În vara anului 1959, Mario Vargas Llosa a văzut într-o librărie din Paris un exemplar din „Doamna Bovary„. „Am început să citesc cartea chiar în seara aceea. De la primele pagini, puterea de convingere a cărţii a acţionat instantaneu asupra mea”, a spus Llosa. Impactul a fost atât de puternic încât a scris volumul „Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary„. Fragmentele reproduse în continuare sunt din ediţia apărută la Editura ALLFA în 2001, traducerea aparţinând Luminiţei Voina-Răuţ. Lucrarea are ca motto citatul: „Unicul mod de a suporta existenţa este să te pierzi în literatură ca într-o orgie perpetuă.” (Gustave Flaubert, Corespondenţă).

„Câteva personaje literare mi-au marcat decisiv viaţa, mai puternic decât majoritatea fiinţelor în carne şi oase pe care le-am cunoscut. Deşi e adevărat că dacă personajele fictive şi fiinţele omeneşti sunt ambele prezent, contact direct, atunci realitatea acestora din urmă se impune şi le desfiinţează pe primele – nimic n-are atâta viaţă ca trupul ce se lasă văzut, pipăit – totuşi diferenţa dispare când ambele categorii devin trecut, amintire, ba mai mult, personajele dispun de un avantaj considerabil asupra fiinţelor (a căror evanescenţă în memorie este iremediabilă), personajul literar putând fi reînviat la nesfârşit, prin efortul minim de a răsfoi paginile cărţii şi de a te opri la fragmentele cele mai importante.”

„De la primele pagini puterea de convingere a cărţii [Doamna Bovary] a acţionat instantaneu asupra mea, asemenea unei vrăji, căreia nu mă puteam sustrage. De mulţi ani, niciun roman nu-mi mai captase atât de iute întreaga atenţie, ştergând într-o asemenea măsură realitatea înconjurătoare şi cufundându-mă într-atât în universul lui narativ. Pe măsură ce trecea seara, cădea noaptea, mijeau zorile, trecerea magică, înlocuirea lumii reale cu lumea fictivă, devenea tot mai pregnantă. […] O carte devine parte componentă a vieţii unei persoane dintr-o mulţime de motive ce ţin, deopotrivă, de carte şi de persoana respectivă. În cazul meu, aş vrea să descopăr câteva dintre aceste motive: din ce pricină Doamna Bovary a răscolit straturi atât de adânci din viaţa mea? Ce anume mi-a oferit atât de preţios această carte, încât altele n-au putut-o egala?”

„Primul motiv este, cu siguranţă, tendinţa aceea a firii mele ce m-a făcut să prefer încă de mic operele construite cu o ordine riguroasă şi simetrică, având început şi sfârşit, ce se închid asupra lor însele şi creează o impresie de suveranitate şi desăvârşire, spre deosebire de celelalte, deschise, ce sugerează intenţionat ceva indefinit, vag, în curs de desfăşurare, neîncheiat încă. Poate că acestea din urmă reprezintă imagini mai fidele ale realităţii şi ale vieţii, mereu neterminate, duse mereu doar la jumătate. Dar tocmai de aceea am căutat, instinctiv, şi mi-a plăcut să descopăr în cărţi, în filme, în tablouri, nu o ilustrare a parţialităţii aceleia infinite, a curgerii incomensurabile, ci mai degrabă contrariul: totalizări, construcţii complexe care, graţie unei structuri îndrăzneţe, arbitrare dar convingătoare, pot da iluzia sintetizării realului, a rezumării vieţii. Iar dorinţa aceasta mi-a fost pe deplin satisfăcută de Doamna Bovary, exemplu excelent de operă rotundă, închisă, de carte-cerc.”

„Un roman m-a atras cu atât mai mult cu cât regăseam în el, abil combinate într-o poveste compactă: revolta, violenţa, melodrama şi sexul. Cu alte cuvinte, maxima satisfacţie pe care mi-o poate aduce un roman este aceea de a-mi provoca – în timpul lecturii – admiraţia pentru vreun nonconformism, furia pentru vreo prostie ori nedreptate, fascinaţia pentru acele situaţii de un distorsionat dramatism, de o excesivă emoţie – ce par inventate de romantism fiindcă a uzat şi a abuzat de ele, dar care au existat dintotdeauna în literatură, fiindcă şi în realitate şi în dorinţa mea au existat dintotdeauna. Doamna Bovary excelează în aceste ingrediente, ele fiind cele patru mari fluvii ce-i scaldă vasta geografie, iar în distribuirea conţinuturilor lor există în roman acelaşi echilibru, ca şi în împărţirea formală a acestuia în părţi, capitole, scene, dialoguri şi descrieri.”

