Descarcă/citeşte
în format PDF

A cincea piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Dracula (Carnavalul durerii)”, o comedie amară într-un act.

Scenariul este unul caracteristic pentru autor: o temă grea, cu idei profunde, cu momente dureroase, dar împănată cu ironii şi parodieri, cu umor inteligent, care face totul digerabil şi mai pătrunzător. Este o perspectivă inedită asupra veşnicului conflict dintre bine şi rău, asupra relativizării taberelor şi perfidei inversări a sensurilor.

Piesa a fost publicată pentru prima dată în cartea cu acelaşi titlu, apărută în 2001 la Editura Polidava din Deva.

Criticul Dumitru Velea a abordat scenariul în analiza intitiulată „Dracula – o lume întoarsă pe dos”, publicată în volumul „Du-te şi fă la fel!”, apărut în 2001 la Editura Fundaţiei Culturale „I.D. Sîrbu”:

În deceniul al optulea al secolului trecut, Marin Sorescu a scris, şi spre sfârşitul acestuia avea să le vadă pe scenă, piesele „A treia ţeapă” şi „Răceala”, ambele plasate în secolul al XVI-lea, în Ţara Românească, desfăşurându-se în jurul prezenţei sau absenţei domnitorului Vlad Ţepeş. Sorescu şi-a luat libertatea să istorisească “dinspre azi spre ieri”, cum zicea, despre o “epocă de spaimă”, “din acelea care nu îngăduie nici milă, nici iertare”, spre a obţine ceea ce am numi fenomenul de rezonanţă. Într-o stenogramă în revista Teatrul, nr. 8, din 1971, se poate citi cât de abruptă şi periculoasă a apărut tentativa sa. Predase manuscrisul piesei „A treia ţeapă” spre consultare celor ce decideau, iar în consfătuirea publică organizată era acuzat de “tendinţe de demitizare a marilor figuri ale istoriei poporului nostru” şi de „scormonirea cu tot dinadinsul, cu cinism aproape, a laturilor întunecate ale unor personalităţi ale istoriei noastre”. Ne întrebăm ce ar fi zis asemenea “vigilenţi culturali”, dacă s-ar fi trezit cu un manuscris cum este „Dracula Rex” al lui Valeriu Butulescu, în care carpaticul domnitor atinge cu tălpile sale satanice, lăsând urme pline de sânge, nu doar ţărâna românească, ci întregul pământ!? Nu doar firava noastră istorie, ci marea istorie în care se zbat şi se manifestă personalităţi determinante, uneori dintre cele universal valabile, cum le numea Hegel, cu care se identifică!? Fireşte, nici nu s-ar fi putut scrie, căci vremea, nici a noastră nici cea de aiurea, nu o solicita. Dracula lui Valeriu Butulescu nu mai are aproape nimic din Vlad Ţepeş, el este spiritul istoric “împieliţat” (fie subiectiv sau obiectiv), adică în ipostaza mefistofelic negativă, de ”ferment catalizator, diabolic, dar folositor”, zice el în Prolog, este acel Ţepeş de sub pielea fiecărui agent al puterii, sau al fiecărui om ajuns în ipostază de stăpân.

Valeriu Butulescu, cel puţin prin experienţa politică din ultimul deceniu al secolului XX, s-a detaşat de “vârsta Idealelor” şi a trecut la “vârsta critică” de a privi lumea, acolo unde politicul începe să-i arate cinismul şi ipocrizia, şi a scris poate cea mai machiavellică piesă, nu doar din dramaturgia noastră. “S-a întors maşina lumii”, concluzia tânărului, dar lucidului Eminescu, i se dezvăluie şi lui de sub vălurile de aparenţe ale pozitivităţii, priveşte în prăpastia istorică a lumii şi-o ia ca atare, vede cum răul mişcă lumea, fardat şi-n numele binelui, cum s-a zis cu bune intenţii este pavat drumul spre infern, constată ciclicitatea “împieliţării” răului şi pierde speranţa, rămânând cuprins doar de o eclesiastică tristeţe şi dezamăgire, de un van scepticism. Eroul lui Marin Sorescu, în faţa ţepei a treia şi urcând pe ea, dialoga cu sine şi cu Dumnezeu, era o cutremurătoare şi asumată meditaţie a ispăşirii, un drum al sacrificiului pentru dreptate şi morală. Dracula scepticului Butulescu vrea să-l vadă pe Dumnezeu în vârful unei ţepe, pentru că la facerea lumii a greşit, a făcut şi a aruncat răul strălucitor şi atrăgător pe pământ, l-a aşezat în inima omului şi i l-a dat pe acesta cu lumea sa în stăpânire; iar lui, veşnicul “împieliţat”, nesfârşita sarcină de a o pune în ordine, prin colaborare cu forţele infernului, însoţinduse cu principesa Faustina, “ambasadoarea lui Lucifer”.

