În lipsa raţiunii
„În lipsa rațiunii” („Irrational Man”) – care are premiera oficială în România pe 28 august 2015 – e o ciudățenie de film, care mi-a lăsat impresia unui… ceva neterminat și nedefinit cum trebuie, dar – în același timp – m-a ținut pe scaun și nu mi-a permis mai deloc să mă rup de atmosfera creată pe ecran. Nu este deloc un film de top, iar poveștii îi lipsește tensiunea (deși are în centru o crimă), e dezlânată și înghesuită sub vorbărie multă, dar are o teză interesantă și beneficiază de jocul excepțional a unor actori ce reușesc să salveze pelicula.
Filmul este scris și regizat de Woody Allen și prezintă povestea unui profesor de filosofie, Abe Lucas (interpretat de Joaquin Phoenix), care sosește la colegiul din Braylin, unde este așteptat cu nerăbdare și curiozitate, dată fiind faima de care se bucură, datorată minții strălucite și nonconformismului său, dar și vieții dezordonate pe care o duce. Bărbatul are aici două relații semnificative, cu o colegă – Rita Richards (jucată de Parker Posey) și cu o studentă – Jill Pollard (excelenta Emma Stone).
Deprimat, șleampăt, bețiv și impotent la început, Abe devine de nerecunoscut și își recapătă dorința de a trăi, după ce rezolvă într-o manieră personală celebra dilemă dostoievskiană a lui Raskolnikov. Mi s-a părut că tocmai graba excesivă a lui Allen de a rezolva diferit o problemă atât de spinoasă ca aceasta, preocuparea exclusivă pentru a sublinia efectul – ce contrazice așteptările – pe care crima îl are asupra mentalului uman, dorința de a sublinia că omul se poate comporta, după ce comite un act ce contrazice morala, și altfel decât personajul lui Dostoievski, toate acestea îl fac neatent la detalii.
Nu este preocupat să construiască un cadru credibil, nu se ocupă de amănuntele dialogului (atât de vag, de fad și de enervant pe alocuri, în ciuda a ceea ce se pretind a fi personajele). Trebuie să recunosc faptul că am avut de la început o intuiție – nu știu cum – imediat cum a început să se deruleze genericul – simplu, cu litere albe pe negru, rapid, concis, de parcă ar fi spus „nu asta contează, nu aici trebuie să mă concentrez… și nici tu!”.
Există în film, în mod evident, momente marca „Woody Allen”, iar joaca neserioasă cu subiecte serioase îi este specifică regizorului, care nu se dezminte – nici măcar nu ar fi primul lui film nereușit. Dar – subliniez din nou – ceva te ține pe scaun, atent și curios la ceea ce urmează să se întâmple și, în ciuda plasei cu ochiuri mari a poveștii, în pofida momentelor când simți că epicul te obligă să înghiți nemestecate niște nepotriviri, jocul grozav al actorilor face digerabilă istoria, iar muzica – oarecum obsesiv-contrastantă – o condimentează suficient.
fără voturi
Încarc...