „Fără partituri”, unde declară: „În versurile mele nu găseşti flori de magnolie, / Safire, turcoaze ale cerului”. Versul ei se vrea liber, în afara canoanelor metodologice, scăpat din corsetul teoriei estetice. Fără preţiozităţi şi fără floricele. Versul trebuie să se înalţe, natural şi fermecător, asemenea cântecului privighetorii, atât de armonios, deşi nu are la bază partituri meşteşugite. Versul trebuie să fie emoţie pură. Poeta adoră florile, dar vrea ca acestea să crească în grădină, iar bijuteriile strălucitoare să se păstreze în casete, nu în structuri poetice.

Zofia Walas respectă cuvântul, care este materia primă a operei oricărui poet. Aşa plate cum apar la prima vedere, cuvintele au forţa de a schimba „optica adâncului”. Dar, în „Sunete curgătoare”, într-o invocaţie înaltă, adresată Divinităţii, cuvintele par depăşite de grandoarea subiectului. Cum să-L abordezi pe Dumnezeu în cuvinte, când acestea sunt „doar sunete care curg pe valuri”? Asemenea lui Nichita Stănescu, poeta crede în forţa de expresie a necuvintelor. Pentru că Divinitatea înţelege gândurile oamenilor, fără a apela la cuvinte.

Poeta reia, într-o manieră modernă, teme mitologice. În „Galateea”, autoarea sculptează „cu dalta gândului” forma abstractă a idealului, şlefuit perfect de iubire. Această „ideie de frumos – creaţie a binelui” nu este opera artistului, ea a existat din totdeauna. Este Monada eternă, preexistentă, care doar trezeşte Pygmalion-ul, geniul cel bun care fiinţează în fiecare creator.

Într-o relaţie de quasiidentitate se găsesc alte două zeităţi păgâne: Eros şi Thanatos, guvernatori ai iubirii şi ai morţii. Pentru că atât dragostea, cât şi viaţa se găsesc „în flacăra care se stinge brusc”.

Poeta are un vocabular flexibil, recurgând adesea la paracuvinte. Astfel, „fărăiubirea” apare ca stare de spirit, solitudinea unor flori rupte, închise într-un vers, „fără apă şi fără lumină”.

În ochii verzi ai iubitului femeia descoperă anotimpul marilor speranţe: primăvara, care a venit singură, atrasă de mirajul cuvintelor. Pentru că, dacă lumea este zidire divină, iubirea este una pământeană: se preumblă pe potecile cuvintelor, fiindcă „Iubirea au născocit-o poeţii.”

Poeta recunoaşte hegemonia cuvântului. E adevărat, versurile par să fie simple cuvinte. Însă „cuvintele asemenea păsărilor, sunt făcute să zboare” . Pentru că atunci când se unesc în delicate structuri poetice, ele se transformă în cuiburi ale magiei, în cheie care deschide spaţiul, în „păsări care au zburat peste măsura propriilor aripi”.

Ca personaj, iubitul este demitizat, redus la starea de înger terestru. E suficient că e om. Pentru că omul nu este altceva decât un „înger fără aripi”. Iar în călimara răsturnată a poetei au rămas cuvintele încă nescrise. Peniţa uscată scrie peren, în profunzime: gravează amintirea.

Actul creaţiei conduce la dăruire totală. Poeta intră într-o altă dimensiune a lucrurilor, declarându-se „Ruptă – fără rezerve – de mine însămi”. Versurile ei alcătuiesc o fină ţesătură în fibra căreia autoarea induce „iubirea fără măsură.”

Ipostaza angelică a iubitului imaginar reapare în „Înger invizibil”. Atingerea palmelor sale au ceva din candoarea sărutului de fluture. Iubitul este fără îndoială înger. „Pentru că te simt oriunde, dar niciodată nu te văd.”

Acelaşi iubit sublim, la limita imaginarului, transpare în poezia „Mai iute decât vântul”. Poeta îi prinde din zbor cuvintele, din care împleteşte versuri candide, pe care se ridică, plenar, iubirea, vara sufletului omenesc. Din păcate vara este uvertura însorită a toamnei, când visele calde îşi iau zborul.

Având o savoare elegiacă, „Atingerea nopţii” readuce în prim-plan fragilitatea iubirii, transpusă ca un vis al nopţii, volatilizat dimineaţa, în contact cu cenuşiul cotidian: „Pleci atunci când se face ziuă, / Pentru că eşti vis, atingere a nopţii.” De aceea noaptea este invocată, ea fiind templul reveriei, când prejudecăţile şi opreliştile lumeşti se prăbuşesc. Dar lumea nopţii este inconsistentă, ireală. Visul este doar o extensie a realităţii, pe care poeta o doreşte şi o aşteaptă: „Transformă-te în tabloul bucuros al zilei. / Ieşi din ramă, scufundă-te în existenţă.”

Bucuria iubirii erupe în miniatura „Clipe şlefuite”. Clipele petrecute în compania fiinţei iubite constituie momente de fericire supremă, ele au valoarea unor diamante, care se poartă în inimă, decent şi discret, „În loc de briliante pe deget”.

Poezia are darul de a imortaliza clipe de fericire efemeră. Ideea este admirabil fixată, clar şi cursiv, într-o altă miniatură lirică, „Vraja”, astfel: „Ştiu deja unde pot să te caut, / Atunci când puterea dorinţei mă frământă. / Pentru că iubirea a făcut o minune, / Te-a prefăcut în vers / Înainte ca vraja să se frângă.”

Poezia de dragoste a Zofiei Walas, închegată de cele mai multe ori în formule miniaturale, de o concizie aproape matematică, elaborate cu maximă economie de cuvinte, emoţionează suav, devoalând o lume interioară originală şi complexă, care fascinează prin bogăţie şi diversitate.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Critică literară, Poezii
Comenteaza! »