Mircea Cărtărescu în Austria
Recent, la Institutul Cultural Român din Viena, a avut loc o lectură din volumul ”De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu. Prezenţa autorului a atras numeroşi austrieci, studenţi ai Institutului de Romanistică, jurnalişti, reprezentanţi ai mediilor de afaceri şi oameni de cultură. Evenimentul s-a bucurat de atenţia presei austriece şi de participarea activă a unor personalităţi academice şi culturale de prim rang.
Un interviu amplu cu scriitorul Mircea Cărtărescu a apărut în prestigiosul cotidian Die Presse. Prin amabilitatea Institutului Cultural Român din Viena, avem plăcerea să vă prezentăm integral acest interesant interviu.
Die Presse: Domnule Cărtărescu, în România comunistă era greu să ai acces la literatură internaţională?
Mircea Cărtărescu: În anii ’70 şi ’80 se găsea orice. În acea perioadă au apărut enorm de multe traduceri în limba română, chiar şi din domeniul teoriei literaturii. Noi, studenţii bucureşteni, am citit foarte mult.
Die Presse: I-aţi studiat, deci, în cadrul seminariilor de literatură pe Derrida, Lacan sau Foucault, la fel ca studenţii din occident?
Mircea Cărtărescu: Dictatura structuralismului s-a manifestat şi la noi, toţi discutau despre Saussure, Barthes, Bachtin. În anii ’90 însă această teorie nu a mai contat deloc. Ea nu mai are nicio valoare pentru scrisul din ziua de azi. Pe atunci, scrierea unui roman presupunea un autor extrem de cultivat în acest sens. Noi ne-am orientat după modelul francez „nouveau roman”. În prezent contează doar naraţiunea.
Die Presse: Romanul dumneavoastră, „Orbitor”, care a apărut de curând în limba germană, pare a fi mult mai mult decât o simplă naraţiune. Are o structură poetică extrem de complexă.
Mircea Cărtărescu: Singura diferenţă pe care o fac între poezie si proză este asezarea în pagină a textului. Poeziile le scriu în partea stângă a rândului, în timp ce la romane rândurile sunt complete. Romanele sunt, de fapt, poezii foarte lungi. Chiar şi atunci când nu scriu sunt în căutarea poeziei. Nu mă interesează atât intriga romanelor lui Balzac sau Tolstoi, cât momentele poetice ale acestora. Dostoievski spune că un scriitor trebuie să înceapă cu o impresie foarte puternică. Din această impresie se naşte romanul. Am ales această formă literară, deoarece poezia a devenit „neîncăpătoare” pentru mine.
Die Presse: Visele joacă un rol important în opera dumneavoastră. De ce? Aţi citit prea mult Freud, aţi urmat terapie sau există alte motive?
Mircea Cărtărescu: Dintotdeauna am avut vise puternice. Acest lucru l-am moştenit de la mama mea. E o femeie simplă, însă extrem de specială şi rafinată din acest punct de vedere. Numeroase pasaje din romanele mele descriu vise pe care le-am avut. Anticii făceau deosebirea între visele comune şi cele trimise de zei. Pentru a pătrunde în lumea viselor trimise de zei, trebuia să treci ori de o poartă de fildeş, ori de una din corn. Poarta de fildeş îl amăgea pe visător, în timp ce poarta din corn era cea adevărată. Amândouă însă păreau foarte reale. În „Orbitor” povestesc şi într-un mod foarte realist. Îmi face plăcere să recreez Bucureştiul anilor ’50 sau New Orleans-ul anilor ’30. Locurile sunt foarte importante în trilogia mea. Acţiunea celui de-al doilea volum se petrece mai ales în Amsterdam, iar a celui de-al treilea în Italia. Vreau ca realitatea să pară un vis, iar visul să pară realitate.
Die Presse: Cum aţi rezuma, aşadar, primul volum al trilogiei?
Mircea Cărtărescu: Pornesc de la chimia cuvintelor, apelez la subconştient. Scrierea mea înseamnă în primul rând muzicalitate. Este foarte greu să povestesc ce se întâmplă, pentru că, de fapt, nu există story. Jorge Luis Borges, pe care îl admir foarte mult, a spus odată că este inutil să se scrie carţi groase din moment ce totul se poate rezuma în două până la patru pagini. Există însă şi romane din care nu se poate elimina niciun cuvânt, care au exact lungimea necesară. „Lolita” lui Vladimir Nabokov nu conţine niciun cuvânt redundant. Până şi prepoziţiile au rolul lor. Această carte nu se poate rezuma. Acelaşi principiu e valabil şi în cazul cărţilor mele. Povestesc mult, însă, subiectul sunt eu însumi, cu modul meu de a gândi.
Die Presse: Manifestaţi şi un interes crescut pentru ştiinţele naturii, ducând cu gândul la romanele americanului Thomas Pynchon.
Mircea Cărtărescu: Îl admir mult pe Pynchon, în opinia mea el este singurul geniu al literaturii universale actuale. Romanul lui, „V”, a reprezentat pentru mine o revelaţie. În sfârşit! Aşa am vrut şi eu să scriu, el mi-a influenţat tranziţia de la poezie la proză. Am fost însă nevoit să întrerup la un moment dat lectura lui Pynchon, deoarece începuse să mă influenţeze prea tare. Opera lui este extrem de consistentă şi în acelaşi timp foarte complexă. Este fantastic, nu înţeleg cum reuşeşte acest lucru. Eu nu pot să scriu ca Pynchon, însă folosesc câteva dintre instrumentele sale.
Die Presse: Vă inspiraţi foarte mult din legendele patriei dumneavoastră. Cât de important este Bucureştiul şi istoria României pentru opera dumneavoastră?
Mircea Cărtărescu: Nu este cu adevărat important unde trăieşti, lumea e până la urmă o coajă de nucă, după cum spunea Shakespeare. În al treilea volum al trilogiei însă, istoria patriei mele devine importantă. M-am răzbunat pentru tot ce mi-au făcut România şi Bucureştiul! Această ură de sine, tipică şi pentru Viena, se manifestă şi în ţara mea. În secolul trecut însă, pentru mine nu Parisul a reprezentat centrul Europei, ci Viena. Prin contrast, Bucureştiul te face să te simţi la periferie, într-un oraş murdar, departe de civilizaţie. Din această cauză mulţi dintre scriitorii noştri adoptă un ton politic. Oraşul ni se pare o Sodoma şi Gomora. În anii ’30, Bucureştiul era un oraş european obişnuit, comparabil cu Bruxelles-ul, cu o viaţă intelectuală activă. În anii ’40 însă, a început distrugerea sistematică a ţării.
Die Presse: Puteţi să ne descrieţi viaţa dumneavoastră în acel context?
Mircea Cărtărescu: Provin dintr-o familie de muncitori, sunt copilul unor ţărani care s-au mutat la oraş. Pentru mine, oraşul meu eraa cel mai frumos din lume şi imaginea aceasta a persistat până în 1989. Atunci am călătorit pentru prima oară în străinătate. Până atunci nu avusesem nici paşaport, nici termeni de comparaţie. Trăisem într-o închisoare, dar acea viaţă mi se păruse firească. Interesul nostru se concentra asupra sferei particulare, a iubirii, a prieteniei, a cărţilor. Limbajul reprezenta o fereastră către lume. Eu şi prietenii mei scriitori ne citeam reciproc creaţiile şi exista un schimb de idei intens. Am supravieţuit. Realitatea nu ne interesa deloc. Nu-i aşa că e ciudat? Nu cunosc niciun roman de familie romanesc, nici proză realistă din acea perioadă. Toţi ne străduiam să scriem cât mai rafinat, fiecare vroia să fie unic. Sună poate provincial, însă aşa stăteau lucrurile pe vremea aceea. Vroiam să fim ca Proust sau Kafka.
Die Presse: Cum aţi resimţit evenimentele din 1989? Ca pe un şoc?
Mircea Cărtărescu: Până acum, în viaţa mea s-au întâmplat două lucruri ieşite din comun: Revoluţia din 1989 şi actul terorist din 11 septembrie 2001. Revoluţia a însemnat mult mai mult pentru mine. Aveam pe atunci 34 de ani şi trăisem mai mult în lumea cărţilor. Ne obişnuiserăm cu Ceauşescu, aşa cum te obişnuieşti să trăieşti în vecinătatea unui vulcan căruia nu i te poţi împotrivi. Şi deodată a dispărut. Deodată am trăit ca în Utopia, oamenii au început să se îmbrăţişeze ca la o petrecere populară. Cu toţii am fost extrem de naivi, astfel încât la putere au ajuns aceiaşi nemernici de la PCR, de la Securitate. Si aşa a rămas. Nu a existat nicio confruntare cu cei 42 de ani de comunism. Noi, românii, oricum nu am crezut niciodată în această ideologie, la noi nu a apărut omul nou creat în cei 70 de ani ai Uniunii Sovietice. Noi, românii, suntem un popor latin, pentru noi totul e o glumă, nu suntem nici excesiv de religioşi, nici fanatici. Am fost, pur şi simplu, sub ocupaţie.
Die Presse: Cum au fost anii ’90?
Mircea Cărtărescu: A fost cumplit. Regulile şi structurile vechi odată distruse, s-a impus anarhia. Ca să descriu viaţa ca scriitor, trebuie să spun că nu mai existau edituri. Pentru a trăi, a trebuit să scriem în presă. S-au publicat puţine cărţi. De câţiva ani încoace, mai ales după aderarea României la UE, situaţia s-a ameliorat. Mulţi dintre noi însă încă nu au înţeles că facem parte din Europa. Acest lucru este tematizat insuficient.
Die Presse: Cum scrieţi metodic? Aţi scris cele trei volume ale „Orbitorului” fără întrerupere? Ce urmează?
Mircea Cărtărescu: Mi-am întrerupt munca de mai multe ori pentru a scrie şi lucruri mai facile. „De ce iubim femeile”, care va apărea în curând în limba germană, este o asemenea carte facilă, uşor de parcurs. Altfel cred ca munca ar fi fost prea istovitoare, prea periculoasă. Iar acum s-ar putea să urmez sfatul lui Borges. Vreau să scriu trei romane scurte, pentru început un roman istoric cu acţiunea în secolul al XVIII-lea. Dar sunt superstiţios, nu vreau să divulg mai multe.
1 voturi
Încarc...