I

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.

Din vale vine, abia târându-se, un câine flocan, pe mijlocul uliţei. Câteva sute de paşi de la cotitură, el zăreşte o clipă pe Sanda, se opreşte, ridică capul, ciuleşte şi începe a scheuna încet. Sanda se întoarce cu firul şi iarăşi se arată la cotitură. Câinele tresare, prinde viaţă şi, cu ochii aţintiţi la Sanda, se repede în sus.

Pentru o fată care urzeşte pânză de-a lungul gardului, un câine flocan, mai ales când nu vine, ci se repede, totdeauna este o ivire mai mult decât supărăcioasă. Sanda ţipă, apoi rămase încremenită de spaimă, cu faţa albă ca fagurele şi cu ochii aţintiţi la câine.

Ca o şopârlă însă, cu labele întinse, colbăind cu coada şi scheunând, se târâie câinele până în apropierea ei. Acolo apoi rămase turtit la pământ, privind fata speriată, scheunând iar cu frică şi muşcându-şi coada neîncetat.

Sanda îşi veni în fire. Îi părea c-a mai văzut adeseori acest câine, dar unde şi cum nu-şi aducea aminte.

Deodată, faţa ei se însenină.
— Scormon! strigă ea cu bucurie, ca şi când ar întâlni un vechi prieten.

Când auzi câinele acest cuvânt, sări uite la picioarele ei, apoi se ridică cu labele pe ea şi iarăşi îi cuprinse picioarele, sări împrejur vesel, începu să latre, să scheaune şi iarăşi să-i lingă mâinile.

— Scormon! dragă Scormon! zise ea, plecându-se spre câine şi netezindu-l. Cât e de slab, sărmanul! Unde e Pascu?

La auzul acestui nume, câinele începu să scheaune încet, mai tare, tot mai tare, în sfârşit el îşi ridică capul în sus şi începu să urle.

Sanda îl privi câtăva vreme cu mişcare.
— Bietul câine! cum urlă! zise ea înduioşată. Scormon, nu urla! urmă apoi, simţind că lacrimile îi vin în ochi. Cine ştie, poate a şi murit în cătănie. Bietul câine! Apoi începe a se sterge la ochi, aşezându-se pe piatra de lângă portiţă. Cine ştie, poate a şi murit! Trei ani vor fi la toamnă de când l-au dus în cătănie. Şi mulţi mor în cătănie. Se zice că-i bate şi-i ţin cu mâncări rele. Vai ş-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre alţii tot mai vine câte-o veste. Dar el n-are pe nimeni decât pe bietul acesta de câine, care piere de foame.

La acest gând, Sanda privi împrejur. Scormon era tupilit la picioa- rele ei. Ea începu să-l netezească.

— Scormon! tu n-ai stăpân! Scoromon se ridică şi-şi puse labele pe genunchii ei, privindu-i în faţă.

Sanda începu a-şi face mustrări. De trei ani, de când s-a dus Pas- cu, ea abia câteodată şi-a adus aminte de el. Măcar numai să se fi gândit la el. Şi aşa nu se mai gândeşte nimeni altul în lume. Dar atunci când îl luase în cătane Sanda era încă tânără, de tot tânără şi nepricepută. Iar el totdeauna a fost bun cu dânsa. Când mergea la stână, iarna, când şedeau seara la sfărâmat de porumb, şi primăvara, când oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine ştie? poate el… Da! de dragul ei el ar fi fost gata să facă orişice. Ar fi dorit să ştie unde-i şi ce face, şi cum e, şi ce gândeşte, ar fi dorit să-l vadă şi numai să-l vadă.

Scormon se ridică cu labele pe umerii ei.
— Scormon! strigă ea înduioşată, apoi îi cuprinse capul şi îl sărută, privind speriată împrejur, ca să vadă dacă nu o va fi zărit cineva. După aceea se ridică repede, intră în curte, în casă şi ieşi cu o bucată de mălai proaspăt.

— Scormon, ia, mănâncă! grăi ea, întinzându-i bucata. Câinele începu să muşine mălaiul.
— Mănâncă, Scormon, mănâncă! Sărmanul, cât e de slab: abia a mai rămas păr pe el! Mănâncă, Scormon!

Scormon apucă bucata cu sfială şi o puse între labe, iar fata se aşeză lângă el şi rămase privind cu mulţumire cum câinele din ce în ce se îndemna mai tare la mâncare.

— Unde e Pascu, Scormon? Câinele lasă bucata şi iarăşi începe a scheuna.
— A murit, ştiu c-a murit! câinele simte mai bine decât omul! Naica Marta se opri la portiţă şi stete uimită: Sanda şedea jos şi netezea un câine străin.

— Ce faci tu, fată?
— A murit, mamă! ştiu c-a murit! Urlă câinele.
— Cine-a murit?
— Pascu! Ia, acesta e câinele lui.
— Care Pascu?
— Pascu, care era cioban.
— Aha, îmi aduc aminte, bălanul! răspunse naica Marta. Dar de unde ştii tu?
— Urlă câinele, mamă. Să vezi. Scormon! Unde e Pascu? Câinele, la intrarea naicăi Martei, se retrase şi făcu un cerc împre- jurul femeilor. Acum se opri şi ridică capul în sus.

— Unde e Pascu? întrebă Sanda încă o dată. Câinele începu iarăşi să urle. Muma şi fata stăteau privind cu înduioşare la câinele ce în limba lui se plângea de singurătate.

— Da, nu e a bine! grăi naica Marta într-un târziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era băiat bun. Nu mai ştie nimeni să facă brânza cum o făcea el. Bietul câine, cum urlă!

Acum, când şi naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arate că e cu putinţă ca el să nu fi murit. Câinele poate urla şi numai de dor să vadă pe stăpânul său. Văzând însă că şi mamă-sa îşi şterge lacrimile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a zice vrun cuvânt.

Ceva mai târziu, Sanda iarăşi măsura lungimea gardului cu firul în mână, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Scormon era culcat la vârtelniţă, purtând capul în urma fetei, pe care şi-o alesese stăpână. Ea se apleca totdeauna când sosea la vârtelniţă şi-l netezea, iar câinele se tăvălea dezmierdat înaintea ei.

— Bietul câine! Cum se bucură! Numai în cealaltă zi dimineaţă se simţi urma zilei acesteia.
— Ce ţi-e, fată? o întrebă mamă-sa îngrijată.
— Nimic, mamă.
— Eşti galbenă ca ceara!
— Nu ştiu! zise Sanda, mergând să dea mălai la câine.

Şi din zi în zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă şi mai gânditoare. Îi plăcea să iasă seara afară, numai cu Scormon. Acesta, peste câteva zile, încetă a mai urla când îl întreba unde e Pascu, ci scheuna numai privind împrejur, ca şi când l-ar aştepta.

„Cine ştie? poate că nici n-a murit”, îşi zise Sanda. Parcă-i spunea un glas tainic că el trăieşte; iar când auzea acest glas, parcă se temea de ceva.

Şi de câte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul ei şi în răsunetul glasului se ivea frica.

Peste câteva săptămâni, naica Marta ieşi cu o bucată de mălai.
— Scormon! Nimic.
— Scormon! Nimic.
— Tu, fată! ia vină, cheamă câinele cela. Cheamă fata, cheamă muma, cheamă toţi, dar e zadarnic. Astăzi, mâine şi poimâine: s-a dus Scormon. Cine ştie unde?
— Păcat de câinele acela! Era bun la casă, grăi naica Marta. Sanda s-ar fi bucurat că a scăpat de el, însă îi părea c-a rămas satul pustiu.

II

Trei văi şi trei dealuri: cale scurtă-n tinereţe: cine o face în voie bună a sosit la Măciniş fără chiar să bea apă din izvoarele din cale.

Jos, în vale, curge râul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se întinde sa- tul prin holde şi grădini. Sus, pe culme, paşte turma în iarbă verde şi îndesată. Stâna e aşezată tocmai cruce, de unde ochiul cuprinde amândouă văile. Un nuc bătrân şi stufos dă umbră păstorului.

Berbecii sunt bătăuşi, mioarele sunt grase şi mieii zburdalnici, dar păstorul totuşi e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mână; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinoară.

— Scormon, ţine! Scormon sare şi se repede între berbecii care se bat în capete, despărţindu-i pe şapte în şapte părţi, apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfârşită. Iar când vede că toţi pasc, latră încă de câteva ori, ca semn al privegherii sale, şi se întoarce încet lângă stăpânul său. Aci se întinde, îşi pune capul pe labele dinainte şi rămâne urmând cu ochii săi mişcările lui Pascu. Din când în când, ciuleşte, tresare, ridică capul ori mormăie, parc-ar fi simţit ceva nepriincios.

Pascu nu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în cătănie, adeseori şi-a adus aminte de el. Muntele, turma şi Scormon au fost prietenii din revărsatul tinereţilor lui. Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai nainte. De patru săptămâni îşi paşte turma şi încă nu şi-a botezat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăşi vor intra în firea lor de mai nainte.

Scormon ridică capul, se ridică de tot, priveşte ciulind în vale, apoi, ca lăsat din puşcă, se duce peste gropi şi tufişuri în jos.

— Unde, păcate, se duce câinele aşa? Scormon, Scormon! Scormon n-are vreme să stea de vorbă. Pascu se ridică şi priveşte în urma lui. Din vale şerpuieşte, albă şi netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinişului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus. Scormon merge drept la ea, apoi joacă împrejurul ei, se tăvăleşte, latră, sare la ea şi iarăşi ia calea înapoi până la Pascu.

— Ce-i, Scormon? Cine e aceea? El ar spune dac-ar şti vorbi. Dar scheaună, sare, latră şi iarăşi fuge la Sanda, şi de la Sanda la Pascu, şi de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, până ce nu îi poate vedea faţă în faţă.

Sanda se opreşte cu obrajii aprinşi înaintea lui Pascu. O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici! Pascu o vede şi-şi aduce aminte de ea. Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuşi parcă tot nu e cum a fost atunci. Parcă e — ferească Dumnezeu — cum! Ar voi să-i spuie o vorbă, dar nu o găseşte, tocmai de aceea.

— Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda înăbuşită. Pascu abia putu să o audă.
— Da! am venit acasă. Şi Florea a venit acasă, răspunse el căutând vorbele. Am turmă frumoasă. Patruzeci şi şase de berbeci, o sută şaizeci şi două de mioare şi optzeci de miei.
— Frumoasă turmă!
— Şi iarba e foarte bună, să zici că-i pagubă să pască oile în ea. Ia! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ţi-l arăt.

El pleacă înspre turmă şi Sanda în urma lui, iar Scormon, adunând turma, înaintea lor.

— E grasă turma.
— Foarte grasă. Aşa turmă n-am avut încă. Vezi aceea şi aceea, şi berbecul cela, şi celălalt, urmă el, arătând oile răsfirate. Am tot de la zece una.

Sanda umbla în urma lui, privindu-l furiş, iar când el stete locu- lui şi se întoarse la ea, amândoi rămaseră ca în cea dintâi clipă a întâlnirii lor.

— Eu mă duc acasă! zise Sanda cu glas tremurător.
— Te duci acasă?
— Da! mă duc! răspunse ea, plecând. Pascu plecă în urma ei. Acuma se opri Sanda.
— Dar unde ai plecat? o întrebă Pascu.
— Am fost numai iac-aşa!
— Ce duci în cârpă? Sanda privi la cârpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împă- ienjenească. Scormon văzu cum o lacrimă se strecură în jos pe obrazul ei şi începu să scheaune, văzând c-acuma nu e bine.

— Ţi-am adus nişte struguri! zise ea, fără ca să-şi şteargă lacrima. Sărmanul, a venit la noi.

Mai departe nu putu vorbi.

Nu ştiu ce şi nu ştiu cum… Pascu se simţi că nu se mai ştie… Fără de a putea să-şi dea seamă în ce chip, el se trezi că îmbrăţişează pe Sanda.

Scormon privea neclintit la ei.

*

În toamna viitoare, peste trei dealuri şi trei văi, în umbra unui tei era o trochiţă. Scormon e culcat lângă ea şi priveşte în tăcere cum copilul se joacă cu mânuţele lui bombănind vorbe de tainic înţeles.

76 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
57 comentarii »