Invitat al Institutului Cultural Român din Viena în luna septembrie 2009, Mircea Dinescu a intrat în contact şi cu presa austriacă. Koschka Hetzer-Molden de la „Die Presse” i-a luat recent un amplu interviu, care a fost publicat pe 11 octombrie sub titlul „Se supravieţuieşte, ca pe vremea lui Ceauşescu”. Prin amabilitatea ICR, publicăm în continuare acest amplu interviu, în care spune lucrurilor pe nume, în stilul său caracteristic.

Literatură şi dictatură: scriitorul şi susţinătorul drepturilor omului Mircea Dinescu din România despre Herta Müller, literatura ca armă, foamea după carte şi şocul libertăţii.

Koschka Hetzer-Molden: Vă bucuraţi că a câştigat Herta Müller premiul Nobel?

Mircea Dinescu: Da! Herta este traumatizată pentru că provine din „Estul sălbatic“. Pentru ea, scrisul este un mediu, un mijloc pentru supravieţuire în lumea asta. Ea e o artistă tragică care merită acest premiu. Ceauşescu a spus la un congres: „Scriitorii noştri sunt activişti de partid!“ Într-adevăr – activişti ai durerii.

Koschka Hetzer-Molden: Revista „Time Magazine” va inclus în lista „eroilor europeni“. Vă simţiţi erou?

Mircea Dinescu: Eu am o teorie despre eroi. Am fost in Grecia şi, obsedat de imaginea grecilor antici, mă uitam cum arată grecii din ziua de azi. Am văzut că nu seamănă şi am ajuns la concluzia că eroii nu au lăsat urmaşi. Au murit toţi aceia frumoşi, grecii care au luptat în pielea goală. Au rămas doar cei din serviciile auxiliare. Sunt tot greci, dar lucrau pe la bucătărie, aveau grijă de cai. Eroul e un accident al istoriei şi trebuie să dispară. Câteva clipe am fost erou, dar au trecut şi am ajuns la bucătărie, la serviciile auxiliare.

Koschka Hetzer-Molden: De ce la bucătărie? În România aţi fost un erou al Revoluţiei. Îmi amintesc cum aţi făcut semnul victoriei la televizor. Aţi spus: „Am învins. Dumnezeu şi-a întors faţa către România!“ Imaginile au făcut înconjurul lumii…

Mircea Dinescu: Am fost acasă când a început Revoluţia. Ca urmare a unui interviu acordat de mine revistei „Libération” eram arestat la domiciliu. Interviul a apărut pe 17 martie 1989. A doua zi am fost chemat la revista „România literară” unde eram redactor şi dat afară. Şi am stat acasă şi am scris poezii până pe 22 decembrie.
La poartă la mine erau şase securişti pe tură, deci 18 securişti au mâncat o pâine frumoasă datorită poetului. Pe 22 decembrie a venit o vecină şi mi-a zis că au fugit securiştii. Am ieşit şi nu mai era acolo maşina care stătuse 10 luni. Am ieşit în stradă, m-a recunoscut Domokos Geza şi a oprit coloana: „Domne, ăsta-i Mircea Dinescu, poetul de la Europa Liberă!” Şi am fost aruncat în sus de trei ori, prins o dată şi pus pe tanchetă, ca într-un film prost despre revoluţia cubaneză, cu drapelul roşu spre televiziune.
Cineva a venit şi ne-a zis că televiziunea e încercuită. Eu am întrebat: „Mergem?“ – „Mergem!“, mi-au răspuns. La televiziune, soldaţii s-au împrăştiat cu fetele din coloană, s-au spart geamuri. A mai venit o coloană cu actorul Ion Caramitru. Pentru că el era actor cunoscut, iar eu eram cunoscut de la Europa Liberă, au zis să anunţăm noi poporul. Timp de o oră ăştia ne filmau, iar noi nu ştiam şi aşteptam să vină Securitatea să ne ridice. După o oră am văzut că nu se întâmplă nimic Şi am hotărât să-i dăm drumul.
După o lună de zile am devenit preşedintele Uniunii Scriitorilor. M-a căutat o bătrânică şi a zis: „Domne, tu eşti Dinescu ăla de le televizor?” Zic că da – „Păi te văd om normal. Când te-am văzut la televizor cum făceai, am zis că a fugit un nebun şi a venit altul.”

Koschka Hetzer-Molden: Dar în România aţi fost un poet renumit şi înaintea Revoluţiei. Poeziile dvs. erau în manualele şcolare.

