Controversele legate de identitatea lui William Shakespeare nu mai sunt de mult o noutate. Considerat de mulţi un negustor cu puţină carte şi un actor din Stratford-Upon-Avon, acesta nu ar fi putut crea personal faimoasele capodopere care îi sunt atribuite. Experţii situaţi în tabăra anti-shakesperiană, printre care Sigmund Freud, Charles Dickens şi Mark Twain, au adus argumente legate de analiza pieselor de teatru care îi fac să creadă că autorul este o persoană cu educaţie, care a călătorit mult prin lume şi deţine informaţii laborioase despre viaţa complicată de la curte, lucru greu de crezut în cazul unui provincial obscur.

Unul dintre susţinătorul identităţii feminine a autorului creaţiilor shakespeariene este John Hudson, un cărturar englez, specializat în Shakespeare, care a declarat în „The Oxfordian” că dacă Amelia Bassano Lanier, fiica legitimă a unui muzician italian de la curtea reginei Elizabeta, nu a scris toate piesele, cu siguranţă a fost o colaboratoare foarte importantă. Se presupune că aceasta a fost amanta lui William Shakespeare, iar participarea sa ar explica referinţele muzicale şi italieneşti conţinute în piese şi sonete.

Amelia Bassano a fost crescută la curtea ducesei de Suffolk şi şcolită în greacă, latină şi studiul Bibliei, în adolescenţă devenind iubita crescătorului de şoimi al reginei. Hudson argumentează că piesele lui Shakespeare conţin 50 de referinţe la acest sport – depăşind cu mult pe cele ale contemporanilor lui – un apanaj destinat celor bogaţi şi nu unui individ anonim cum era Shakespeare. De asemenea, piesele conţin şi 2000 de referinţe muzicale – de trei ori mai mult decât în oricare altă creaţie a vremii, iar John Hudson îşi susţine ideea bazându-se pe faptul că familia Ameliei – tatăl, soţul, unchii şi cumnaţii – erau cu toţii muzicieni la curte. În plus, originea evreiască a Ameliei este dezvăluită în piesele lui Shakespeare în care se vorbeşte evrită. Niciun evreu nu îşi recunoştea deschis identitatea în Anglia elizabetană, comunitatea numărând în jur de 200 de persoane, iar dintre aceştia doar foarte puţini ştiau să-şi citească limba. Este prea puţin probabil ca Shakespeare să fi cunoscut acest lucru. Şi în cele din urmă, Hudson se întreabă de ce Shakespeare, ale cărui lucrări portretizează femei educate şi cu înclinaţii feministe, şi-a crescut propriile fiice analfabete, pe când Amelia Bassano a fost prima englezoaică care a publicat un volum de versuri în 1611.

În cadrul unei conferinţe privind legalitatea dreptului de autor a lui Shakespeare, scriitorul american Robin Williams susţine că bardul era o altă femeie, Mary Sidney Herbert, contesă Pembroke.

Mary Sidney este sora poetului elizabetan Sir Philip Sidney, ea însăşi poetă şi una dintre cele mai educate femei din Anglia, alături de Elizabeta I. Mary Sidney a avut motivul, mijloacele şi oportunitatea de a scrie piesele, căci era gazda unei şezători literare în locuinţa sa cu scopul de a eleva literatura engleză. Salonul ei literar a reprezentat o revoluţie în literatură, iar autoarea a fost prima figură literară feminină majoră din Anglia. Poate că este o coincidenţă, dar primele opt piese shakesperiene au fost publicate anonim, iar trei dintre ele aveau pe prima pagină o notă conform căreia au fost produse de „Oamenii lui Pembroke”, compania actoricească pe care Mary Sidney şi soţul ei o sponsorizau.

Mary Sidney în locul Bardului ar soluţiona o mulţime de mistere. Ar explica de ce Shakespeare a adresat sonetele de iubire unui bărbat mai tânăr (Sidney avea un iubit mai tânăr); prima compilaţie a pieselor sale din 1623 a fost dedicată conţilor de Pembroke şi Montgomery (fiii ei), iar Ben Jonson s-a adresat într-o cronică a culegerii cu „dulcea lebădă din Avon”. Sidney avea o moşie la râul Avon, iar simbolul ei personal era lebăda.

Mary Sidney este cea mai plauzibilă autoare, căci s-a născut trei ani înaintea lui Shakespeare şi a decedat la cinci ani după moartea acestuia. Când a suferit o serie de pierderi personale, piesele au devenit mai sumbre.

Însă atâta timp cât dovezile nu vor fi concrete, specialiştii îi vor lua apărarea bărbatului din Stratford. Intriga s-ar putea să fie la fel de nemuritoare ca şi lucrările Bardului, indiferent cine a fost acesta sau aceasta.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Articole
2 comentarii »