Simone de Beauvoir şi realitatea misterioasă şi ameninţată a feminităţii
Fragmente din Introducerea lucrării „Al doilea sex” de Simone de Beauvoir:
„Am ezitat mult timp să scriu o carte despre femeie. Subiectul e iritant, mai cu seamă pentru femei. Şi nu e nici nou. Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală; iat-o, acum, aproape încheiată: să nu mai vorbim despre ea. Deşi se tot vorbeşte, încă. Iar enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria ‘eternului feminin’ continuă să aibă adepţi; îi auzi şuşotind: ‚Şi-n Rusia, până şi acolo, ele rămân tot femei’; în vreme ce alţi inşi, bine informaţi – cîteodată inclusiv cei din prima categorie – suspină: ‚Femeia se pierde, femeia e pierdută’. Nu se mai ştie prea bine dacă există încă femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să doreşti să existe şi care e locul pe care ar trebui ele să îl ocupe.”
„Prin urmare nu orice fiinţă umană femelă este, în chip necesar, o femeie; se impune ca ea să participe la acea realitate misterioasă şi ameninţată care e feminitatea. Aceasta e oare secretată de ovare? Sau îngheţată în tăriile unui cer platonician? E de-ajuns un jupon cu fâş-fâş spre a o face să coboare pe pământ? Cu toate că unele femei se căznesc pline de zel să-l încarneze, modelul ei n-a fost niciodată brevetat. Binevoitorii o descriu în termeni vagi şi sclipicioşi ce par împrumutaţi din vocabularul prezicătoarelor. Pe vremea Sfântului Toma, feminitatea apărea ca o esenţă definită cu tot atâta siguranţă ca şi virtutea soporifică a macului. Însă conceptualismul a pierdut teren: ştiinţele biologice şi sociale nu mai cred în existenţa entităţilor imuabil fixate ce ar defini caractere date, precum cel al femeii, al evreului sau al negrului; acestea consideră caracterul ca pe o reacţie secundară la o situaţie. Dacă azi nu mai există feminitate, e pentru că ea nici n-a existat vreodată. Să însemne asta că termenul ‘femeie’ n-are nici un conţinut? E ceea ce afirmă cu tărie partizanii filosofiei luminilor, ai raţionalismului, ai nominalismului: femeile n-ar fi, printre alte fiinţe umane, decât cele arbitrar desemnate prin cuvântul ‘femeie’; în special americanii sunt înclinaţi să creadă că femeia ca atare nu mai există; dacă vreo întârziată se priveşte pe sine ca femeie, prietenele o sfătuiesc să meargă la psihanalist pentru a scăpa de această obsesie.”
„Dar nominalismul se dovedeşte o doctrină insuficientă; iar antifeminiştii află terenul favorabil pentru a arăta că femeile nu sunt bărbaţi. Fără doar şi poate că femeia este, ca şi bărbatul, o fiinţă umană: dar o asemenea afirmaţie este abstractă; fapt e că orice fiinţă umană concretă este întotdeauna situată în chip singular. A refuza noţiunile de ‘etern feminin’, de ‘suflet negru’, de ‘caracter evreiesc’ nu înseamnă a nega că există la ora actuală evrei, negri, femei: această negare nu reprezintă pentru cei interesaţi o eliberare, ci o eschivă inautentică. E clar că nicio femeie nu poate pretinde fără a fi de rea-credinţă că se situează deasupra sexului ei. O femeie, scriitoare cunoscută, a refuzat cu câţiva ani în urmă publicarea portretului ei într-o serie de fotografii dedicate special femeilor scriitoare: voia să fie pusă în rând cu bărbaţii; pentru a obţine, însă, acest privilegiu, avea să facă uz de influenţa soţului ei. Femeile care afirmă că sunt bărbaţi nu reclamă mai puţine atenţii şi omagii masculine.”
„Dacă funcţia sa de femelă nu e suficientă pentru a defini femeia, dacă, de asemenea, refuzăm să o explicăm prin ‚eternul feminin’ şi dacă totuşi admitem, fie şi cu titlu provizoriu, că există femei pe lume, va trebui să ne punem întrebarea: ce este o femeie?
Chiar enunţarea problemei îmi sugerează de îndată un prim răspuns. E semnificativ însuşi faptul că pun problema. Unui bărbat nu i-ar trece prin cap să scrie o carte despre situaţia specială a bărbaţilor în contextul umanităţii. Dacă vreau să mă definesc, sunt obligată mai întâi să declar: ‚Sunt femeie’; această afirmaţie constituie fundalul pe care se vor ridica toate celelalte afirmaţii. Un bărbat nu începe niciodată prin a se declara individ de un anume sex: că e bărbat, asta se înţelege de la sine. Doar într-un mod formal, în registrele primăriilor şi în actele de identitate, rubricile masculin, feminin apar ca simetrice. Raportul dintre cele două sexe nu e precum al celor două electricităţi, ai celor doi poli: bărbatul reprezintă în acelaşi timp pozitivul şi neutrul, aşa încât în franceză se spune les hommes – bărbaţii – pentru a desemna fiinţele umane, sensul particular al cuvântului vir asimilându-se sensului general al cuvântului homo. Femeia apare ca fiind negativul într-o atât de mare măsură încât orice determinare îi e imputată ca limitare, fără reciprocitate. Mi s-a părut sâcâitor să aud, câteodată, în toiul unor discuţii abstracte, bărbaţi spunându-mi: ‚Gândiţi cutare lucru pentru că sunteţi femeie’; dar ştiam că singura apărare posibilă era să răspund: ‚Gândesc aşa pentru că e adevărat’, eliminându-mi astfel subiectivitatea; nu era cazul să răspund: ‚Iar dumneavoastră gândiţi contrariul pentru că sunteţi bărbat’; fiindcă e un fapt convenit că a fi bărbat nu înseamnă a fi într-o situaţie singulară; un bărbat e îndreptăţit ca fiind bărbat, femeia e cea neîndreptăţită.”
„Femeia se caracterizează şi se diferenţiază în raport cu bărbatul, nicidecum bărbatul în raport cu femeia; ea e inesenţialul faţă de esenţial. El e Subiectul, el e Absolutul: ea este Celălalt. Categoria Celuilalt este în aceeaşi măsură originară ca şi conştiinţa însăşi. În societăţile cele mai primitive, în mitologiile cele mai vechi, se regăseşte întotdeauna o dualitate care este a Aceluiaşi şi a Celuilalt; această diviziune n-a fost la început plasată sub semnul diviziunii sexelor, ea nu depinde de niciun dat empiric: e ceea ce reiese, printre altele, din lucrările lui Granet despre gândirea chineză, din cele ale lui Dumezil despre India şi Roma. În cuplurile Varuna-Mitra, Uranus-Zeus, Soare-Lună, Zi-Noapte, niciun element feminin n-a fost în primă instanţă implicat; nici în opoziţia dintre Bine şi Rău, dintre principiile faste şi cele nefaste, dintre dreapta şi stânga, dintre Dumnezeu şi Lucifer; alteritatea este o categorie fundamentală a gândirii umane. Nicio colectivitate nu se defineşte vreodată ca fiind Una fără a-l pune de îndată pe Celălalt faţă în faţă cu ea.”
„De ce nu contestă femeile suveranitatea masculină? Nici un subiect nu se statuează pe sine de la bun început şi în mod spontan ca fiind inesenţialul; nu e vorba de Celălalt care, definindu-se ca fiind Celălalt, îl defineşte pe Unul: el este statuat ca fiind Celălalt de către un Unu autostatuându-se ca Unu. Dar pentru ca reversul lui Celălalt în Unul să nu se opereze, trebuie ca el să se supună acestui punct de vedere străin. De unde vine, în cazul femeii, această supunere?”
„Femeile trăiesc dispersate printre bărbaţi, legate prin habitat, muncă, interese economice, condiţie socială, de nişte bărbaţi anume – tată sau soţ – legate mult mai strâns decât de celelalte femei. Burgheze, ele sunt solidare cu burghezii, şi nu cu femeile proletare; albe – cu bărbaţii albi, şi nu cu femeile de culoare. Proletariatul şi-ar putea propune să masacreze clasa conducătoare; un evreu sau un negru fanatic ar putea visa să pună mâna pe secretul bombei atomice şi să facă o umanitate în întregime evreiască, în întregime neagră: nici măcar în vis femeia nu-i poate extermina pe masculi. Legătura care o uneşte cu opresorii ei nu e comparabilă cu nicio alta. Diviziunea sexelor este într-adevăr un dat biologic, nu un moment al istoriei umane. Opoziţia lor s-a conturat în interiorul unui mit originar, iar femeia nu a suprimat-o. Cuplul este o unitate fundamentală ale cărei două jumătăţi sunt încleştate una de alta: nici un clivaj al societăţii datorat sexelor nu e posibil. Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt.”
„În momentul în care femeile încep să ia parte la elaborarea lumii, această lume este iarăşi una care le aparţine bărbaţilor: ei n-au nicio urmă de îndoială asupra acestei situaţii – ele cu greu o pun la îndoială. Pentru femei, refuzul de a fi Celălalt, refuzul complicităţii cu bărbatul ar presupune renunţarea la toate avantajele pe care alianţa cu o castă superioară le poate conferi. Bărbatul-suzeran va proteja material femeia-prea-ndatorată, iar el va prelua asupra lui şi sarcina de a-i justifica existenţa: odată cu riscul economic, este eschivat şi riscul metafizic al unei libertăţi ce trebuie să-şi inventeze scopurile fără ajutorul nimănui. În fapt, pe lângă pretenţia de a se afirma ca subiect – pretenţie etică -, în orice individ există tentaţia de a fugi de propria-i libertate şi de a se reifica: cale nefastă, căci pasiv, alienat, pierdut, el este pradă a voinţelor străine, rupt de transcendenţa sa, frustrat de orice valoare. Dar e o cale uşoară: sunt astfel evitate angoasa şi tensiunea existenţei autentic asumate. Bărbatul care constituie femeia ca pe un Celălalt va fi întâmpinat, aşadar, de profundele ei complicităţi. Astfel, femeia nu se revendică pe ea însăşi ca subiect fiindcă nu are mijloacele concrete, fiindcă ea trăieşte legătura necesară care o ataşează bărbatului fără să-i postuleze reciprocitatea, şi fiindcă adeseori se complace în rolul ei de Celălalt.”
„E cunoscută butada lui Bernard Shaw: ‘Americanul alb – spune el, pe scurt – nu îi permite negrului să ocupe alt rang decât acela de lustragiu: şi de aici trage concluzia că negrul nu e bun decât la lustruit pantofii”. Acest cerc vicios se regăseşte în toate circumstanţele analoge: când un individ sau un grup de indivizi e menţinut în stare de inferioritate, adevărul e că este inferior; dar ar trebui să ne înţelegem asupra valorii cuvîntului a fi; reaua-credinţă constă în a-i acorda o valoare substanţială în vreme ce el are sensul dinamic hegelian: a fi înseamnă a fi devenit, înseamnă a fi fost făcut aşa cum te manifeşti; da, femeile, în ansamblu, sunt astăzi inferioare bărbaţilor, cu alte cuvinte, situaţia lor le deschide mai puţine posibilităţi: problema este a şti dacă această stare de lucruri trebuie să se perpetueze.”
„Dacă ‘problema femeilor’ este atât de fastidioasă, aceasta se datorează faptului că aroganţa masculină a făcut din ea o ‘ceartă’; în toiul certei, nu se mai raţionează just. Ce s-a încercat neobosit să se demonstreze e că femeia este superioară, inferioară sau egală cu bărbatul: creată după Adam, ea este, evident, o fiinţa secundară, au spus unii; dimpotrivă, au zis ceilalţi, Adam nu era decât o schiţă şi Dumnezeu a reuşit fiinţa umană în deplina ei perfecţiune când a creat-o pe Eva; creierul ei e mai mic; dar e, în termeni relativi vorbind, cel mai mare; Christos s-a întrupat ca bărbat: da, dar poate că tocmai din smerenie a făcut-o. Fiecare argument îşi cheamă deîndată contraargumentul şi adeseori ambele sunt false. Dacă doreşti să încerci să vezi limpede trebuie să ieşi din aceste făgaşe prea bătătorite; trebuie să refuzi vagile noţiuni de superioritate, inferioritate, egalitate şi să iei totul de la capăt.”
„Cred că, pentru a elucida situarea femeii, anumite femei sunt cel mai bine plasate. E un sofism să pretinzi că-l circumscrii pe Epimenide conceptului de cretan şi pe cretan aceluia de mincinos: nu vreo esenţă misterioasă e aceea care dictează bărbaţilor sau femeilor buna sau reaua-credinţă; doar situarea lor îi predispune mai mult sau mai puţin să cerceteze adevărul. Beneficiind de şansa restituirii tuturor privilegiilor de care se bucură fiinţa umană, multe femei de astăzi îşi pot oferi luxul imparţialităţii: ba chiar simţim această nevoie. Nu mai suntem, ca înaintaşele noastre, nişte luptătoare; în mare, am câştigat partida; în ultimele discuţii asupra statutului femeii, ONU n-a încetat să ceară imperios ca egalitatea sexelor să fie realizată până la capăt şi, deja, multe dintre noi n-au mai simţit că feminitatea ar fi o constrângere sau un obstacol; multe alte probleme ni se par mai importante decât cele care ne privesc în mod special: însăşi această detaşare ne permite să sperăm că atitudinea noastră va fi obiectivă. Cu toate acestea, cunoaştem mult mai profund decât bărbaţii lumea feminină pentru că în ea ne sunt rădăcinile; sesizăm dintr-o străfulgerare ce înseamnă pentru o fiinţă umană să fie feminină; şi ne şi preocupă mai mult acest lucru. Am spus că există probleme mai importante; ceea ce nu împiedică problema să-şi păstreze importanţa ei: în ce măsură faptul de a fi femei ne-a afectat viaţa? Ce şanse ni s-au dat, foarte exact vorbind, şi ce şanse ni s-au refuzat? Ce soartă le aşteaptă pe semenele noastre mai tinere şi în ce sens ar trebui noi să le orientăm?”
2 voturi
Încarc...