Pe Valeriu Butulescu l-au preocupat întâmplările atestate de documentele vechi, de cronicile româneşti şi maghiare, de poveştile slavone şi snoavele săseşti; acele mărturii şi redactări de autorii străini şi români le-a citit, asumat, dar le-a “uitat”, metaforic zis, le-a pus în cufărul acela pe care îl poartă Dracula cu el, unde se află “recuzita” istoriei. El a citit, însă, drama prezentului, situaţia de ipocrizie şi schizofrenie generalizate în care infernul se răstoarnă în lume şi lumea în infern – sau ca să folosim imaginea dantescă, el dimensionează clipa acelei pedepse când omul schizoid trece prin reptilă şi reptila prin om, despicându-se şi amestecându-şi mădularele.

Monstruozitatea din omul Dracula trezeşte porniri umane în Faustina; cu cât creşte bestia în om, cu atât sporeşte umanul în diavol. Întreaga piesă are ca temă această împletire satanică, dintre om şi rău, dintre lume şi infern, imaginată cândva ca pedeapsă şi în afara lumii de Dante, iar acum devenită loc pentru puterea politică şi mod de viaţă pentru agenţii acesteia, în fine, pentru omul care nu mai poate să i se sustragă.
Dacă destinul este puterea, cum ar fi zis Napoleon, omul ca agent al puterii, în piesa lui Valeriu Butulescu, nu poate învinge destinul. “Sacrificiul” lui Dracula nu are sens, decât într-un mod răsturnat, adică prin accepţia “reîncarnării”; el nu se poate cu adevărat sacrifica, având, prin sprijinul chiar de natură erotică al infernului, un şir nesfârşit de vieţi. Thanatologia răului: Dracula nu poate muri, îşi schimbă doar înfăţişările istorice. De aceea, el nu poate, ca personajul lui Sorescu, să se sacrifice şi nici să se sustragă istoriei. El se supune şi savurează estetic, ca un estet al neantului şi artist al morţii, ciclicul joc carnavalesc, unde este şi arbitru şi jucător. Carnavalul durerii iscat, grupul din jurul său începe să ia formă doar după cuvintele şi gesturile sale, chiar atunci când se pune la cale o revoluţie, iar poporul, doi monosilabici Juraţi, nu poate decât să behăie ca o turmă de oi, silabe ce au totdeauna sensul pe care îl doreşte cel ce le solicită.
Dracula pune la cale Carnavalul durerii, ca modalitate de redempţiune morală a lumii, dar în cinismul său şi al lumii moderne, el nici nu mai crede în aceasta, ia doar latura estetic-neroniană; iar jocul cu moartea şi de-a revoluţia, când totul se răstoarnă, lumea devenind carnaval, moartea ia chipul unei renaşteri satanic-vampirice, iar informatorii revoluţionari, la apropierea haitei de lupi, se preschimbă în lupii cei tineri.
Piesa „Dracula” este o amplă parabolă politică despre o lume stropită cu sânge şi fascinată de flăcările roşiatice ale infernului. Dar pentru a-i lumina arhitectura, de forţe împletite şi răsucite, precum Dracula cu Faustina, pentru a savura contrariile paradoxului şi rostogolirea dureroasă din istorie, se cuvine a fi descrisă scenă cu scenă.

