5 noiembrie 2008

Sadoveanu şi mirajul naturii, al poveştii şi al vânătorii

Mihail SadoveanuFragmente din volumul „Ţara de dincolo de negură” de Mihail Sadoveanu:

Acum câţiva ani, d-l Bădăuţă a tipărit o foarte frumoasă carte. Puţini au văzut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei cărţi, pentru că românul, fiind din naştere esenţial şi integral patriot, n-are nevoie să-şi cunoască ţara. Patriotismul verbal se poate lipsi de faptă, chiar atunci când ea ne leagă de trecut şi de Dumnezeu; iar albumul d-lui Bădăuţă e o asemenea faptă.
În această carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui pământ. Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice; pâclele care acopăr liniştile văilor; apele care zvonesc cântarea vieţii etern înoite; codrii care suie râpile şi coboară văgăunile, deschizând luminii poieni şi grămădind întuneric în sihle nestrăbătute; satele înşirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunărea şi Marea; oameni în costume pitoreşti râzând clipei care trece: cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului până la zâmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei.

Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi prezumţie, căci nouă nu ni se datoreşte nimic din ce-i frumos pe acest pământ românesc. Nu ni se datoreşte nici măcar păstrarea a tot ce-i primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pământului, fierăstraiele au ucis pădurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensaţie; unde au ucis, n-au
aţâţat din nou viaţa; au rămas munţi dezgoliţi şi dealuri care se risipesc în văi. Minunea priveliştilor primitive s-a păstrat în afară de voinţa şi tendinţa oamenilor trecători. Aceşti oameni trecători niciodată n-au cunoscut-o; au preferat ţinuturile şi priveliştile la modă din alte ţări, unde au risipit averile agonisite de alţii. Cătră minunile acestea primitive nu sunt drumuri; în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţă.

N-am spus că avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci că şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai lăudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege singurătăţile
Africii. Cel care suie în Călimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlău, a trecut în zona fără de prihană a altei lumi.
Cei care sunteţi vânători ori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca să ieşiţi în mijlocul naturii. După ani de rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămân totuşi destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la câmpie să vă suiţi la munte, să ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarăşii vânători din munte îi sfătuiesc să încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteţurilor ori dunăriţelor.

Fără îndoială că vânatul şi pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observaţia că s-au născut sub presiunea necesităţii şi n-au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul – forţă şi rezistenţă. Omul de azi nu mai întrebuinţează aceste însuşiri ca să-şi agonisească hrana. Cu peşte de undiţă şi cu mămăligă de râşniţă nu te îngraşi, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pământul şi animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de harnă; munca se cheltuieşte în alte direcţii, în domenii diverse cu meşteşuguri nouă; vânatul şi pescuitul au rămas o patimă, cum spun ţăranii noştri.

Începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Îmi aduc aminte că aveam mai puţin de cincisprezece ani când am ieşit, într-o primăvară, cu puşca, spre revărsările de apă ale Siretului, la Paşcani.
Ucenicia acelor zile a avut toate greutăţile lipsei de experienţă a unui prunc. Totuşi, nimic nu m-a oprit, nici bălţile cu apă de dezgheţ, nici nămolurile, nici jocul cârdurilor de sălbăticiuni de la o baltă la alta, de la o luncă de ici, la alta cine ştie unde; nici răceala apei dintr-un sireţel, în care am intrat înot ca să scot prima raţă împuşcată; nici zilele de ploaie, nici înserările cu ceaţă, nici truda înfricoşată, nici foamea – nimic. Ochii trebuiau să vadă, nervii să tremure: erau ochii şi nervii strămoşului vânător. Şi n-aveam vreme nici pentru guturai, nici pentru pneumonie; nici măcar nu mi-am pregătit un reumatism, căci n-am cunoscut mai apoi nicicând asemenea morb. Atât e de adevărat că omul poate fi el însuşi o putere elementară.
Mă grăbesc să adaog că copiii mei i-am ferit de asemenea experienţe.

– Domnilor, ne spunea acel moş Procor, în tinereţele mele am avut eu o întâmplare
năprasnică, de care îmi aduc aminte acuma la bătrâneţă. Am să v-o povestesc şi dumneavoastră, ca să aflaţi care-i cel mai bun leac în asemenea împrejurare, pentru trupul şi pentru durerea omului. Am avut, cum vă spun, în acea vreme, o pricină cu nişte pescari, pentru o muiere cu care mă aveam eu bine.
Mă duceam cătră ea cu luntrea într-un colţ de luncă şi mă socoteam fericit pentru că eram tânăr şi nebun. M-a simţit omul care avea stăpânire asupra ei, şi şi-a luat tovarăşi alţi pescari; şi m-au împresurat între stuhuri şi sălcii, între cer şi apă. După ce m-au pălit cu vâslele în cap, m-au doborât la mal şi m-au zdrobit cât au poftit. Nu m-au prăvălit în apă: acolo m-ar fi mâncat gângănile şi peştii. Ci m-au lepădat la ostrovul meu, ca să mor ştiut de alţii şi să fiu îngropat creştineşte. Aşa am fost, domnilor, de bătut şi de zdrobit – încât nu mai aveam ştiinţă despre nimic. Ş-atuncea maica mea, care cunoştea multe şi văzuse şi altele, m-a oblojit întâi cu spirt şi cu pâne. După aceea a pus pe fraţii mei să junghie doi berbeci, şi m-au cusut aşa cum eram, numai o rană, în pieile acelea crude şi sângerate. Vă spun şi dumneavoastră doftoria asta – ca s-o folosiţi la nevoie. Eu eram să mor şi m-am făcut sănătos.
Noi i-am mulţămit pentru sfat; şi nu eram miraţi atât de leacul acela, cât de lipsa din povestirea moşneagului nostru a acelor vorbe care puteau să amintească societatea, legea şi puterea lumească. Omul, în acele meleaguri, trăieşte pe socoteala lui, ca şi mistreţul, ca şi lupul. Şi totuşi nu trăieşte mai rău decât noi, cei de dincoace. Oamenii din bălţi n-au şcoli, ştiu însă că s-au născocit în alte părţi de lume slove şi cărţi. În cărţi şi-n condici se scriu biruri şi răutăţi, de care ei, slavă lui Dumnezeu, până la venirea noastră, erau feriţi. Oamenii din bălţi au câteva bisericuţe, pe grinduri, – despre Dumnezeu ştiu totuşi puţin. Cunosc însă puterea vântului ş-a valului. Cerul fără margini, stuful fără fund, umbra amurgurilor, glasurile nopţii, sunt puteri străvechi subt care se pleacă. Ochii lor primitivi şi copilăreşti samănă cu ai peştilor, cu ai paserilor şi fiarelor, samănă cu apa, şi-n ei se străvede vechimea speciei. Moş Procor ne privea din veacurile cele vechi.

E vorba de o vreme destul de depărtată, când încă nu încheiasem primul deceniu al
vieţii mele. Fiindcă iubeam foarte mult poveştile şi pe moş Ilie, făcusem cunoştinţă de aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colţ, pe masa de lucru a tatei. Era un fel de pocal de ghips pe care meşterul italian, care îl vânduse, îl împodobise cu o scenă antică în basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanţi goi cu fluiere duble şi bacante încununate cu flori, care dănţuiau. Totdeauna stam şi cugetam nedumerit de ce nu s-or fi îmbrăcat oamenii aceia. Pe urmă îmi vâram în chisea nasul ş-o mână şi mă duceam să caut pe povestitorul meu.
De la acest moş Ilie am auzit cea dintâi istorisire de vânătoare şi cu acest prilej m-am încredinţat că mama nu e-n stare să preţuiască cum se cuvine asemenea lucruri minunate. Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure şi îndoielnice.

Era în ziua de 27 Martie 1894, – a treia zi după Buna-Vestire. Această dată am izbutit s-o statornicesc după toate metodele istorice, care de altminteri sunt destul de simple. Ziua despre care vorbesc are o importanţă deosebit de mare pentru mine, deoarece un băieţandru, al cărui nume este ş-al meu, ieşea întâia oară cu puşca în luncile Siretului. Se pare că eram eu însumi; fără îndoială însă că era cu totul altcineva. Copilul de odinioară nu mai este de mult. Îi păstrez numai în mine înregistrate imaginile, ca-n mormântul unui album. Din cele multe ale fiinţii aceluia mi-a rămas transmis intact mai ales instinctul acela, care-l scotea aproape inconştient, din îngrămădirea unui târguşor, spre lumina de primăvară a câmpiei şi spre luncile Siretului. Şi amintirea acestor clipe de taină şi de ucenicie este tot aşa de importantă şi tot aşa de rară, ca şi oricare dintre faptele fiilor omului. Va pieri şi ea ca toate. Ar fi deci un fapt istoric numai prin prezumţia trufaşă de a-l impune atenţiei. Nu-i decât o privire curioasă spre lumea umbrelor de odinioară, de-acu câteva zeci de ani ori de veacuri, căci data pe care-am statornicit-o n-are de fapt nici o importanţă.
Băieţandrul purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum băgase de samă că fac vânătorii cei bătrâni. Umbla harnic, cu ochii aţintiţi spre licăriri de ape şi spre zăvoaiele Siretului. Îi lucea soarele în ochi şi i se răsfrângea în suflet. În bucuria aceasta a luminii ş-a spaţiului se amesteca o hotărâre nedesluşită să urmărească şi să fulgere de departe vietăţile sălbatice care fug de om. Fantazia lui năştea scene arbitrare de vânătoare, care-l făceau fericit o clipă.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 5 voturi
Încarc...

5 thoughts on "Sadoveanu şi mirajul naturii, al poveştii şi al vânătorii"

  1. codrin spune:

    naspa
    tare
    de
    aruncat la gunoi

  2. Iulia Muşat spune:

    :))
    Daaaaaaaaa, cred că l-ai demolat! Nici nu mai trebuie să-l dai la teza unică! Sau la bac?!
    =))

  3. fizician spune:

    mama ce interesant nas citi asta nici odata sami pierd vremea

  4. Iulia Muşat spune:

    Păcat. Poate aşa s-ar lipi de Domnia Ta nişte treburi nesuferite ca „ortografia” şi „punctuaţia”. Bine că nu te faci critic literar, o să ne tihnească la toţi lectura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook