Prin ironia şi satira sa debordantă, Aleko Konstantinov este socotit un Caragiale al Bulgariei. A murit tânâr, la numai 34 de ani, asasinat de cei pe care îi ridiculizase fără cruţare în scrierile sale: politicienii corupţi şi vânduţi ai epocii. În memoria sa, în 1966 Bulgaria a instituit Premiul „Aleko”, cea mai importantă distincţie literară internaţională ţării. Se acordă anual, prin concurs, unui autor de proză scurtă, pentru o povestire satirică de maxim 3 pagini…

Stanislav Blagov, primarul oraşului Svishtov a prezentat Muzeul „Aleko” care păstrează cu sfinţenie lista laureaţilor din toate timpurile. Sunt 48. Printre ei, nume sonore: Maurice Druon (Franţa), Erich Kastner (Germania), William Saroyan, Erskine Caldwell (SUA). În 1969 acest premiu este acordat scriitorului vest-german Heinrich Boll, care trei ani mai târziu primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Al 48-lea laureat, Valeriu Butulescu s-a făcut cunoscut prin ironia stilului său, dar şi prin brevitatea exprimării, element esenţial în proza scurtă. Aşa cum a anunţat agenţia de ştiri BTA, în concursul anului 2014 au fost înscrise 63 de povestiri semnate de 25 de scriitori din 16 ţări. Juriul, prezidat de criticul literar Plamen Doinov a desemnat drept câştigătoare povestirea „În tren”, de Valeriu Butulescu. Autorul de aforisme nu s-a dezis. S-a concentrat la maxim. Lucrarea sa se întinde exact pe o pagină. A fost citită integral de un actor local, la spectacolul de gală. Sala a fremătat permanent. Dialogurile sunt tari, se simte mâna dramaturgului. Aşa cum sublinia scriitorul Mihail Veshim la decernare, proza „În tren” a întrunit unanimitatea juriului, lucru rar întâlnit la ediţiile anterioare.

Analizând lista laureaţiilor Premiului „Aleko”, din toate timpurile, descoperim numeroşi scriitori occidentali (SUA, Franţa, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Portugalia, Austria), est-europeni (Rusia, Ucraina, Finlanda, Estonia), dar şi din state apropiate geografic (Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Israel). Valeriu Butulescu este primul scriitor român care intră în posesia acestui valoros premiu, decernat pe data de 13 ianuarie într-un cadru festiv, excelent organizat. Rugat să comenteze evenimentul a răspuns scurt şi ironic:„Atenţie! Premiul este dedicat memoriei unui scriitor satiric asasinat de unul din personajele sale. Satira este o meserie periculoasă, aşa că mă abţin de la comentarii. Puterea politică, indiferent de regim, are simţul umorului subdezvoltat.”

A răspuns totuşi, cu savoare şi umor, la întrebările noastre din interviul de mai jos:

Aţi călătorit enorm, aţi fost în aproape o sută de ţări. Cum vi se pare Bulgaria?

Seamănă mult cu România. Două distinse doamne balcanice. Încă tinere, deşi s-au născut înainte de Hristos. Cu năravurile şi splendorile lor, armonios împletite. Acum mi-e greu să mă pronunţ, vizavi de Bulgaria. Sunt şi eu un om, subiectiv, ca toţi oamenii. De când am primit Premiul „Aleko”, Bulgaria mi se pare de-a dreptul încântătoare…

Ce v-a frapat mai mult la Svishtov, oraşul de baştină al scriitorului Aleko Konstantinov?

Apropierea, geografică dar şi mentală, de România. Svishtov e pe Dunăre. Seara, din curtea Muzeului „Aleko” auzi cum latră câinii în Zimnicea. Oraş bogat cândva, cu negustori pricepuţi şi darnici. O mulţime de clădiri publice, biblioteci, şcoli, au fost ridicate din donaţiile cetăţenilor avuţi ai urbei. Mulţi din marii filantropi ai oraşului au făcut cariere strălucite în România. D. Hadjivasilev, născut la Bucureşti în 1814, a construit, din banii lui, Academia de Ştiinţe Economice din Svishtov, dar a contribuit substanţial şi la ridicarea Ateneului Român. Alt filantrop de marcă, D.A. Ţenov îşi făcuse studiile la Braşov. Tatăl marelui scriitor Aleko, Ivaniţa Hagikonstantinov, negustor şi el, vorbea perfect româneşte. Şi nu întâmplător, Bai Ganiu (după unii, un Tartarin al Bulgariei!) personajul principal al operei lui Aleko Konstantinov îşi începe faimoasele călătorii europene în România. El îşi vâră în desagă merindele necesare (o pâine mare, briceagul, o roată de caşcaval) şi zeci de sticluţe cu esenţă de trandafir, plus nelipsitul covoraş, pe care încearcă să le valorifice la Giurgiu, Turnu Măgurele, Ploieşti, Brăila, Galaţi.