Piesa „Dracula” este şi o parabolă a istoriei “mici” sau “mari”, care s-a despărţit de Dumnezeu şi s-a însoţit de forţele amăgitoare ale infernului. Perspectivei soresciene “dinspre azi spre ieri”, cu care începe, Butulescu îi adaugă şi răsturnarea ei, dinspre ieri spre azi: Dracula trece prin istorie, dar este totdeauna la timpul prezent. “Citirea” este palimpsestică. Mişcarea circulară spulberă omului orice speranţă şi-i cerne cu impertinenţă pe frunte cenuşa cinismului cu urlet de lupi. Jocul estetic şi viclean al răsturnărilor din Carnavalul durerii este al istoriei devenite prin politic viclean de carnavalescă. Dracula trece prin “pieile” cu înfăţişare umană, aparent natural, precum fazele lunii, de care este ingenios şi revelator legat. Valeriu Butulescu subliniază ciclicitatea revigorării şi manifestării răului ca fenomen natural, punându-l în relaţie “poetică” şi “dramatrurgică” nu doar cu luna şi haita de lupi, ci şi cu forţele instinctului primar, ale inconştientului, reprezentat de infernala Faustina, cea care îl hrăneşte vital şi erotic cu sângele propriu.
Într-o parabolă politică a istoriei noastre, instituită pe principiile Carnavalului, acel umor popular care îi era intim, se acidulează, atingând limita destrucţiei propriului obiect, şi devine umor negru. Într-o lume închisă în propria-i ciclicitate a puterii şi morţii, omului nu-i mai rămâne decât calea umorului negru, să ia chiar moartea în râs. Paul Zarifopol consemna pentru români “vocaţia râsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamantal”. Dracula lui Butulescu spune nu altfel, dar cu final închis: ”Supuşii mei nu iau niciodată durerea în serios. Pentru ei existenţa este o interminabilă glumă… Cântă, indiferent dacă viaţa vine sau pleacă. Cimitirele lor sunt vesele. Pe cruci, în loc de epitafuri, scriu epigrame. Popor de umorişti… Uneori, umorul lor capătă o gravitate mortală.” Şi paradoxurile de care este plină piesa – şi întreaga creaţie a sa – se răsucesc parcă prin apele lui Charon:
“Dacă nu e omorât la timp, un asemenea poet poate deveni nemuritor.”
“Natură moartă cu oameni vii.”
“El a rămas la loc de cinste, adică în cea mai înaltă ţeapă.”
“Şi morţii îmi dovedesc credinţă.”
“Tragerea în ţeapă s-a generalizat în ultimii ani, din raţiuni umanitare.”
“Numai mort puteţi intra în istorie.”

Dumitru Hurubă a scris în „Cuvântul Liber” din 30 noiembrie 2001 despre apariţia cărţii, apreciind stilul autorului:

Şi poate tocmai de aici rezultă atracţia pentru teatrul lui Valeriu Butulescu: de la ştiinţa sa de a amesteca realul cu fabulosul, ca într-o joacă de oameni mari care însă ştiu să-şi păstreze şi să-şi respecte statutul social.

Al. Florin Ţene a scris în articolul „Dracula sau Carnavalul durerii”, apărut în „Curierul de Cluj”, nr. 339/2001:

Piesa este o parabolă politică, cu aluzie voalată la istoria contemporană a ţării, istorie sângerândă cu oameni „bolnavi” de bolşevismul adus dinspre Rusia, ţara care ne-a adus, de-a lungul istoriei, cele mai mari necazuri, şi nu turcii, cu ienicerii lor. În piesa de teatru, structurată în 12 episoade, individul apare ca un eu singularizat împotriva celorlalţi, prin impulsurile, gândurile şi interesele sale. Atunci când interesul individual este substituit interesului general, apare dictatura şi, în urma ei, crima. Astfel, peste capul indivizilor îşi croieşte drum generalul, iar istoria conceptualizată apare ca un gigantic calvar al spiritului.
Plăcerea dictatorului, în cazul nostru Dracula, transferă în lumea şi realitatea obişnuită satisfacerea dorinţelor vampirice; acest endemonism contravine progresului istoric, dacă este să-l credem pe Hegel.

Ciclicitatea răului în istorie este rezultatul unor grave erori ale unor oameni care au crezut că ideea fericirii, prin hedonism, se poate impune prin inversarea realităţii şi aplicarea unei voinţe împotriva comunităţii. Teoria marxistă, că istoria este făurită de mase este falsă. Realitatea este că istoria este făcută de elitele sau conducătorii care dirijează masele şi le influenţează.
Fiind o dramă şi o parabolă istorică, „Dracula” lui Valeriu Butulescu exprimă un raport între literatură şi istorie, menţinând legitatea unui mit reactualizat.
Istoria este o arenă de circ şi protagoniştii, victimele unor cinici clovni, iată ce ne transmite piesa lui Butulescu. Dialogurile sunt adevărate „sclipiri” (nedezminţind autorul numeroaselor cărţi de aforisme, apărute atât în ţară, cât şi în străinătate), ce luminează ambientar aluziile istoriei – sub formă de periaktoi, iar spre final, sub formă de scena ductilis, ce-i permite autorului să se poată folosi în continuare de scena multiplă, pentru a sugera timpuri şi locuri diferite, ca şi când ar fi contemporane şi co-spaţiale.
Astfel stau lucrurile, când, ca şi la Platon, în cadrul hedonismului însuşi, raţiunea este transformată în plăcerea de a simţi suferinţa altora sau durerea devine raţională şi scop. Obsesia cruzimii este o idee tangenţială care trezeşte echivocuri pentru a deveni „prezent” şi un mod neîndoielnic de flagranţă, încărcată de conotaţii profunde.
Piesa de teatru „Dracula” de Valeriu Butulescu este o armă împotriva acestor catastrofe stârnite de politic. Parabola recuperează mitul pentru a sacrifica vibraţia prezentului.

Mihai Borşoş a spus în articolul „Exerciţiul sanitar al parodicului” din „Arhipeleag” nr. 17/2002:

„Dracula (Carnavalul durerii)” este parabola grotescă a ilimitării puterii, a efervescenţei – şi prin aceasta a fascinaţiei neghioabe – a arbitrariului, a falsificării ireversibile a fiinţei, a vidului etic, a matricei demenţiale creatoare de monştri, a mutilării psihice, a laşităţii ca emblemă sine qua non, a supravieţuirii pervertite, a delirului paranoic etc. Adică a unui gol ontologic. S-a spus că Valeriu Butulescu operează cu elementele generalului, cu concepte intens intelectualizate, ceea ce ar agresa teatralitatea. Ne grăbim să declarăm că e imposibil să împărtăşim o asemenea părere. Contestaţia vine din chiar discursul artistic al autorului. Există fără nicio îndoială în piesa aceasta o ambiţie totalizatoare a jocului, indiferent de formele sale, există un ansamblu de semne care trimit la reprezentare, la expunerea parodică a evenimentului de excepţie, care este crima legiferată. La un anumit nivel al lecturii se vădesc aproape ostentativ intromisiunile intenţionate ale experienţei livreşti, ale memoriei culturale restituite într-o nouă operaţionalizare funcţional incitantă. Căci Dracula poate aminti, dincolo de recuzita de sensuri comune, şi de Caligula lui Albert Camus, şi de Goetz von Berlichingen din „Diavolul şi Bunul Dumnezeu” al lui Jean-Paul Sartre, ca şi de dictatorii nefericiţi ai romanelor sud-americane (d.e. „Eu, Supremul” – A.R. Bastos) etc. Sigur, nu aceste filiaţii ar fi grila imediată de lectură, ci mai degrabă stratul de referenţialitate, lesne vizibil, semnificantul istoric. Deoarece perechea Dracula – Faustina are o trimitere obstinat-provocatoare la cuplul fatidic al Ceauşeştilor. Sigur, nu localizarea aparentă este importanţa piesei, ea este mai degrabă condimentul care generează şi monitorizează atenţia publicului. Dracula este o sinteză exponenţială a dictatorului care a sfidat, din nefericire, până şi temporalitatea. Astfel, sunt jucate, între sugestii şi până la exprimarea netă, reflexele cutărui împărat roman, ale lui Napoleon, ale lui Hitler, ale lui Mussolini, ale lui Stalin, ale lui Ceauşescu etc. Şi totuşi, în ansamblu discursul lui Dracula are puternice similitudini cu cel al lui Caligula (Camus). Aceeaşi dezastruoasă singurătate a creatorului de istorie sângeroasă, aceleaşi justificări ale puterii fără oprelişti, aceeaşi nostalgie după un anumit tip de imposibil, aceeaşi încăpăţânare maladivă pentru a re-face umanitatea după anumite paradigme imaginare şi mutilatoare. Şi nu în ultimul rând, o teribilă luciditate a comentariului despre exersarea puterii arbitrare, devenită aşa din cauza profundei laşităţi a Celuilalt. Însă Dracula nu este doar conceptorul unei lumi torţionare. El intenţionează absorbţia spiritului în creaţie. El este şi poet. Cele două atribute sunt intangibile şi complementare. Ele sunt însemnele puterii Concepţiei.

Cătălina Panaitescu a scris despre două dintre piesele cu referiri politice ale lui Valeriu Butulescu în revista „Drama” nr. 9/2003:

Pentru dramaturgul Valeriu Butulescu metafora este o modalitate artistică, etică şi incondamnabilă în dezvăluirea anilor 90, măcinaţi de mineriade şi succesiuni interminabile de guvernanţi. Cele două piese ale sale, „Dracula (Carnavalul durerii)” şi „Samson (Valea din Deal)”, apărute la Editura Polidava în anii 2001 şi 2003 reprezintă un motiv de reflectare la acele vremuri prin prisma faptului că relatează o conexiune între mentalităţile despotice ale unor lideri şi modul lor de a acţiona într-o societate aşa-zis democratică. Este o analiză făcută prin prisma comicului, a ironicului, a poeziei şi a sarcasmului. Samson şi Dracula sunt două personaje emblematice, cu puternice conotaţii simbolice care, aici, pe lângă dorinţa de putere, ei caută desăvârşirea existenţială şi, de ce nu, artistică. Interesant este că toate acţiunile lor se desfăşoară sub forma teatrului, a dramaticului, de care nu sunt niciodată mulţumiţi. În „Dracula (Carnavalul durerii)”, cunoaştem un conte aparent distrat, aflat pe o insulă pustie alături de iubita sa Faustina. Un turist ciudat, pasionat de poezie şi supunere. Dracula Rex jonglează cu uşurinţă între a fi şi a nu fi, este un tip controversat care, în numele răului, provoacă un carnaval al durerii. O manifestare care implică toată suflarea omenească, reprezentată în piesă de către ţigani, bucătari, ţărani, călăi, iscoade, şi doctori neputincioşi care, pentru binele comun sunt chemaţi la judecată şi, bineînţeles, condamnaţi. Lumea este un carnaval unde cei puternici îi supun pe cei slabi. O parabolă bine argumentată, într-o piesă ce poate fi considerată un atu pentru un spectacol al vremurilor nu tocmai trecute.

Mircea Ghiţulescu a publicat un articol de critică teatrală, cu accente pe referirile politice din dramaturgia lui Valeriu Butulescu, în cotidianul „Dimineaţa” din 15 octombrie 2003:

Valeriu Butulescu se află undeva între La Rochefoucauld („Mai bine să rătăceşti decât să stai pe loc. Aceasta este logica rătăcirii.”) şi Tudor Muşatescu („Pe timp de inundaţii intră la apă numai oamenii de jos.”). Pe noi ne interesează propoziţia „Lumina splendidă a raiului izvorăşte dintr-un fragment de iad” pentru că include într-un sistem de idei constituit drama „Dracula”, o subtilă meditaţie despre bine şi rău, deviată dinspre abstract spre concret, spre politicul pur. Aforisticianul este, cel puţin în prima parte, pe deplin realizat, pentru că sclipirile intermitente ale aforismului se încheagă într-o lumină continuă, clipa capătă durată. „Dracula” este o parodie de basm pentru adulţi, cam în felul în care a scris evreul rus Evgheni Şvarţ Dragonul, o aparentă repovestire pentru uzul copiilor a bravurilor lui Lancelot din cavalerii Mesei Rotunde, care ascunde un atac subtil împotriva stalinismului. Surse sunt de căutat şi în monarhul amoral al lui Camus din Caligula, cu care Dracula Rex al lui Butulescu se înrudeşte prin împletirea perversă între cruzime şi poezie, dar strămoşul comun este sceleratul Nero care a incendiat Roma de dragul unei imagini. Valeriu Butulescu face o breşă în draculologie: nu mai este vorba de un „simplu” vampir, ci de monarhul-vampir, care „suge sângele poporului”, cum ar spune Caragiale. El se împerechează cu Faustina şi, din păcate, spre final vor semăna tot mai mult cu Nicolae şi Elena Ceauşescu; aforismul devine explicativ şi îşi pierde identitatea. Discursurile încep cu „tovarăşi”, obsesia ceauşismului face meditaţia dinspre Binele – Dumnezeu şi Răul – Diavol să-şi piardă anvergura. Din cele două piste pe care aleargă Valeriu Butulescu, una filozofică, cealaltă istorică şi politică, o preferăm pe prima, unde câştigă cursa prin densitatea, evident aforistică, a replicilor, dar mai ales prin absenţa militantismului. Într-un preţios prolog care, într-un viitor spectacol nu poate lipsi, Dracula Rex mărturiseşte: „De aceea am continuat să-l cinstesc pe Dumnezeu, păstrându-mi, totuşi, diavolii aproape”. Aici este interesant felul în care pune problema Valeriu Butulescu. Tema e veche şi, totuşi, partea neagră a lui Dumnezeu care este Diavolul nu a fost salvată în conştiinţa creştinului care face mai departe una din două: ori cruce pe piept când trece pe lângă biserici, ori scuipă-n sân când se sperie. Nici credincios, nici ateu, nici satanist, poate liber cugetător inteligent („Am crezut şi cred în Dumnezeu într-o manieră critică”), Dracula este interpretul lui Valeriu Butulescu în marile probleme ale religiei, dar un prost consilier în micile probleme ale istoriei.

Unirea Vampirului cu Diavoliţa nu va convinge pe nimeni să-şi asume un Dumnezeu rău şi bun, blajin şi sângeros. În fond, Valeriu Butulescu face teoria materialistă a mişcării, căreia puţin îi pasă de bine şi rău. Decât imobilitate, este de preferat rătăcirea, singur o spune. Tot ce scrie Valeriu Butulescu în prima parte a acestui Caligula român, care este Dracula Rex, este admirabil prin ironie. Iată cum ironia, ca privire detaşată, produce revelaţii, într-o definiţie a iadului: „Iadul este locul unde se teatralizează pedeapsa. Prin efecte scenice, amplificăm dimensiunea păcatului. Iadul este un teatru, părinte!”
Şi Raiul este un teatru. Şi gândirea lui Valeriu Butulescu este teatrală: ştie să amplifice detaliile pentru a putea fi mai lesne observate. Dracula este un text major, care merită a fi cunoscut…

Horia Gârbea a scris depre creaţia dramaturgică a lui Valeriu Butulescu, în special despre „Dracula”, în articolul „Teatrul lui Valeriu Butulescu„, publicat în săptămânalul „Ziua Literară” din 5 ianuarie 2004:

Relativ dificil de montat, din cauza personajelor numeroase şi care necesită calităţi actoriceşti peste medie, piesele lui Valeriu Butulescu vor compensa din plin prin atractivitatea temelor, umor, impactul replicii. Ca gen, sunt parabole la limita fantasticului, cu săgeţi satirice bine ţintite. Fiind expert al aforismului, dramaturgul mizează pe replica apofegmatică, memorabilă, cu haz. Paradoxul şi sofismul sunt cultivate anume. Apare des raţionamentul strâns care conduce, pe calea cea mai (aparent) logică, de la premisa corectă la rezultatul aberant sau grotesc.

„Dracula” şi „Logica rătăcirii” sunt parabole ale puterii, ale dictaturii exercitate conştient sau inconştient, ca un bine făcut cu forţa. În „Dracula” eroul organizează o imensă execuţie cu 20 de mii de ţepe şi e dezamăgit că moartea vine simplu şi banal. Eroul predilect al lui Valeriu Butulescu este Conducătorul („Iubit”), confruntat cu propria nimicnicie şi cu propriul derizoriu, trecând prin arcuri triumfale de mucava.
Scriitura lui Valeriu Butulescu este strânsă, replica este concisă, ca un aforism, desigur, rareori se desfăşoară în monolog. El este autor teatral prin excelenţă pentru că „are replică”, gândeşte scrisul în termenii dialogului. Se observă chiar că piesele sunt de întindere destul de redusă şi nu lasă loc regizorului să taie pagini întregi sau să improvizeze, cum se mai întâmplă. Firul acţiunii este clar şi întâmplările decurg logic, una din alta, chiar loviturile de teatru sunt supuse unei cauzalităţi urmărite riguros.

Între dramaturgii activi ai momentului Valeriu Butulescu este unul dintre comediografii importanţi. Piesele sale poartă germenii succesului la public fără a cădea în facil sau trivial. Dramaturgului nu îi lipseşte, ca multora dintre noi, cei ce luptăm cu replica, decât o reprezentare scenică mai intensă.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Biblioteca, Noutăţi despre site, Teatru
1 comentariu »