Filmul „Sunt o babă comunistă” este lansat pe 23 august 2013, în cinematografele: Hollywood Multiplex, CinemaPRO, Movieplex, The Light Cinema, Grand Cinema Digiplex Băneasa, Cityplex (Constanța și Brașov), Cinema Arta (Târgu Mureș), Patria (Craiova), Cinema Florin Piersic (Cluj), Premiera (Ploiești), Cinema Sergiu Nicolaescu (Târgu Jiu), Café Cinema Patria (București), Cinema Europa (București), Modern (Craiova), Orizont Café Cinema (Călărași), Unirea (Botoșani), Cinema Capitol (Onești), Cinema Eugen Ionescu (Slatina), Cortina (Oradea), Cine Grand (Botoșani), Palace (Oradea).

Viaţa liniştită de provincie a soţilor Emilia şi Ţucu este dată peste cap atunci când fiica lor se întoarce din Statele Unite, împreună cu logodnicul ei american. Ce ar fi trebuit să fie o întâlnire fericită se transformă repede într-o situaţie complicată şi în acelaşi timp amuzantă. Părinţii fetei află că tânărul cuplu trece prin probleme financiare grave, aşa că sunt dispuşi la orice sacrificiu pentru ca viitoare familie a fiicei lor să nu ducă lipsă de nimic.

Filmul reuşeşte o extrem de pertinentă deplasare de accent, plecând de la subiectul cărţii cu acelaşi titlu aparţinând lui Dan Lungu. E adevărat că lasă un gol în explicarea resorturilor interioare ale personajelor, iar atmosfera este un pic melancolică, dar mie mi-a plăcut felul în care prezentul a căpătat importanţă. Iar partea care se abate de la firul epic al cărţii respectă în detaliu mentalitatea unei generaţii. Mi-am recunoscut părinţii acolo, capabili de orice sacrificii pentru ca pruncilor să le fie bine… Nu m-am recunoscut în tânăra Alice (şi m-am bucurat pentru asta), dar relaţia ei cu Alain (Alin, cum îi zic neamurile din România) sugerează complexitatea derutantă a relaţiilor moderne. Pe de altă parte, incursiunea în trecut va fi poate greu de înţeles pentru cei care nu au trăit perioada comunismului, dar, dacă sunteţi curioşi în legătură cu subiectul, recomand filmul. Completat de lectura cărţii.

Despre producţie

A doua săptămână din august a marcat începerea filmărilor la comedia „Sunt o babă comunistă”. La primele ore ale dimineții, regizorul Stere Gulea, directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile și Luminița Gheorghiu se reîntâlneau pe platoul de filmare, la aproape un sfert de secol după capodopera cinematografică „Moromeții”. Stere Gulea a declarat emoționat că, văzându-i pe toți pe același platou, a realizat „ce legatură extraordinară a putut lua naștere în timpul unui film. Eu zic că asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi. Ceva s-a întâmplat acolo, pesemne că și timpul a contribuit la asta, pare că relațiile s-au adâncit și mai tare, iar faptul că atât cu Luminița cât și cu Vivi parcă simțeam că nu trebuie să vorbim prea mult, că ne știm felul de a dialoga, tipul de relație pe care o avem, de umor, o ironie de-asta aparent țepoasă, dar, de fapt, suntem niște oameni care au trăit o experiență plăcută și care a lăsat urme”.

Povestea filmului „Sunt o babă comunistă” este o adaptare după bestseller-ul cu același nume, scris de Dan Lungu. Cartea a înregistrat un real succes atât în țară, cât și în străinătate, fiind tradusă în 10 limbi de circulație internațională: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă  şi turcă. Mai mult decât atât, în 2008 Dan Lungu a fost dublu nominalizat la prestigioasele premii Jean Monnet din Franța, devenind astfel primul roman ce a intrat pe lista scurtă pentru literatura europeană.

Scenariul semnat de Lucian Dan Teodorovici și Stere Gulea reproduce atmosfera din carte și păstrează nota umoristică a romanului, dar, în același timp, îi conferă filmului unicitate și originalitate. Regizorul declară că „desi aparent s-ar putea spune că nu s-a păstrat foarte mult din carte, la o analiză mai atentă, se poate constata că filmul redă cu fidelitate o mare parte a acțiunii din roman”.

În premieră absolută pentru o producție românească, filmul le reunește pe același platou de filmare în rolul de mamă și fiică pe două dintre cele mai talentate actrițe românești al căror talent s-a bucurat de recunoaștere internațională. Luminița Gheorghiu este mama Anei Ularu în producția „Sunt o babă comunistă”, colaborare ce le-a onorat și le-a făcut amândurora o deosebită plăcere. Deși a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru interpretarea din „Moartea Domului Lăzărescu” (2007) și a făcut rolul principal în filmul „Poziția copilului” premiat cu Ursul de Aur la Berlin (2013), Luminita Gheorghiu a declarat cu modestie că niciun premiu primit vreodată n-a schimbat-o, ba, din contră, l-a simțit că pe o responsabilitate în plus, pentru că fiecare rol să iasă perfect. Ana Ularu, una dintre cele mai promițătoare tinere actrițe ale României, o interpretează pe Alice cea temperată și familistă. În ciuda faptului că în 2012 a câstigat la Berlin trofeul Shooting Stars, Ana, încearcă să se mențină lucidă pentru că „în meseria asta azi lucrezi și numele tău e pe buzele tuturor, iar a doua zi te uită”.

Încă din prima zi de filmare, Luminița Gheorghiu a subliniat plăcerea deosebită pe care i-a facut-o legătura de familie dintre cele trei personaje principale, actrița declarând că după ce a citit scenariul a avut o senzație de căldura și de confort, că cei trei oameni se iubesc. „Dragostea e un lucru foarte plăcut, liniștitor, reconfortant. Asta mi-a plăcut foarte tare. Faptul ca Marian Râlea joacă acest personaj, din pornire m-a bucurat”. Discuțiile dintre Luminița Gheorghiu, Stere Gulea și Vivi Drăgan, lejeritatea cu care aceștia vorbeau între ei și se sfătuiau în legătură cu Emilia, a lăsat impresia unei prietenii îndelungate, pe care trecerea anilor nu a schimbat-o în niciun fel, deși, pentru Luminița, teama era mai mare pentru rolul ăsta. Senzația e următoarea: după o mare iubire, o alta care urmează poate să nu fie la fel de puternică”. Pe de altă parte, Stere Gulea a avut-o în minte pe Luminița ca personaj principal încă din prima clipă în care a construit personajul, iar experiența de la Moromeții a avut un rol semnificativ în alegerea ei pentru că, așa cum însuși regizorul declară, i-a folosit faptul că „ii știa vocea, felul de a ataca, frazele, stările”.

Pe tot parcursul filmărilor, Ana Ularu s-a simțit ca într-o familie, iar plăcerea de a juca alături de mari actori și de a fi îndrumată de Stere Gulea a făcut-o să se simtă în largul ei, după cum chiar ea declară: “domnul Gulea este genul de regizor pe care și l-ar dori orice actor. E extrem de calm și de deschis. M-am simțit acceptată de la început. Eu reacționez cumva la toate aceste lucruri. Devin foarte rece dacă mă simt stingheră, pentru că sunt la baza un om foarte timid și, în momentul în care simt că e loc de jucat, ai vazut și tu. Iar pe doamna Luminița o cunosc, am mai jucat cu ea, o consider un prieten de familie. Pe domnul Râlea l-am adorat dintotdeauna. Eram la teatru așteptându-l să iasă pe scenă extrem de entuziastă. Așa că sunt într-o companie care mi-e extrem de benefică. Simt că lucrul acesta mă încarcă”.

Alice este “foarte fiica mamei ei”, așa cum Ana Ularu își descrie, pe scurt, personajul, chiar asemănarea aceasta fiind, în viziunea ei, motivul disensiunilor dintre cele două. Alice este total diferită față de orice altceva a făcut Ana până acum, iar de data aceasta, tocmai faptul că personajul nu are acel ceva spectaculos, l-a făcut să fie unul ceva mai dificil. În același timp, “toate secvențele pe care le-a avut personajul meu au fost importante, chiar dacă au fost secvențe mai relaxate sau pur și simplu de apropiere față de soțul sau de familia ei. Așa mi se pare că toate reușesc să o contureze. Şi e destul de greu să faci un personaj mai bizar care nu are nici măcar un schepsis. Adică te legi de tot, de fiecare cuvânt, de fiecare privire, de fiecare gest de tandrețe pe care-l are personajul, pentru a-l învia”, a mărturisit Ana.

Încântat de colaborarea pentru Sunt o babă comunistă, declarând că bucuria cea mai mare e atunci când regizorul e fericit și este mulțumit de fiecare secvență filmată, Marian Râlea găsea părțile amuzante ale fiecarei repetiții sau duble și contribuția la destinderea atmosferei de la filmare deoarece, din punctul lui vedere, “Ţucu a reușit să treacă peste această epocă prin umor, pe care și l-a păstrat și în zilele noastre. Un umor de care toți avem nevoie ca să înțelegem că viața nu este atât de dificilă cum pare”.

Acest proiect a dat șansa unor tineri actori talentați să se remarce în fața camerelor de filmare. Despre Andrei Huțuleac (Cătălin), atât Luminița Gheorghiu, cât și fiica ei, Alexandra Botău, au spus că are mari șanse ca actor, pentru că joacă foarte bine, iar Alexandra Buză (Celina), nepoata Mariei Buză, are aceeași candoare și voiciune ca mătușa sa. Ambii studenți la UNATC, erau vizibil emoționati de întâlnirea cu marii actori și cu regizorul. De asemenea, nepotul lui Vivi Drăgan Vasile era cel care imortaliza momentele importante de la repetiții și de la filmări, sub atenta supraveghere a bunicului său care-i dădea din când în când indicații în ce privește unghiul din care să pozeze sau expresiile ce trebuie surprinse.

Filmările pentru Sunt o babă comunistă au creat contextul perfect pentru ca mari actori ai teatrului românesc să se afle împreună pe același platou de filmare. Regizorul Stere Gulea a ales nume importante ale scenei românești, iar, în unele cazuri, acest lucru a însemnat o premieră pentru actori, în timp ce, în alte cazuri, a fost o reîntalnire plină de emoție. Un astfel de exemplu este cel al Ancăi Sigartău, care joacă rolul Sandei în film.

Atât pentru Luminița, cât și pentru Anca, întâlnirea lor pe platou a fost încărcată de emoție și de veselie, dar nu în ultimul rând și de o teamă constructivă pentru că presiunea ca lucrurile să iasă bine a fost chiar mai mare, așa cum declară Anca: “ea e sora mea, așa e notată și în telefon. Pentru mine, Luminița e sora mea, eu n-am surori. Iarăși, e un dat. Am foarte mari emoții. Descopăr că nu mai e aceeași relație aici, pe platoul de filmare. Nu pot să spun că am o siguranță, nu am nicio siguranță. Într-un fel mă simt mult mai obligată pentru că nu vreau s-o dezamăgesc. Ţin foarte mult la ea și, pentru mine, relația mea cu ea e foarte importantă, inclusiv ce se întâmplă acum la filmări. Şi aș vrea să fie mândră de mine, n-aș vrea să-i stric filmarea și asta e dincolo de cuvinte”.

În ceea ce priveşte experienţade a juca într-un film regizat de Stere Gulea, actriţa a mărturisit că, datorită chimiei şi afinităţii dintre ei, are senzaţia că-l cunoaşte dintotdeauna şi încă de la prima întâlnire a avut sentimentul că sunt prieteni. Pentru Anca Sigartău, întâlnirea cu Stere Gulea se traduce prin „întâlnirea cu istoria cinematografiei”.

Pe de altă parte, Anca Sigartău este profund dezgustată de categoria socială pe care o reprezintă personajul ei, Sanda, actriţa declarându-se total împotriva mitocăniei, a prostiei şi a hoţiei. Anca Sigartău este vehementă atunci când susţine lipsa de empatie faţă de personajul ei, un lucru în premieră pentru ea, mai ales când un actor porneşte de la premisa că „personajele sunt copiii noştri. Astea sunt sloganurile care se vehiculează. Uite că m-am întâlnit cu un personaj de care mi-e scârbă”.