Mircea Dinescu: Pe vremea lui Ceauşescu dacă erai poet, chiar erai erou, mai ales eu cu stilul meu – scriam poezie socială. Proveneam dintr-o familie de luptă proletariană – taică-meu era lăcătuş-mecanic – şi am fost repede acceptat ca talent provenit din clasa muncitoare. Şi am scris poezie tinerească, muzicală, în fine. Pe urmă am început să scriu poezie protestatară cu aluzii la realitate. Am avut mare succes în epocă.
Pe atunci, ca poet în România ţi se putea întâmpla să îţi dispară cărţile imediat după apariţie. Mi s-a întâmplat nu numai mie, la librărie erau cozi. Nu doar la brânză şi carne, ci şi la cărţi. Atunci, poezia era armă de luptă, iar Partidului Comunist îi era frică de cuvinte, de ironie. Existau cuvinte-tabu. Nu aveai voie să scrii întuneric, foame, frig, căcat, pişat… Dar puteai să bagi în text aluzii, şopârle se chemau.

Koschka Hetzer-Molden: În ce măsură se poate vorbi după acea perioadă de o renaştere a literaturii, artei şi culturii?

Mircea Dinescu: Noi nu eram pregătiţi pentru intrarea într-o altă lume. Minte cine spune că şi-a închipuit că vor urma capitalismul şi societatea de consum. Toţi visam ca în România să fie socialism cu faţă umană, cum era în Rusia. Asta e realitatea. Nici Marx n-a prevăzut că după comunism care ar fi trebuit să dureze mii de ani va urma capitalism făcut de activişti de partid, securişti, poliţie secretă. Ăştia au fost şi sunt şi acum oligarhia financiară post-comunistă, noii capitalişti.
În România erau 2 sau 3 milioane de activişti de partid. Şi-au ars carnetele de partid şi au devenit din comunişti anti-comunişti. Pe urmă, anti-comunismul s-a transformat într-o operetă tragică. În special anti-comunismul intelectualilor, a căror mare majoritate au devenit anti-comunişti după căderea comunismului. E o meserie bună în România să fi anticomunist. După 20 de ani, Băsescu care era căpitan de vas ce trimitea felicitări lui Ceauşescu de pe vasul „Biruinţa” a făcut procesul comunismului. De râsul curcii. N-a fost niciun proces, a fost o operetă.

Koschka Hetzer-Molden: Cum a influenţat „noua libertate” literatura?

Mircea Dinescu: Scriitorii au fost şocaţi de libertate. Înainte se simţeau bine pentru că era Uniunea Scriitorilor, cărţile erau plătite indiferent dacă se vindeau sau nu. Ceauşescu spunea că scriitorii sunt ajutoare de nădejde ale partidului. Sigur că dacă mâncai căcat, adică dacă scriai cu partidul şi cu Ceauşescu, câştigai mai bine. Dar supravieţuiam, toţi scoteam cărţi. Eu am scos 10 cărţi de versuri fără să scriu despre Ceauşescu, eram cunoscut.
Bine, din 1985 nu am mai putut să public, deşi am luat în prealabil Premiul Academiei, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, dar lumea artistică exista, continua. Era un soi de agonie, dar o agonie destul de benefică pentru unii pentru că statutul de scriitor îţi dădea avantaje: erau case de creaţie unde îţi puteai petrece vara şi iarna la munte sau la mare, case pentru scriitori şi muzicieni. Erau pensii pentru scriitori, erau tot felul de ajutoare. Sistemul îşi întreţinea privilegiile.
Odată cu căderea comunismului carnetul de membru la Uniunea Scriitorilor nu îţi mai folosea la nimic. Editorul particular te plăteşte numai dacă îţi vinde cartea, dar înainte te plăteau dacă îţi scoteau cartea, vânzările nu contau. Şi întrând într-o altă lume, a fost un şoc foarte mare pentru scriitori. De aceea miturile scriitoriceşti de dinainte de 1989 nu mai există astăzi. Unii s-au salvat în publicistică sau prin televiziune, cum a fost cazul meu. Acum oamenii nici nu mai ştiu că sunt scriitor. Toţi mă ştiu drept „Dinescu de la televizor” care zice, are curaj.
Am fost la Paris prin 1995 şi era un ţigan acordeonist care cânta Beethoven. La un moment dat aud strigătele nevesti-sii: „Uite-l, bă, pe poetul ăla, Eminescu, pe ăla de la televizor, pe ăla nebun!” Eu înţelegeam că e vorba de mine.

Koschka Hetzer-Molden: De ce consideraţi că tineretul de astăzi ar trebui să se intereseze de trecutul comunist?

Mircea Dinescu: Nu-i interesează. Tinerii din ziua de azi sunt după părerea mea ca puii de la Gostat de pe vremea lui Ceauşescu. Trăiesc în club şi nu îi interesează soarta găinilor sacrificate înaintea lor. Asta şi din pricina faptului că de fapt toţi cei care au venit de atunci la putere au făcut parte din sistem, din rândul doi. Şi Iliescu, toţi. Este un paradox. Noi ştim câte gagice a avut Ştefan cel Mare care a fost curvar acum 500 de ani, dar nu ştim cine a tras în decembrie acum 20 de ani.
Istoria recentă este lăsată în ceaţă. Vinovatul e găsit – Ceauşescu. Dar nu e aşa. Toţi din acel sistem au colaborat, lumea se acomodase foarte bine. Sistemul ăsta era şi sub turci, este de fapt sistemul românesc. Când turcii au intrat în Balcani, în Bulgaria, au distrus bisericile ortodoxe, la fel în Albania şi Serbia. Când au venit în România, românii s-au îmbrăcat în şalvari, au cântat muzică turcească şi turcii au zis: „O, românii – ce băieţi buni! Ne dau mâncare, grâu, miere.” Asediul Vienei s-a făcut cu mâncare românească. Ţările române au prosperat când turcii asediau Viena pentru că dădeau turcilor oi, vaci, grâu, miere şi seu. Am colaborat foarte bine şi ne-am simţit foarte bine sub ocupaţia turcească.
Această viaţă subterană s-a trăit şi sub Ceauşescu. Era foame, se înjura în familie, dar la serviciu lăudai, îţi puneai copilul să recite poezii despre Elena Ceauşescu. Era o duplicitate generală. Multă lume s-a simţit bine atunci, clasa muncitoare mergea cu copiii la mare la hotelurile sindicatului, iar acum nu mai au posibilitatea. Acum trăim într-o altă lume, unde înalţii funcţionari de partid au devenit capitalişti, cei ce credeau în Marxism se ocupă acum de economia de piaţă. S-au ars filmele de la plenare date la televizor, actorii care recitau cu Ceauşescu s-au dus în Piaţa Universităţii şi au devenit anti-comunişti, scriitorii care au tăcut, iarăşi, au fost în Piaţa Universităţii şi au protestat. A fost de fapt o operetă tragică. Asta a fost căderea comunismului. Opereta este comică, dar la noi s-a şi murit. Şi opereta continuă.

Koschka Hetzer-Molden: Cum se evidenţiază arta şi cultura românească? Ce le energizează? În Europa Occidentală nu se şiu foarte multe despre acest subiect.

Mircea Dinescu: Cultura există, artiştii n-au dispărut. Există şi-n arta plastică, şi-n muzică. S-a redescoperit Festivalul Enescu. Dar ştiţi cum funcţionează capitalismul în România? Societatea de consum românesacă nu este pe structuri. Se trăieşte în lumi paralele pe anumite străzi, în anumite cartiere. Ţăranii însă trăiesc ca-n Evul Mediu. În 20 de ani nu au simţit bunăstarea. Lumea nu are nevoie de libertate, libertatea este un produs de lux. N-are nevoie ţăranul de libertate. Ce libertate? Nu simte nevoia să călătorească, nu are bani să călătorească. Se supravieţuieşte. Ăsta este de fapt capitalismul românesc – ca şi pe vremea comunismului, se supravieţuieşte.
Există o oligarhie financiară formată din 80% foşti securişti, foşti activişti de partid şi bişniţari, analfabeţi. Restul – o categorie subţire de intelectuali tineri care s-au adaptat sistemului. Cultura de consum a venit peste noi, cu filme proaste şi muzică proastă. Ce exportăm noi în Occident dă cu adevărat imaginea României. Hoardele care au trăit în semi-analfebetism pe vremea lui Ceauşescu trăiesc şi acum în semi-analfabetism. Este o realitate. De accesul la cultură nu are nevoie nimeni.

Koschka Hetzer-Molden: Dar filmul românesc a repurtat succese internaţionale…

Mircea Dinescu: Este o generaţie de tineri cineaşti care sunt într-adevăr foarte buni, dar ale căror teme sunt tot acelea de pe vremea lui Ceauşescu. Ei trăiesc din absurdul acelei vieţi, din umorul care se practica pe vremea lui Ceauşescu. Asta era forma de luptă a poporului român – spuneam bancuri, făceam mişto. Pe vremea lui Ceauşescu se râdea în fiecare zi după ce se stingea lumina. Nu venea din Occident cultura occidentală, nu se găsea de mâncare, restaurantele se închideau la ora 10, dar oamenii stăteau acasă şi croşetau bancuri. Bancurile, miştocăreala de sistem – iată iaraşi o strategie de supravieţuire. Or, filmele astea îşi au rădăcinile în bancurile de pe vremea lui Ceauşescu.