Cum văd bulgarii România?

O căldură sinceră, admirativă, se simte imediat, dincolo de orice curtoazie de protocol. Primarul Stanislav Blagov, un om fermecător (la al treilea mandat) a vorbit cu însufleţire despre relaţiile cu România. Ne leagă multe lucruri comune, înclusiv intrarea simultană în mult visata Uniune Europeană… Unde, şi noi şi ei, suntem încă un fel de Cenuşăreasă…

De ce „mult visata”?

Pentru că Occidentul a fost şi a rămas o mare atracţie, şi pentru români, şi pentru bulgari. Şi ei păstrează cu mult respect vestigiile romane, au un adevărat cult pentru năvălitorii din Apus. Arheologul Peti Donevski, care m-a însoţit cu amabilitate pe toată perioada petrecută la Svishtov, mi-a arătat cu mândrie ruinele oraşului roman Novae, situate la periferia Svishtov-ului. De aici, Traian a organizat invadarea Daciei, acţiune din care, cum bine ştiţi, s-a născut poporul român. Mult mai târziu, ca şi noi, bulgarii au încercat să se occidentalizeze prin aducerea unor conducători germani în fruntea statului. În 1879 la Veliko Târnovo este încoronat prinţul Battenberg. Apoi, în 1987 pe tronul Bulgariei urcă prinţul Ferdinand Saxa Koburg-Gota. Ne-a apropiat acelaşi spirit filogerman, destul de păgubos în final. Şi pe noi şi pe bulgari al doilea război mondial ne-a surprins acolo unde nu era cazul, cot la cot cu Germania nazistă. În consecinţă, şi noi şi ei ne-am trezit ulterior în zona de influenţă sovietică…

Au bulgarii resentimente faţă de ruşi?

Categoric, nu! Bulgarii, la fel ca sârbii sunt popor slav, există o puternică frăţie de sânge. Bulgaria, la fel ca Serbia, sunt state recunoscătoare Rusiei pentru eliberarea de sub turci. La Svishtov este amenajat punctul de debarcare al trupelor ruseşti eliberatoare, în 1877, venite din România. Nu departe de Svishtov se găsesc Plevna, Griviţa şi Smârdanul, înroşite de sângele dorobanţilor români. Istoria bulgară scrie clar: Bulgaria modernă şi independentă s-a creat după alungarea turcilor, prin efortul şi sacrificiul ruşilor, românilor şi bulgarilor. De aceea, faimoasa butadă a regelui Boris e valabilă şi azi: „Totdeauna cu Germania, niciodată împotriva Rusiei”. Însă, trebuie spus, recunoştinţa faţă de ruşi nu totdeauna a funcţionat. Este celebru cazul generalului rus Fok, participant la luptele de eliberare a Bulgariei de sub turci. Dat afară din armată de bolşevici, generalul se refugiază la Svishtov, solicitând regelui bulgar azil şi o mică pensie. Regele îi acordă azil, nu însă şi pensie. Generalul în rezervă îşi cumpără un măgar şi lucrează ca sacagiu, pentru a câştiga o bucată de pâine.

Cum evocă bulgarii relaţiile cu românii?

Svishtov e un oraş cu bogate tradiţii culturale. Teatrul de aici, donaţie a familiei Avramov, s-a ridicat la mijlocul veacului XIX, odată cu Teatrul Naţional „Ivan Vazov” din capitală. Dar Bucureştiul este de trei ori mai aproape decât Sofia. De aceea relaţiile cu noi au fost intense. Nikola Popov, director pensionar, fost consilier municipal şi excelent cunoscător al limbii române (m-a însoţit ca translator) evoca un moment memorabil, poate cel mai greu pentru localnici. În 1810, retrăgându-se de pe frontul cu turcii (pentru a ţine piept lui Napoleon) armata rusă, cu toată frăţia de sânge, jefuieşte cumplit oraşul Svishtov şi îi dă foc. Ostaşii nu-şi primiseră solda, iar comandanţii i-au lăsat să jefuiască, pentru a-şi completa veniturile restante. Pentru ca jaful să decurgă fără evenimente, toţi locuitorii oraşului au fost transportaţi cu bărcile şi abandonaţi pe ţărmul românesc, după care bărcile au fost incendiate. Bucureştiul dă un ajutor generos, evocat şi acum, cu emoţie, de svishtoveni. Oraşul Alexandria (întemeiat de domnitorul Alexandru Ghica) găzduieşte o parte din refugiaţi. Alţi bulgari au fost împroprietăriţi în comuna Mavrodin. Cei mai mulţi au revenit ulterior la Svishtov, reclădind oraşul. Alţi au continuat să trăiască în România.

Să fie Alexandru Ghica cel mai iubit român din Bulgaria?

Românul cu adevărat divinizat în Bulgaria nu este domnitorul Ghica, ci fotbalistul Cosmin Moţi de la echipa Ludogoreţ, prima formaţiune bulgară care a ajuns în grupele Ligii Campionilor. În barajul de pomină, jucat tocmai cu Steaua Bucureşti, după eliminarea portarului bulgar, Moţi, deşi fundaş de meserie, intră în poartă şi apără două lovituri de departajare, fiind practic principalul realizator al celei mai mari performanţe a fotbalului bulgar. Un erou şi un profesionist. A eliminat Steaua, fără remuşcări patriotice. Popularitatea lui Moţi e comparabilă cu cea a legendarilor fraţi Hasan şi Petru (şi ei valahi de origine) care la începutul mileniului trecut întemeiază la Veliko Târnovo al Doilea Ţarat Româno-Bulgar…

Cum v-au primit bulgarii?

Mult peste aşteptări. Înainte de decernarea premiului, mărturisesc, nu cunoşteam amploarea acestui festival. Pe parcurs am constatat cu emoţie că „laureatul” de fapt este răsfăţatul evenimentului, mereu în centrul atenţiei. Aşteptat pe malul Dunării de consilieri, primit cu flori şi rachie de către primar, copleşit cu onoruri şi onorarii de autorităţi. Ceva neobişnuit pentru un amărât de scriitor din Karacumania.

Ce v-a emoţionat cel mai mult?

Greu de evaluat. Conferinţa de presă, primirea Medaliei de Onoare a oraşului, titlul de Maestru al Satirei acordat de revista Strshel din Sofia, interviul dat canalulului naţional de televiziune, persoanele prezente la festivitatea de decernare (primar, consilieri, deputaţi, prefect, ministrul culturii)… Două momente m-au atins sensibil: cererea teatrului din Svishtov de a-mi juca piesa „Herghelia albastră”, tradusă deja în bulgară. Şi concertul de gală, susţinut de Orchestra Simfonică din Ruse, cu numeroase motive muzicale româneşti, în cinstea „laureatului”…

Ce v-a dezamăgit?

Absenţa autorităţilor noastre. Ambasada României la Sofia, deşi invitată, nu a trimis nici măcar un mesaj. Cu toate că evenimentul era o premieră pentru relaţiile culturale bilaterale…

Credeţi că a fost un gest deliberat?

A fost mai degrabă o scăpare, tipic balcanică. Am mai fost sărbătorit în ultimii ani, în Italia, Grecia, Serbia, Georgia, Polonia etc. Peste tot, reprezentanţii corpului diplomatic român, uneori ambasadorii în persoană au fost prezenţi. O chestiune de diplomaţie. Că de aceea acest corp se cheamă diplomatic.

Care sunt planurile de viitor pentru Bulgaria?

O nouă carte de aforisme, editată la Sofia. Şi premiera piesei „Herghelia albastră”, inspirată pe undeva de tragedia scriitorului Aleko Konstantinov. Un autor moare împuşcat de propriul său personaj, devenit prea mare şi prea puternic pentru a mai putea fi controlat.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Corneliu Bran in Interviuri, Umor, Ştiri
2 comentarii »