Văzându-le pe mama şi pe prietenă acesteia împreună în acest context, fiica Luminiţei şi-a amintit o serie de întâmplări din copilărie, de momentele în care mergea la spectacolele mamei, de relaţia dintre aceasta şi Anca, concluzionând cu un emoţionant: “sunt un copil al teatrului”, asta pentru că, de când era mică, Alexandra Botău îşi aminteşte cum lumea ei s-a conturat în jurul sălilor de repetiţii şi a scenei: “Cred că de când m-am născut am început să merg la teatru. Ştiu că mama mi-a zis că încă de când a fost premieră filmului „Moromeţii” eram la ea în burtă. Deci m-am născut cumva la teatru, la Bulandra, la Grădina Icoanei şi acolo a fost casa mea, acolo m-am jucat. Iniţial, mai mult ţineam minte prietenii din jur decât piesele”.

Secvenţă cea mai grea şi, în acelaşi timp, cea mai încărcată de emoţie a fost aceea când Emilia recunoaşte că e, într-adevăr, o babă comunistă. Acesta este însă momentul în care trăsăturile personajului Emilia ies cel mai bine la iveală: o combinaţie echilibrată între umor şi nostalgie, ce subliniază complexitatea „babei comuniste”, întocmai după cum a dorit regizorul să o prezinte, „aparent o nostalgică, dar un om capabil să se auto-observă, să realizeze că totuşi discursul e diferit de ceea ce e până la urmă că imagine completă”. Luminiţa e de acord cu regizorul şi afirmă despre Emilia că e un personaj aparte: “Foarte interesantă femeie! Dar foarte interesantă! Deşteaptă, diplomată, cu umor, pentru că altfel nu l-ar înţelege atât de bine pe Ţucu al ei, pe cel cu care îşi petrece atâţia ani din viaţă. Minunată femeie, minunat personaj!”. Sufrageria apartamentului comunist i-a reunit pe Marian Râlea, Luminiţa Gheorghiu, Anca Sigartău, Ana Ularu, Collin Blair, Valeria Seciu şi mai tinerii Alexandra Buza şi Andrei Hutuleac. Camera părea prea mică în raport cu numele mari ce-i călcaseră pragul. Doamna Stroescu (Valeria Seciu) impresiona prin simplitate şi discreţie, în capul mesei, Emilia avea totul sub control, în timp ce Sanda era spirituală şi colora atmosfera. Ţucu era ocupat cu întreţinerea musafirilor, punea muzică, pornise televizorul, iar Alan era destul de rezervat, aflându-se într-un loc necunoscut, cu mulţi oameni noi a căror limba nu o cunoştea.

Relaţia dintre Alan şi Alice vine oarecum în antiteză cu cea dintre Emilia şi Ţucu. Pe de-o parte, părinţii duc o viaţă decentă, au apartamentul lor şi ţin piept greutăţilor vieţii împreună. Pe de altă parte, Alan şi Alice riscă să-şi piardă casă, motiv pentru care relaţiile dintre ei sunt încordate şi aşteaptă un copil al cărui viitor este incert. Pentru Collin Blair, rolul nu a fost unul care să-i ridice probleme de interpretare, iar scenă tensionată dintre el şi Ana se numără printre preferatele lui. Cât despre părerea sa vizavi de subiectul filmului, acesta a menţionat că este unul captivant şi că “oamenii vor fi interesaţi de acest subiect, mai ales cei din America, pentru că ei nu au prea multe informaţii despre ce s-a întâmplat atunci”.

Collin şi-a intrat foarte bine în rol, s-a bucurat jucându-l pe Alan, iar în pauzele de filmare el şi Ana s-au înţeles foarte bine, actriţa traducându-i uneori indicaţiile regizorului. Pentru o secvenţă din film, cei doi au fredonat relaxaţi melodia „I wanna be sedated” a celor de la The Ramones – a fost repetată de îndeajuns de multe ori pentru ca, timp de două zile, melodia să rămână în mintea celor din echipa care, din când în când, fredonau refrenul piesei. Pasiunea Anei Ularu pentru muzică nu mai este un secret, ea jucând chiar şi într-un musical în anul doi de masterat. Totuşi, nu se vede renunţând la film pentru muzică, singurul motiv pentru care ar putea s-o facă fiind acela că filmul ar renunţa la ea. Pentru Ana, „filmul nu este o meserie, iar teatrul o pasiune, având pentru amândouă aceeaşi plăcere”.

Una dintre cele mai amuzante zile de filmare a fost cea în care Emilia, Sanda, Aurelia, nea Pancu şi Sorin se întâlnesc la casa Sandei. Plină de energie şi entuziasm, Tania Popa (Aurelia) îşi arată încântarea de a fi pe acelaşi platou cu Anca Sigartău, Luminiţa Gheorghiu, Costică Drăgănescu şi Constantin Florescu. „Când am auzit că sunt pe lista actorilor pentru filmul Sunt o babă comunistă am fost emoţionată ca un copil care primeşte un cadou pe care şi l-a dorit. E o mare chestie pentru mine să lucrez cu cineva, pe care îl admir atât de tare şi al cărui film este filmul meu românesc de căpătâi. Sunt foarte încântată că sunt în acest proiect. E interesant că jucăm într-o perioadă şi-n alta, suntem din două sezoane, ca să zic aşa. Şi pentru noi ca actori şi pentru echipă e o provocare, să ne facă mai tineri, apoi mai bătrâni. În plus, filmul meu preferat românesc, al tuturor timpurilor – şi s-au făcut multe filme bune în România – este „Moromeţii”, făcut de domnul Stere Gulea”, a declarat jovială şi mereu zâmbitoarea Tania Popa.