Koschka Hetzer-Molden: Cu trei săptămâni înaintea Revoluţiei am filmat în România – primisem o aprobare specială în calitate de jurnalist străin acreditat la al XIV. Congres – şi am simţit un frig groaznic. Nu vremea a fost de vină, ci atmosfera…

Mircea Dinescu: Sunt de acord. Eram într-adevăr ca un om al zăpezilor, ca un Yeti. Şi eu am avut sentimentul că ieşim dintr-un cub de gheaţă şi începem să redescoperim cum să ne mişcăm. Acum, dacă eşti scriitor sau jurnalist, ai libertatea de a te exprima, te bucuri de toate posibilităţile. Nu mai există cenzură. Eu cred că în Austria e mai multă cenzură, nu se pot spune la televizor toate nebuniile pe care le spunem noi acolo despre preşedinte.

Koschka Hetzer-Molden: E timpul să mai spuneţi şi ceva despre frumuseţile, puterea şi diversitatea patriei dvs…

Mircea Dinescu: România este o ţară extraordinară cu oameni foarte simpatici. Eu sunt îndrăgostit de această ţară şi nu aş putea trăi niciunde altundeva. Chiar şi sărăcia din România are farmec, este o sărăcie cu farmec. Ţăranul român nu şi-a pierdut umorul, spre deosebire de intelectualul român care preferă să se victimizeze. Ţăranul trăieşte cu seninătate, se raportează la ceea ce are, o oaie, o vacă, cinci găini.
Este un miracol să mergi la un târg din România. E un miracol, ca în sec. XXI, în loc să vezi 1000 de tractoare, să vezi 1000 de căruţe cu cai care manâncă fân. Eu merg în fiecare duminică şi bântui prin târgurile astea. A rămas aici ceva din altă lume.
România ar trebui după părerea mea să găsească o formulă care să transforme sărăcia în ecologie. Toţi banii care se dau pe proiecte europene nu se duc la ţărani. Eu pe bani europeni am facut 100 ha de vie, am devenit unul dintre cultivatorii mari de vin din Oltenia. Dar ţăranii nu au niciun ban, niciun proiect. Ar fi trebuit gândită altfel chestia cu Europa: ajutaţi ţăranii să nu-şi schimbe viaţa, să nu-şi ia tractoare şi să nu bage chimicale. Să rămână în această insulă. Târgurile româneşti sunt ca acum 200 de ani. Ară cu vaca la plug. Unde se mai întâmplă asta în Europa? Trebuie lăsat aşa. Să vină turiştii din Austria să vadă cum ară ţăranul cu vaca şi să plătească pentru acest lucru. Trebuie făcut foarte puţin pentru a-i ajuta să iasă din neagra sărăcie. Să le creezi condiţii ca ei să supravieţuiască decent în această formulă. Umorul le este însă formidabil. Ţăranul român şi-a păstrat individualitatea.

Koschka Hetzer-Molden: La ICR Viena aţi citit poezii, dar aţi şi prezentat vinul din producţia proprie. De la poet la revoluţionar la viticultor?

Mircea Dinescu: Am vândut acţiunile mele de la „Academia Caţavencu“ în 1997. Am descoperit întâmplător pe malul Dunării un fost port agricol, din care se duceau la Viena grâu şi făină. Croissant-ul vienez se făcea în 1880 cu făină de la Cetate. Austria avea grâu puţin. Grâul se aducea deci la Portul Cetate.
S-a închis în 1945, când s-a terminat războiul. Au venit ruşii şi s-au făcut acolo grăniceri. Până în 1989 au funcţionat aici grănicerii care stăteau cu puştile nu către afară, către duşmani, ci către interior, astfel încât să nu încerce românii să fugă.
Portul n-a mai funcţionat 50 de ani şi a căzut în ruină. Eu am cumpărat ruina şi am reconstruit-o. Aşa a început viaţa mea de fermier.. Am fondat apoi o fundaţie culturală, unde invit pictori, muzicieni, scriitori.
Agricultura e formă de terapie, prin ea îmi tratez nevrozele. Am început cu un pic de grâu şi am ajuns să am acum doar vin şi mâncare produse la mine la fermă. Am lac cu peşte, 200 de capre, 200 de oi, 20 de vaci. Nu vând la piaţă, am dat-o pe turism. La mine la Cetate am 30 de camere unde se poate dormi şi mânca. Ca polemică la Dracula Parc, am facut acolo şi un Înger parc, un parc cu sculpturi cu îngeri. Ideea e că măcar pe la graniţă o fi fost şi vreun înger în România, nu numai draci. Între timp scriu din nou poezii. Una pe lună.

Koschka Hetzer-Molden: Vechiul demon îşi iţeşte din nou coarnele.

Mircea Dinescu: Trăiesc o viaţă foarte frumoasă. Mă interesează lumea asta normală. Decât invitat pe yacht-ul vreunui miliardar, mai bine în bărcuţa mea la malul Dunării.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Interviuri
11 comentarii »