„Revolta Emmei apare din următoarea convingere, care justifică toate actele ei: nu mă resemnez cu soarta mea, răsplata îndoielnică din viaţa de apoi nu mă interesează, vreau să-mi trăiesc din plin viaţa aici şi acum. Există, fără îndoială, o himeră în miezul destinului râvnit cu ardoare de Emma, mai ales dacă-l privim ca pe un model colectiv, ca pe un proiect uman. Nicio societate nu va putea oferi tuturor membrilor ei o asemenea existenţă, iar, pe de altă parte, e cert că, pentru ca viaţa comunitară să devină posibilă, omul trebuie să se resemneze şi să-şi înfrâneze dorinţele, limitându-şi vocaţia aceea de a încălca regulile, vocaţie pe care Bataille o numea Răul. Însă Emma reprezintă şi apără în mod exemplar o latură umană brutal negată de aproape toate religiile, filosofiile şi ideologiile şi prezentată de ele ca un motiv de ruşine pentru specie. Reprimarea ei a cauzat tot atâta nefericire printre oameni ca şi exploatarea economică, sectarismul religios ori setea de cuceriri. După mult timp, sectoare tot mai mari – acum chiar şi Biserica – au ajuns să admită că omul are dreptul la hrană, la gândire, la libertatea ideilor, la sănătate, la o bătrâneţe liniştită. Dar şi acum, ca şi pe vremea Emmei Bovary, se mai menţin aceleaşi tabuuri – şi, în această privinţă, dreapta şi stânga politică îşi dau mâna – care refuză în mod universal oamenilor dreptul la plăcere, la realizarea dorinţelor. Povestea Emmei este o revoltă oarbă, tenace, disperată împotriva violenţei sociale ce sufocă acest drept.”

„În 24 aprilie 1852, Flaubert îi comentează Louisei Colet un roman scris de Lamartine (Graziella) pe care tocmai l-a citit: ‚Şi în fond, ca să vorbim deschis, o sărută sau n-o sărută până la urmă? Nu sunt fiinţe omeneşti, sunt doar nişte manechine. Cât de frumoase sunt poveştile astea de dragoste în care esenţialul e înconjurat de mister şi nu ştii la ce să te aştepţi, când legătura sexuală e sistematic menţinută în umbră, ca şi băutul, mâncatul, urinatul etc. Prejudecăţile mă agasează. Iată un tip care trăieşte cu o femeie care-l iubeşte şi pe care o iubeşte, şi nicicând nu apare dorinţa! Niciun nor impur nu întunecă lacul acesta albăstriu! O, ipocrizie! Ce frumos ar fi fost dacă ar fi povestit întâmplarea reală!’ ”

„De multe ori am reacţionat la fel citind aşa ceva: omiterea unei experienţe sexuale mă irită la fel de mult ca şi reducerea exclusivă a vieţii la experienţa sexuală (…). Vreau să ştiu dacă eroul simte plăcerea (şi eroina, la rândul ei), iar plăcerea lor reciprocă trebuie să mă molipsească şi pe mine, pentru ca respectivii eroi să mi se pară credibili. Sexualitatea în naraţiune este unul dintre cele mai delicate subiecte, fiind aproape la fel de greu de abordat ca şi politicul. Cum în ambele cazuri, atât autorul, cât şi cititorul sunt confruntaţi cu o serie de precauţii şi convingeri puternice, e extrem de greu să mimezi naturaleţea, ‚să inventezi’ acele lucruri, să le conferi autonomie: tinzi inevitabil să te decizi pentru sau împotriva unui lucru, să demonstrezi ceva în loc să arăţi ceva.”

„Nicăieri nu-i atât de evidentă măiestria lui Flaubert ca în dozarea şi distribuirea eroticului în Doamna Bovary. Sexul stă la baza celor întâmplate în carte, el reprezentând, alături de bani, cheia tuturor conflictelor, iar viaţa sexuală şi economia se completează în trama romanului, astfel încât una nu poate fi înţeleasă fără cealaltă. Şi totuşi, pentru a scăpa de prejudecăţile epocii (sinistrul puritanism al sutanei celui de-al Doilea Imperiu a acuzat două cărţi importante ale vremii: Doamna Bovary şi Florile răului) şi de ameninţarea realităţii, sexul e adesea prezentat într-o manieră ascunsă, învăluind episoadele într-o umbră de senzualitate şi maliţie […]. Sexul ocupă un loc central în roman fiindcă aşa se întâmplă şi în viaţă, iar Flaubert voia să simuleze realitatea. Spre deosebire de Lamartine, el n-a dizolvat în spiritualitate şi lirism ceea ce e şi ceva biologic, dar nici n-a redus dragostea doar la biologic. Autorul a încercat să redea dragostea ca pe ceva care este, pe de o parte sentiment, poezie, gest, iar pe de altă parte (cu mai multă discreţie), erecţie şi orgasm.”

„Critica tot repetă despre Emma (…) că avem de-a face cu o nefericită, demnă de milă. În realitate însă, soarta ei e mai umană şi mai de râvnit decât aceea a pântecelor muncite ale femeilor din Yonville (…) ce par să trăiască doar pentru a îndeplini anumite roluri domestice şi care cred, asemenea soacrei Emmei, că femeile nu trebuie să citească romane, spre a nu deveni nişte visătoare. Chiar dacă moare tânără şi sfârşitul îi e cumplit, Emma are cel puţin curajul să se accepte aşa cum este şi trăieşte experienţe profunde, pe care virtuoasele burgheze din Yonville nici măcar nu le-ar putea bănui existenţa.”

„Ea, ca şi Don Quijote sau Hamlet, rezumă prin personalitatea-i zbuciumată şi prin aventura-i mediocră o anumită atitudine vitală permanentă, capabilă a se ivi sub cele mai diverse înfăţişări, în epoci şi locuri diferite. O atitudine nu doar universală şi durabilă, ci şi o frustrantă încercare omenească ce a generat toate izbânzile şi cataclismele umane: capacitatea de a făuri iluzii şi voinţa nebună de a le şi realiza.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »