Viciile scriitorilor români, pârâte de memorialistică
Alcoolici depresivi, amatori de droguri şi, mai ales, clienţi frecvenţi ai bordelurilor din toată lumea. Literatura română a cunoscut prin autorii ei mai toate viciile, iar diaristica şi contemporanii nu le-au trecut cu vederea.
Pe Eliade îl epuizau orgiile, Cioran se chinuia să stea departe de pahar, Mateiu Caragiale număra zilele în care a rezistat fără tutun, femei şi alcool, iar pe Ion Barbu l-a prins nevasta cu cocaina în buzunar. Patimile scriitorilor autohtoni ies la iveală, fără menajamente, din paginile de corespondenţe, jurnale şi memorii.
Extrem de interesant. Atâta că e nevoie de mult discernământ ca să citeşti ce scrie acolo. Iar premisa pe care construiesc autorii articolului e jalnică dintr-un început. Un singur exemplu: „Nu!” al lui Eugen Ionescu nu poate fi adus ca argument într-o astfel de demonstraţie; este cunoscută (în domeniu) miza juvenilă şocantă pe care o fixează ca scop în sine autorul. Iar restul exemplelor pornesc de la ideea că jurnalele prezintă adevăruri, iar când scriau despre ei înşişi ţineau mâna pe Biblie; ceea ce e fals, pentru că jurnalul e o convenţie literară ca oricare alta. Cât despre părerile unora despre alţii… poate ar fi trebuit să se fi discutat şi amiciţiile şi inamiciţiile literare: se urau şi se iubeau între ei ca orice om pe pământul ăsta. Viciile rămân, dar, sincer, pasiunea pentru femei a lui Eliade pe mine mă afectează foarte puţin. Teamă-mi e că articolele de genul ăsta ar trebui publicate în reviste de specialitate. Altfel, rămâne în picioare sărmanul Eminescu; citiţi partea a II-a din „Scrisoarea I”: „Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă”.
Există o tendinţă de mitizare a marilor scriitori, a marilor artişti în general, iar astfel de articole ne amintesc că, la urma urmei, au fost şi ei oameni.
De acord. Atâta timp cât suntem conştienţi că le studiem arta, nu viaţa; şi cât (mai rău chiar) nu le folosim detaliile biografice ca pe scuze să nu-i citim.
Oricum, pentru cei interesaţi, există în arhivele „Dilemei” un număr excepţional care se înscrie în campania de „denigrare” a numelor mari ale literaturii noastre.