Sexus
Pentru ochii prea-pudici, „Sexus„, de Henry Miller, şi-a meritat soarta de a fi interzisă la vremea ei în America sub acuzaţia de a fi pornografică. Pe bună dreptate, niciunui capitol nu îi lipseşte o licenţioasă descriere amănunţită a unei scene de sex. Totuşi, dacă adopţi o perspectivă artistică, în mod firesc singura interpretare care rămâne este că imaginile impudice descrise printr-un limbaj frust nu sunt decât un biet pretext pentru o foarte fină analiză psihologică.
Miller face din acest roman cvasi-autobiografic un exerciţiu de autocunoaştere, în care experienţa sexuală împărtăşeşte întrucâtva concepţia extrem-orientală, ca mod de manifestare a eului, cu diferenţa că aceasta nu are loc doar în cuplu, ci experimentează cele mai multe ipostaze comune lumii occidentale.
Registrul grosier este contrabalansat de referiri şi corelări care denotă vaste cunoştinţe de fineţe în arte şi ştiinţe, care baleiază întreg spectrul istoric clasic, de la senzualitatea nudurilor lui Lucas Cranah, până la forţa expresivă a formelor primare în sculptura lui Brâncuşi sau la novaţia ideilor lui Freud pentru contemporaneitate.
Ce frapează de-a lungul întregii scriituri este sinceritatea care pare că nu poate fi pusă la îndoială: de la dăruirea totală în trăirea carpe diem până la o convingătoare nebunie, justificată fără drept de apel prin dorinţa de a regăsi întregul.