Cei cinci se reunesc la iniţiativa Emiliei care vrea să redeschidă atelierul din fabrică unde, cu mulţi ani în urmă, toţi erau colegi de serviciu. Într-o curte cu boltă de vie ce-i apără de razele puternice ale soarelui, pe o strada liniştită, departe de agitaţia oraşului, „foştii colegi” au început repetiţiile într-o notă relaxată, bucurându-se de întâlnire şi povestind ce a mai făcut fiecare. Însă erau, de asemenea, foarte preocupaţi de fiecare nuanţă a fiecărei replici şi de explicaţiile lui Stere Gulea, ce se aşezase pe prispa casei pentru a urmări repetiţiile. Anca Sigartău a mărturisit că se teme de film pentru că nu a jucat în multe, în ciuda experienţei din teatru. „Nu e un teren pe care sunt eu foarte sigură, mai ales cu rolul ăsta, unde mi-e foarte frică să nu fie prea mult. După aceea, să nu fie prea puţin. E un rol pe muchie.”, însă nimic nu le-a împiedicat pe cele trei doamne să se amuze şi să povestească în timpul pauzelor.

Pentru două zile consecutive, Coca Bloos şi Luminiţa Gheorghiu s-au aflat pe acelaşi platou de filmare. Într-una din zile, înainte de începerea filmărilor, Coca Bloos îi mărturisea Luminiţei cum a văzut de curând „Moromeţii”. „Ai făcut un rol fără greşeală”, spunea Bloos, în timp ce Luminiţa îşi amintea de-o replică de care nu e mulţumită nici acum, în ciuda anilor care au trecut şi a succesului înregistrat de film, însă declara cu sufletul deschis că „toată lumea a iubit acest film, a trecut proba de foc a unui timp atât de îndelungat, a rămas proaspăt şi la fel de apreciat de toată lumea: regizor, actori, public.”. Deşi de nerecunoscut din cauza hainelor şi a machiajului, personajul interpretat de Coca Bloos, Maricica, o cerşetoare ce trăieşte într-un Trabant părăsit, alături de nişte pui de găină, este unul cu care ne întâlnim la tot pasul. Actriţa o descrie că fiind „un segment al vieţii noastre. Pe Maricica o întâlnim în diferite cartiere ale multor oraşe din ţară. Este femeia care îşi are povestea ei de viaţă, destinul ei, ea e fericită spre deosebire de alţi „colegi” de-ai ei. Este fericită pentru că-şi duce viaţa într-un Trabant, unde îi are ca prieteni pe cei trei pui. O mai ajută cei care trec pe lângă ea cum este Emilia care, din când în când, îi da hrană pentru pui şi pentru ea. Este personajul care ne înconjoară, ca să zic aşa, care merge în paralel cu viaţa noastră.”. La terminarea filmării, Coca Bloos a făcut o plecăciune în semn de respect şi de apreciere, în aplauzele întregii echipe şi a curioşilor şi a declarat că „a fost o colaborare minunată, atât pentru zilele de filmare şi personajul pe care l-am interpretat, precum şi pentru Luminiţa Gheorghiu, această profesionistă şi minunată actriţa, profesionistă pur sânge, precum şi cei trei pui pe care i-am avut ca parteneri, care s-au obişnuit cu mine, cu vocea mea şi ne-am împrietenit. A fost o colaborare scurtă, dar pentru mine, a fost plină de momente de satisfacţie, o atmosfera bună şi caldă, tot atât de caldă ca vremea de afară”.

Mihai Gruia Sandu a fost vânzătorul de la tarabă din piaţă, ce dezbătea cu Ţucu problema Republicii. „Ne-am folosit puţin, ca un mic truc al prieteniei noastre reale, pentru a demonstra complicitatea personajelor. Suntem profesionişti şi facem cum ni se cere. Şi cu Luminiţa am jucat la Bulandra 17 ani, deci mă simt în această echipă ca acasă. Nu este nimic ieşit din comun, totul este foarte prietenos, foarte cald, foarte armonic. Ceea ce face ca şi sarcina – care nu a fost una foarte grea – să meargă unsă, cum se spune”, a declarat actorul, cu zâmbetul pe buze. La finalul zilei, acesta s-a arătat încântat de experienţa filmărilor, un lucru care l-a bucurat foarte tare fiind reîntâlnirea, fie şi foarte scurtă cu Stere Gulea, „pe care-l consider un om absolut minunat şi cu care nu am mai lucrat din ’86, de la filmul „Moromeţii”, unde aveam o replică. E adevărat, am crescut puţin. Aici am vreo şase. Pe urmă, sunt foarte mulţi oameni dragi mie pe care nu-i enumăr, dar aproape toată echipa, cu aproape toţi m-am văzut şi la alte filme şi este o bucurie să te revezi cu oameni pasionaţi, cu oameni dragi, cu profesionişti adevăraţi care-şi văd de treabă”.

Când îşi aminteşte de perioada Abracadabra, pe chipul lui Marian Râlea se citeşte nostalgia acelor vremuri şi bucuria că a avut sansă să le experimenteze: “niciunul dintre noi nu a ştiut că putem influenţa atât de mult poporul cu televizorul. Totuşi, am stat 10 ani pe tv, intrând în fiecare duminică în case, cu nesimţire aş putea să spun. Aveau, n-aveau treabă, plouă, nu plouă, întârziau, nu întârziau, ei se uitau la noi. N-am ştiut că, de fapt, fără să ne dăm seama, o echipă întreagă de vreo 20-30 de oameni, am reuşit să creăm un fenomen. Am simţit că e ceva, poate nefiind concurenţă prea puternică, poate că ne plăcea să ne jucăm, poate apăruseră produse pe piaţă care cumpărau această emisiune. Sigur, trăiesc în umbră Magicianului sau în bucuria de a fi el, am crescut generaţii de copii, iată că acei copii acum vin la teatru şi am privilegiul şi marea bucurie să am un public din cei mici. Unii nu m-au văzut niciodată pe scenă, deşi jucam şi atunci foarte mult şi numai piese clasice. Iată că acum fac film şi o să se mire că Magicianul face şi alte personaje, dar, în inima multor mici spectatori de atunci am rămas Magi”.

Seria colaborarilor inedite pentru acest film este completată de participarea Alexandrei Botău, fiica Luminiţei, la una dintre secvenţe. Ea a jucat rolul asistenţei regizorului (Alexandru Potocean). Întrebată dacă a avut emoţii că a jucat împreună cu fiica ei, Luminiţa a declarat că are încredere în ea şi ştie că e curajoasă. Mai puţin cunoscut este faptul că Alexandra, fiica Luminiţei, nu este la prima „colaborare” cu mama ei pe un platou de filmare, ceea ce este oarecum de aşteptat, aşa cum însăşi Alexandra recunoaşte: “de când m-am decis că o să dau la regie de film am ştiut clar că o să lucrez şi cu mama. Era evident mai uşor să abordez un actor pe care-l ştiu şi despre care ştiu că-mi vrea numai binele, dar şi pentru că am considerat-o tot timpul o mare actriţă. Am stresat-o foarte mult pentru că a zis că nu i-a fost niciodată mai frică decât ca la propriul copil şi am realizat ce actriţă e ea, pentru că am văzut cea mai mare calitate a ei, anume dorinţa de a face fiecare lucru perfect şi cât de mult voia să aducă rolului şi fiecărei secvenţe”.

Pentru Potocean, întâlnirea cu Luminiţa Gheorghiu după „Nuntă Mută” şi „Moartea Domnului Lăzărescu” a fost un prilej de bucurie, iar colaborarea cu Stere Gulea l-a făcut să se simtă de parcă s-ar fi aflat în acelaşi loc cu istoria.

Din punct de vedere tehnic, pornind de la ideea lui Stere Gulea, flashback-urile Emiliei au fost filmate pe pelicula de 16mm alb-negru. „Oricum era prevăzut să-l filmăm alb-negru. Gândiserăm asta iniţial. Am picat de acord cu Stere să filmăm flashback-urile alb-negru, în sensul că asta poate să se lege şi mai bine cu proiecţiile despre epoca Ceauşescu din filmul nostru, cele pe care regizorul le face spre a se documenta”, argumentează Vivi Drăgan Vasile.

Pe lângă colegii de fabrică cu care Emilia s-a întâlnit la casă Sandei, la Faur au fost prezenţi şi Costel (Ionel Mihăilescu), directorul fabricii (Costel Constantin), nea Mitu (Paul Chiributa), şeful de secţie (Mihai Dinvale) şi Culidiuc (Gabriel Spahiu). Pentru toţi actorii, momentul întâlnirii a fost unul emoţionant: înainte de începerea filmărilor s-au aşezat pe scaune, în cerc, în faţa fabricii, au depănat amintiri şi au povestit pe unde şi-au petrecut vacanţele.

Aşa cum au declarat, experienţa a fost una benefică pentru toţi cei prezenţi, iar Luminiţa este cea care subliniază cel mai bine acest moment prin descrierea stării din ziua respectivă: „este teribil de bine când ai lângă tine actori foarte buni. Munca e făcută în mare măsură. Este extraordinar ca la teatru, pe film să ai parteneri foarte buni. Parcă îţi întind un pod peste un drum plin de obstacol”. Marian Ralea, soţul ei din film, o completează perfect în afirmaţie, adăugând că „ne-am simţit cu toţii bine şi am putut să creăm împreună cu celelalte personaje din film – actori tineri excepţionali pe care îi cunosc din teatru şi-mi dau jos pălăria în fatal or, sau actori mari precum dna Vali Seciu, Dna Coca Bloos, dl Mircea Andreescu, care ne-au ajutat şi au realizat fiecare câte un personaj remarcabil.”

Decorul semnat de Călin Papură avea acel ceva aparte prin faptul că redă întocmai atmosfera unui apartament de 3 camere comunist, spaţiu atât de familiar celor ce au trăit în perioada lui Ceauşescu. Scenograful şi-a dorit foarte mult să colaboreze cu Stere Gulea, iar acest proiect i s-a părut ofertant şi interesant de făcut. Ţinând cont de statutul social al personajelor şi de cerinţele tehnice, în casa Emiliei şi a lui Ţucu tablourile cu rame cenuşii, bibelourile, biblioteca cu pahare, mileurile, covoarele persane sau carpeta de deasupra patului au devenit, după cum menţionează şi Călin Papură, „personaje în sine, iar autenticitatea decorului ajută foarte mult dramaturgia şi face ca filmul să pară adevărat. Am făcut tot posibilul să fie aşa”.

În ce priveşte costumele, Doina Levintza, convinsă de cartea lui Dan Lungu, apoi de scenariul lui Dan Lucian Teodorovici împreună cu Stere Gulea, a răspuns imediat atunci când regizorul a vrut ca ea să semneze costumele acestui film. Prima şi singura colaborare dintre cei doi a avut loc acum peste 3 decenii, la filmul „Dincolo de nisipuri”, iar destinul i-a adus din nou împreună abia acum, la acest proiect. Pentru a îmbrăca întocmai povestea „babei comuniste”, Doina Levintza a pus accentul pe caracterele oamenilor de atunci, care erau foarte bine conturare, „iar când am citit cartea şi, după aceea scenariul, mi-am amintit de toată perioada aia şi de caractere. Deci, ştii foarte bine cum îmbraci un securist, cum oamenii erau modeşti în casă pentru că nu era căldură. Mi-am făcut caractere în primul rând, înainte de a începe filmul. După care am făcut încă o documentare ce mi-a amintit din nou de toată perioada, apoi am început să fac costumele în momentele în care am ştiut distribuţia.”, a declarat aceasta.

Modul în care regizorul a vrut să construiască personajul Emilia a fost prin integrarea acesteia într-o serie de situaţii atât comice, cât şi emoţionante, păstrând o notă umoristică generală şi prin asocierea acesteia cu personajele din viaţaei. Un astfel de exemplu de secvenţă este cea în care Ţucu şi Emilia discută despre cum ar putea s-o ajute pe fiica lor. Pentru pregătirea acestui moment Luminiţa, Marian şi Stere, au lucrat împreună foarte atent la nuanţele fiecărei replici şi la modul în care ar trebui că actorii să fie aşezaţi la masă. În discuţiile cu Stere Gulea, Luminiţa Gheorghiu îşi apară personajul spunându-i regizorului: „eu nu cred că Emilia ar face asta. Eu nu cred că Emilia ar zice asta” – dovadă clară a profesionalismului ce-i caracterizează pe fiecare dintre cei trei. Acest moment poate fi încadrat în categoria „tachineriilor tandre”, aşa cum descrie Stere Gulea o parte reprezentativă a relaţiei dintre cei doi soţi. În viziunea regizorului, filmul este o comedie dramatică, astfel că, la nivelul distribuţiei, au fost aleşi acei actori care să corespundă intenţiilor. Vorbim în special de personajul Ţucu, care după părerea mea, în comparaţie cu romanul, este mai dezvoltat, mai consistent. El asigură partea de comedie, de umor. După aceea sunt situaţiile care ar putea şi ele avea o doză de comic, de umor, relaţia dintre ei doi.
Secvenţa în care Emilia îşi strânge fiica la piept după ce află de câţi bani are nevoie pentru a-şi salva familia este definitorie pentru relaţia dintre cele două, pentru că arată atât dedicarea mamei, cât şi vulnerabilitatea fiicei. Momentul emoţionant se desfăşoară în camera lui Alice, aproape tapetată cu postere cu Rolling Stones, unde Emilia încă mai păstrase totul intact, de la casete audio, la păpuşi. Superstiţioasă din fire, Ana Ularu a adus două desene făcute de ea pe care le-a integrat în vechea ei camera din casa părinţilor.

Vechea Dacie, cu numere de înmatriculare preferenţiale CL-08-ETA, iniţialele celor trei membrii ai familiei a fost un personaj în sine. Condusul maşinii a fost o adevărată peripeţie, deoarece frânele şi abreiajul nu prea funcţionau. Momentul haios preferat al lui Marian Râlea a fost atunci când, încercând să meargă în marşarier, a uitat că scaunele nu au tetieră, aşa că s-a sprijinit fără intenţie de capul Luminiţei. “A fost o mare plăcere şi bucurie să joc alături de Luminiţa care are un spirit şi o inteligenţă actoricească deosebite. Nu mai spun de talent, suflet, de felul în care rosteşte, de cel în care priveşte. Pot să spun că, la ora asta, este actriţa cu cei mai frumoşi ochi care mi-au fost parteneri”.

Pe la jumătatea zilelor de filmare, întreagă echipa s-a deplasat la Călăraşi, pe malul Dunării unde Ţucu, Emilia, Alice şi Alan au ieşit la promenadă de-a lungul braţului Borcea. Din seria momentelor amuzante, Marian Râlea îşi aminteşte cu drag de „monoloagele în faţa statuilor, când le povesteam întreaga istorie a românilor, chiar aveam moment când intrăm şi în anii războaielor s.a.m.d. Nu m-a lăsat dl Gulea şi m-a adus pe o linie de interes şi de plutire pe care a vrut-o”.

Cea mai solicitantă zi a fost chiar ultima zi de filmare, când s-a tras secvenţa în care elicopterul îi filmează pe Emilia şi Ţucu ce părăsesc vechiul lor apartament comunist, în drum spre casa de la ţară, simbol al sacrificiului pe care părinţii îl fac pentru salvarea copilului lor. Combinatul SIDERCA oferea o privelişte sinistră: clădiri părăsite într-un soare arzător şi aripi întregi ale fostei fabrici care acum erau lăsate în paragină. Echipa de cameră aştepta aterizarea elicopterului EC 120 pe care urmă să fie montată o cameră. În Dacie era toată viaţa celor doi: fotoliu, colivia şi papagalul, o damigeană de ţuică, o oală, geamantane, covoare, lustră, ventilatorul, borcanele de compot pe bancheta din spate.

După ce camera de pe elicopter s-a setat, acesta s-a ridicat de la sol făcând un zgomot foarte puternic şi împrăştiind nisipul vechiului combinat, contribuind, parcă, la dramatismul secvenţei de final.

La sfârşitul celor 24 de zile de filmare, în ciuda oboselii acumulate, atât actorii cât şi membrii echipei au părăsit proiectul cu o mulţime de amintiri frumoase, locaţii unice vizitate, experienţe interesante şi, cel mai important, fiecare a rămas cu emoţia întâlnirii faţă în faţă cu istoria.

Locaţiile de filmare sunt un alt element ce redau unicitatea acestui film şi caracterul sau personal. În fabrica Faur, pe lângă maşini de ştanţat, frezat şi alezat, şi-au făcut locul camerele de filmat ce surprindeau o Emilia nostalgică. Pe pereţii fabricii erau scrise cu vopsea roşie lozinci comuniste: „Trăiască Partidul Comunist Român”, „Ceauşescu Pace”. În urmă cu multă vreme, probabil se auzea un zgomot infernal de maşinării ce huruiau, însă în acea, în fabrică Faur nu se auzeau decât: „Linişte! Motor! Acţiune!” şi indicaţiile regizorului. Priveliştea era dezolantă, iar mirosul de vaselină rămânea impregant chiar şi afară din hală, la aer curat. Pentru Marian Râlea, cea mai mare provocare a acestui film a fost, de fapt, experienţa trăită în fabricile unde a filmat şi în Combinatul Siderurgic Călăraşi. „Să vezi un combinat mort, în paragină, simţi că te ia cu frig. Şi te întrebi dacă tot s-a construit atât de mult cu bani, cu eforturi omeneşti, cine şi-a permis să lase în paragină, sau de ce aşa? Şi asta m-a intrigat şi aici şi la Vulcan. Cum de nişte mamuţi au devenit ruine peste noapte. Am încercat şi aici, şi la Vulcan, să-mi imaginez ce însemna acest mamut populat de oameni, de unde veneau, zgomotele de aici. Dar e doar în imaginaţia noastră şi depăşeşte puţin omenescul, normalul. Noroc că suntem cu o echipa de filmare şi că vom pleca, pentru că sentimentul este foarte trist, de o mare mâhnire pe care o ai în faţa acestor foste construcţii, imense gunoaie de care nimeni nu mai are nevoie. Parcă simţi cum fiecare fier, balustradă, scară plânge puţin”.

Zilele de filmare de la fabrică Vulcan au fost o adevărată desfăşurare de forţe încă de la primele ore ale dimineţii. Pentru a reda atmosfera muncitorească din 1987 şi intrarea în fabrică a lucrătorilor din schimbul 1, echipa de costume a avut de îmbrăcat în halate şi salopete 230 de oameni de la figuraţie. Fetiţele aveau pampoane şi fundiţe, iar băieţii erau îmbrăcaţi întocmai ca nişte veritabili şoimi ai patriei. Prima zi la Vulcan a marcat începerea pregătirilor pentru vizita lui Ceauşescu. În zona de repetiţii, la scenă, scenografia a confecţionat afişe, pancarte, steaguri cu lozinci comuniste sau cu chipul Tovarăşului şi al soţiei acestuia, pe care cei 230 de oameni urmau să le folosească. Copiii nu înţelegeau prea multe din ceea ce vedeau, în vreme ce oamenii mai în vârstă retrăiau momentele din Epoca de aur.

A fost un adevărat tur de forţă ca oamenii să fie aşezaţi în poziţiile corespunzătoare într-un timp record, iar lupta cu soarele, cu lumina şi cu umbrele era ca un joc contra-cronometru. Abilitatea celor de la efecte speciale, a lui Vivi Drăgan şi a întregii echipe au făcut ca ziua de filmare să fie un real succes.

Dacă prima zi a fost una extrem de încordată, cea de-a doua de la Vulcan a oferit o serie de momente hazlii pentru echipă. În timp ce, în prima zi, trebuia să fie redat în detaliu evenimentul pregătirii pentru venirea lui Ceauşescu, ziua următoare aducea în prim-plan echipa de filmare a filmului din cadrul acestui film. Era vorba acum despre o pseudo-echipă de filmare, formată din oameni de la figuraţie, al cărei regizor era Alexandru Potocean. Ca amuzament, membrii echipei de filmare de la Sunt o babă comunistă au făcut figuraţie specială în film.

Buna comunicare dintre Vivi Drăgan Vasile şi Luminiţa Gheorghia era dovadă vie a faptului că pe cei doi îi leagă o prietenie lungă. Directorul de imagine îi spunea des actriţei „camera vede tot ce simţi şi tot ce gândeşti”. Apreciatul director de imagine explică faptul din modul de a lucra cu actorii şi pentru că au mereu nevoia ca cel cu care lucrează să se simtă bine la filmare, are foarte mulţi prieteni actori. „Şi atunci încerc să fac tot ce e posibil ca să se simtă bine. Întotdeauna prieteniile mele au fost de lungă durată şi mai trainice cu actorii decât cu regizorii. Habar n-am de ce, dar aşa a ieşit. Pentru că, repet, e lutul cu care lucrez eu. Eu luminez sau filmez faţa de actor, nu decoruri sau natură în primul rând. E foarte important de ce iubesc actorii fiindcă cu ei lucrez, cu faţa lor. În ochii lor se vede dacă e inteligent şi talentat. Nu există fotogenie, există inteligenţă sau nu. Nu există actriţa frumoasă, există inteligenţă actoricească şi sunt sute de exemple de actriţe care, după prototipul sau după modul unei reviste de modă, ar fi urâte, în timp ce în cinema capătă un miracol extraordinar.”

În contextul actual, atât socio-cultural cât şi politico-economic, întrebarea rămâne cum o să fie recepţionat acest film de către public. Stere Gulea speră ca partea „de umor, de firesc, de lume aidoma, oameni normali, pe care-i întâlnim pe stradă, care sunt vecinii noştri, sper ca asta să atragă, adică am mers foarte mult pe ideea de ceva mai cald, mai omenos. Am tânjit foarte mult după lucrul ăsta. Cred că există şi o nevoie de căldură, nu numai asprime şi violenţă. Am vrut ca prin acest cuplu, Emilia – Ţucu, să arăt că este şi asta important în viaţa noastră, nu numai partea asta pe care societatea o arată puţin cam din plin: ura, violenţa, turbulenţa. Cred că există şi asta în viaţa oamenilor simpli. De ce să siluim realitatea numai pentru că există o anumită tendinţă, o modă? Mai degrabă sunt tentat de aşa ceva. Sigur, cinematografic vorbind, încercăm şi noi nişte soluţii. Să sperăm că sunt inspirate. Încercăm să povestim într-un fel mai neaşteptat”. Luminiţa Gheorghiu nu ascunde faptul că îşi doreşte ca „filmele româneşti să aducă publicul în sala de cinema. Festivalurile sunt foarte importante, la fel şi premiile, dar îmi doresc să vină lumea în sală, să vadă filmele româneşti”. Din punctul de vedere al lui Marian Râlea, nu se poate vorbi de o reticenţă a publicului în ce priveşte filmele cu subiect comunist, acesta subliniind faptul că „aceste filme nu sunt făcute doar pentru cei ce au trăit în perioada respectivă, ci sunt ca un fel de atenţionare a ceea ce se mai poate întâmpla. Spectatorii tineri trebuie să înţeleagă acest lucru”. Pe de altă parte, Ana Ularu nu-şi mai face aşteptări în ce priveşte traseul filmului românesc „pentru că nu se poate face niciodată vreo statistică de ce se întâmplă şi de cum ajunge filmul românesc la publicul său”. În schimb, are încredere că produsul cinematografic românesc are potenţial şi românii se pot mândri cu asta. „Important este să ajungă măcar la cineva. Nu ştiu, fie că sunt nişele de oameni care oricum vor merge să vadă, fie că, la un moment dat, reuşim să ne extindem şi fără să facem chestii vulgare, fără să atingem un public mai mare, sper să se întâmple ceva bun. Eu sunt un om patriot, îmi doresc să exportăm sport, muzică, film, tot ce se poate”, încheie Ana.

Despre echipa filmului

Luminița Gheorghiu (care o interpretează pe Emilia) s-a născut pe 1 septembrie 1949 în București. Este o actriță extrem de apreciată în Europa și în lume, care a câștigat distincția Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, pentru filmul „Poziția copilului” în 2013 și un trofeu onorant din partea Asociației Criticilor de Film din Los Angeles, fiind invitată și apreciată la Festivalul de la Cannes 2006 pentru filmul „Moartea domnului Lăzărescu”.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din Capitală în 1972, la clasa profesorului Ion Cojar. A debutat în teatru cu rolul Mărioara, într-o piesă montată de Alexandru Tocilescu pe scena Teatrului Casandra. După absolvire a fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani unde cunoaște un real succes. În anul 1975 s-a mutat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, iar între anii 1976 și 2003 a fost actriță a Teatrului Bulandra din București.

Cariera în film și-a început-o cu adevărat cu rolul Catrina din filmul „Moromeții” (1987). Devine cunoscută, apreciată și premiată odată cu pelicula „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul în regia lui Cristi Puiu, în care are rolul asistentei care îl plimbă pe pacientul Lăzărescu de la un spital la celălalt.

În portofoliul actriţei se regăsesc şi următoarele filme: „Sunt o babă comunistă”, „După dealuri”, „Despărţire”, „Fotografia”, „Francesca”, „Nuntă mută”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Marfa şi banii”, „Drumul câinilor”, dar şi altele.

Ana Ularu (care o interpretează pe Alice) şi-a început cariera de actriţă încă de la vârsta de nouă ani. A debutat pe micile ecrane în două coproducţii româno-franceze „Meuetres par procuration” şi „Passion mortelle”, filme în care micuţa s-a descurcat de minune şi a fost admirată de toţi actorii din echipă.

La vârstă de doar 17 ani Ana a jucat rolul Lolitei în filmul cu acelaşi nume, „Lolita”, film românesc în care a jucat alături de marele Ştefan Iordache în regia faimoasei Cătălina Buzoianu. În anul 2002 Ana Ularu a jucat în filmul „Maria”, film în care a interpretat rolul Ioanei.

A devenit cunoascută pentru marele public datorită rolului din „Italiencele“. Este una dintre marile speranţe ale teatrului şi cinematografiei româneşti.

Probabil că cel mai mare impuls pentru viaţa profesională a Anei sunt părinţii săi, Mihaela şi Nicolae Ularu, ambii scenografi. Ei i-au insuflat pasiunea pentru teatru, film, actorie, au iniţiat-o în tainele muncii de zi cu zi, transformând atât scena cât şi culisele în locuri familiale şi familiare. De-a lungul întregii sale cariere, părinţii au reprezentat un ajutor de nădejde. Deşi pare a se fi specializat pe film, experienţa de teatru a însemnat una dintre cele mai importante provocări în cariera ei.
În portofoliul actriţei se mai regăsesc filmele: „Familia Borgia”, „Sunt o babă comunistă”, „Diaz: Don’t Clean Up This Blood”, „Periferic”, „Pizza love”, „Cu un pas înainte”, „Hârtia va fi albastră”, „Intalnire scurta”, „Un pod plin cu jucarii stricate”, etc.

Marian Râlea (care îl interpretează pe Ţucu) s-a născut la Turda, pe 20 decembrie 1957. A absolvit Academia de Teatru şi Film, Bucureşti, promoţia 1982.
În teatru a interpretat multe roluri cu greutate precum: Amphitrion – în „Amphtrion” – de P. Haks, Victor – în „Victor sau copiii la putere” – de R. Vitrac, Platonov – în „Platonov” – de A.P. Cehov, Chiril – în „Ivona principesa Burgundiei” – de Vitold Gombrowicz, Farfuridi – în „O scrisoare pierdută” – de I.L. Caragiale, Bufonul – în „Regele Lear” – de William Shakespeare, Petruchio – în „Îmblânzirea scorpiei” – de William Shakespeare, şi altele. Câteva roluri în filme: Andrei – în „Buletin de Bucureşti”, Sergiu – în „Păstrează-mă doar pentru tine”, Matei – în „Cenuşa păsării din vis”, Dinu – în „Pasaj”, tatăl Irinei în „Luna verde”.

Tânăra generaţie îl cunoaşte şi îl iubeşte pentru rolul din celebra emisiune „Magicianul”, devenită mai târziu „Abracadabra”.

Premii care i-au fost decernate:
– Premiul pentru cel mai bun actor de comedie pentru rolul Lysander din „Visul unei nopţi de vară”, W. Shakespeare, la Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale”;
– Premiul pentru cel mai bun actor al anului pentru rolul Benedict din „Mult zgomot pentru nimic” de W. Shakespeare, rolul Farfuridi din „Scrisoarea pierdută”, după I. L. Caragiale şi rolul Ludovic Delfinul din „Regele Ioan” de W. Shakespeare la ATM – UNITER.
– Premiul Special al Juriului pentru „Jurnalul unui nebun” de Gogol la Festivalul Tânărului Actor de la Costineşti.In prezent este actor la Teatrul Bulandra din Bucuresti. A creat Teatrul Naţional pentru Copii. Este lector la Universitatea din Sibiu.

Stere Gulea (regizor) s-a născut pe 2 august 1943 în Constanţa. Este unul dintre cei mai apreciaţi regizori şi scenarişti din ţară, fiind extrem de apreciat pentru capodopera „Moromete”, ecranizare a romanului lui Marin Preda. Proiectele din portofoliul lui Stere Gulea reprezintă o parte importantă în istoria cinematografiei româneşti.

Printre filmele sale, se numără: „Rădăcini” (2013), „Sunt o babă comunistă” (2013), „Weekend cu mama” (2009), „Hacker” (2004), „Stare de fapt” (1996), „Vulpe – Vânător” (1993), „Piaţa Universităţii – România” (1991), „Moromeţii” (1988), „Ochi de urs” (1983), „Castelul din Carpaţi” (1981), „Iarba verde de acasă” (1978), „Sub pecetea tainei” (TV) / „Sub pecetea tainei” (1974).

Vasile I. Drăgan (director de imagine), cunoscut sub numele de Vivi Drăgan Vasile, s-a născut pe 28 august 1947 în București. Este un un operator și director de imagine de film. A semnat imaginea pentru filme de referință ale cinematografiei românești precum: „Înghițitorul de săbii” (1980), „Drumul oaselor” (1980), „Pe malul stîng al Dunării albastre” (1983), „Horea” (1983), „Cuibul de viespi” (1984), „Moromeții” (1987), „Secretul armei secrete” (1988), „Stare de fapt” (1995), „Filantropica” (2000), „Furia” (2001), „Occident” (2001), „Cealaltă Irina” (2008), „Nunta mută” (2008), „Caravana cinematografică” (2008) și „Despre oameni și melci” (2011). A colaborat mult cu regizorul Stere Gulea.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cinema, Cărţi, Dragoste, Impresii despre filme, Umor, Video, Ştiri
Comenteaza! »