14 mai 2008

Dante Alighieri – poetul Florenţei şi al Renaşterii lumii

Dante AlighieriFragmente din volumul „Dante Alighieri” de Alexandru Balaci, apărut la Editura pentru Literatură (Biblioteca pentru toţi), Bucureşti, 1969:

„Viaţa lui Dante Alighieri nu poate fi reconstituită decât pe fragila schemă fluctuantă autobiografică a capodoperelor sale, Vita Nuova şi Divina Commedia. Punctele de reper sunt prea puţine însă şi privirea biografului eventual, de pe înălţimea lor, străbate zone de întuneric absolut. În realitate, s-ar putea spune că există tot atâtea biografii danteşti câţi biografi, ei putând broda de multe ori cu ajutorul imaginaţiei şi al fanteziei în jurul acestor rare puncte de canevas.”

” ‘Sfântă sămânţă romană’ s-a putut autodefini Dante Alighieri, al cărui orgoliu a putut vibra şi sub semnul originii antice a familiei sale. Şi au existat, printre primii biografi, afirmatori ai aceste origini romane. Printre ei, însuşi Giovanni Boccaccio, care scrie în Viaţa lui Dante despre un preanobil tânăr, Eliseu, din familia Frangipani, venit din Roma la Florenţa. Aceşti nobili romani erau numiţi Frangipani pentru că în timpul unor mari lipsuri putuseră împărţi poporului înfometat mari cantităţi de pâine. Din acest ascendent neatestat de niciun document, în afara afirmaţiei lui Giovanni Boccaccio, s-a născut strămoşul lui Dante, Cacciaguida, existenţă istorică afirmată ca atare într-un document datat 9 decembrie 1189 […].”

„Deci tatăl lui Dante a fost Alighiero, fiul lui Bellincione. El a fost un cetăţean care n-a strălucit în istoria Florenţei, un model om de legi. Este foarte interesant de amintit că Dante nu a pomenit niciodată numele tatălui său, că nu a făcut nici cea mai mică aluzie despre el. Într-adevăr, omul acesta a trecut tăcut prin istorie şi parcă singura lui misiune, unica menire a fost a-l aduce pe lume pe cel mai mare poet al Italiei.”

„Prima lui soţie [a lui Alighiero] şi mama unui copil unic, Dante însuşi, se numea Bella, formă contrasă probabil din Gabriella. Nu se ştie cu siguranţă cărei familii florentine aparţinea. Există unele aserţiunii care o consideră drept fiica unui ghibelin, Durante, fiu al lui Scolaio degli Abati. În felul acesta, numele Dante (contragerea din Durante) ar decurge din patronimicul bunicului matern.”

„În opera sa, Dante va preamări de multe ori virtutea maternă, ca un act de gratitudine, iar Virgiliu o va elogia pe mama lui Dante, în Infern, în episodul cu Filippo Argenti: ‘Benedetta colei che in te s’incinse!’ pentru a fi născut un asemenea demn fiu. Giovanni Boccaccio pomeneşte despre visul pe care l-ar fi avut mama lui Dante atunci când purta în sine pe viitorul poet. Mama cuprinsă de somn sub un laur înalt, lângă un izvor limpede, dădea naştere copilului, care hrănindu-se cu fructele laurului se va schimba într-un magnific păun – Dante va evoca de multe ori gesturile şi mângâierile materne, în atitudinile lui Virgiliu faţă de sine, atunci când este îngrozit de tenebrele şi chinurile Infernului.”

„În această familie deloc extraordinară se năştea, într-o zi necunoscută [una dintre datele propuse este 14, alta este 29] din luna mai a anului 1265, Dante Alighieri, cel mai de seamă poet al neolatinităţii.”

Poate că niciun alt poet din lume nu a fost atât de legat de oraşul naşterii şi al tinereţii sale. Dante este integral florentin, îi era dragă fiecare piatră a preafrumosului oraş de pe Arno, întreaga istorie a acestei fiice a Romei, şi totdeauna, în rătăcirile sale, de-a curmezişul Peninsulei Italice, a visat la reîntoarcerea în oraşul sacru, la încoronarea ca poet în al său mândru San Giovanni. Axa poemului său este Florenţa, centrul tematic, oraşul în care a ‘îmbarcat’ experienţa primei poetice, în care a iubit, în jurul căruia gravitează întreaga sa imaginaţie. Temele poeziei sale formează parcă un continuu dialog de dragoste şi ură cu acea nemiloasă patrie ingrată. A fost pecetluit în eternitate de imaginea Florenţei. Oraşul de pe Arno poate să fie considerat ca cea de a doua mare iubire terestră a divinului poet. A iubit cetatea şi a blestemat-o în acelaşi timp, şi cu aceeaşi intensitate.”

„În viaţa copilului înzestrat cu o rară facultate de percepţie răsunau puternic ecourile vastelor lupte [dintre Guelfi şi Ghibelini], fantezia lui broda în jurul evenimentelor contemporane, învăţând despre istorie. În urletul fracţiunilor adverse, copilul precoce se refugia în povestirile din trecut, despre Fiesole, despre originea Florenţei, despre Roma şi Troia. În curând, viaţa lui va fi însemnată de doi ochi înstelaţi şi de surâsul unei copile, care nu i se va şterge din viaţă şi din amintire pentru eternitate. O dâră de foc trasă în suflet de precocitatea rară, o intensă palpitare, un freamăt total, nemaicunoscut de niciun alt copil, dincolo de o bănuială, precoce senzualitate, generată doar de frumuseţea pe care a simţit-o ca prima lege armonică a Universului, şi care coborâse din ceruri pe pământ: ‘a miracol mostrare’ şi se numea, încorporată terestru, existentă viu, istoric, şi nu numai Simbol – Beatrice.”

„Dante Alighieri a fost, desigur, cea mai puternică personalitate literară a vremii sale, una din cele mai pătrunzătoare şi mai luminoase inteligenţe. Infinita acumulare de cunoştinţe îi uimea pe contemporani care îl puteau numi, cum scrie unul dintre primii săi comentatori, ‘filosoful’, echivalent cu atotcunoscătorul, şi ‘poetul’, în sensul de mare creator.
Tutto lo scibile, tot ce se putea cunoaşte şi şti în zorile veacului al XIV-lea, în materie de istorie, teologie, matematică, fizică, astronomie, dialectică, zoologie, fusese însuşit de către Dante cu o rară perseverenţă şi tenacitate. Meritul este extraordinar, ţinând seama de raritatea izvoarelor de informaţii.

„Studiile filozofice au întovărăşit întotdeauna pe poet, care şi-a făcut din ştiinţă finalitatea vieţii. Continuu, Dante cucereşte treptele filozofiei, arătându-se profund interesat de toate domeniile speculaţiei, de la ştiinţă la teologie. Dar el nu a devenit nici un filozof abstract, nici un teolog absorbit de ascetice contemplaţii, neuitând niciodată lumea şi realitatea.”

„Dante Alighieri a preţuit ca niciun alt literat Antichitatea, a cărei cultură a cunoscut-o în profunzime, pe care a folosit-o ca un motiv central tematic în opera sa, din care a făcut o punte spre cotitura decisivă din istoria omenirii, care a fost Renaşterea. El a studiat Antichitatea ca gânditor şi ca artist, cu o viziune laică, elogiindu-i starea raţională, independenţa de gândire. Dante, laicul, nu a simţit ura clericilor asceţi pentru Antichitatea păgână şi vitalistă, ci înţelegerea profundă, modernă, pentru poezia lui Virgiliu, Ovidiu sau Horaţiu. În laboratorul său poetic fuzionează, în stare incandescentă, elementele Antichităţii cu cele prezente, ale realităţii, pentru a cristaliza în capodopera veacului de mijloc [Divina Commedia], mesagerul cel mai autorizat al noilor lumi poetice. Din acest punct de vedere, Dante Alighieri se desprinde total din Evul Mediu, îi întoarce spatele, iar privirile lui se aţintesc în evanescenţa iradiantă a zorilor Renaşterii italiene, al cărei incontestabil precursor literar este.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

2 comentarii la Dante Alighieri – poetul Florenţei şi al Renaşterii lumii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook