30 aprilie 2020

România-Sfântul Scaun, 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice

Pentru a onora Centenarul relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun, Romfilatelia introduce în circulație marți, 5 mai 2020, emisiunea de mărci poștale „România-Sfântul Scaun, 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice”.

Relațiile românilor cu Biserica Romei datează, prin strămoșii daco-romani ai acestora, încă din primele secole ale erei creștine. Creștinarea timpurie a locuitorilor spațiului de la Dunărea de Jos s-a făcut în limba latină. Începând cu secolele al XI-lea – al XIII-lea, Transilvania a fost inclusă, prin elitele sale, în mediul latin (catolic), iar Moldova și Țara Românească au avut, din secolul al XIV-lea încoace, episcopii catolice cu limba de cult latină. Cele mai vechi dioceze romane pe teritoriul de azi al României au fost înființate, începând cu secolul al XI-lea, la Cenad, Oradea, Alba Iulia, în regiunea Carpaților de Curbură, la Siret, la Argeș, la Baia.

În Evul Mediu, toți voievozii români importanți au participat, în cadrul Cruciadei Târzii, sub egida Papalității, la apărarea „Republicii Creștine”, adică a Europei. Unii dintre ei, precum Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare, au fost numiți de Sfântul Părinte „atleți ai lui Hristos”. În același secol eroic al rezistenței antiotomane, ierarhii români au concurat la unirea celor două biserici (a Apusului și a Răsăritului), iar mitropolitul Moldovei a semnat chiar documentul de la Florența, din 1439, care consfințea acest fapt. Relațiile dintre anumite autorități politice românești și Sfântul Scaun nu au încetat niciodată în secolele următoare. Ele s-au accentuat, după ce, în jurul anilor 1700, s-a produs unirea unei părți a românilor transilvăneni cu Biserica Romei, în urma căreia a rezultat Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). Ca o consecință a acestui act, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai multe generații de tineri români au studiat în Cetatea Eternă și și-au folosit erudiția în demonstrarea latinității limbii române și a romanității poporului român, devenind apoi fruntași ai mișcării de emancipare națională și de realizare a statului național unitar român.

În 1883 se înființează Arhiepiscopia de București, iar un an mai târziu, dioceza de Iași.

În timpul Primului Război Mondial, Sfântul Scaun a fost un susținător al aspirațiilor naționale ale românilor, iar la sfârșitul anului 1918, a recunoscut decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia și, implicit, Marea Unire. În anii următori, diplomația Sfântului Scaun a fost foarte activă în noile state apărute în Europa și s-a preocupat de recunoașterea drepturilor catolicilor.

În cadrul tendinței generale, relațiile comune între România și Sfântul Scaun au fost inaugurate la 1 iunie 1920, la nivel de legație. Primul ministru plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun a fost Dimitrie C. Pennescu, care s-a prezentat la post în 20 iulie 1920. Acceptul Sfântului Scaun pentru numirea sa a fost dat la trei săptămâni după publicarea decretului regal la București, iar trimisul Sfântului Scaun, Monseniorul Francesco Marmaggi, a sosit la București la 17 octombrie același an.

În același timp, au început negocierile pentru elaborarea unui tratat (Concordat) care să reglementeze ansamblul relațiilor dintre România și Sfântul Scaun, să stabilească organizarea ecleziastică a credincioșilor catolici din România. Concordatul a fost semnat la 10 mai 1927, în Cetatea Vaticanului. Tratatul internațional care reglementa relațiile dintre România și Vatican și statutul catolicilor de toate riturile, a intrat în vigoare la 29 mai 1929, prin votul Parlamentului. Ca element de noutate în lumea catolică, pentru prima data într-o țară necatolică, toate episcopiile erau centralizate național, sub oblăduirea Arhiepiscopiei de București. Pe de altă parte, Concordatul prevedea că episcopii erau numiți de Papă doar cu acordul guvernului de la București, aceștia trebuind să fie cetățeni români.

În anii următori, relațiile României cu Sfântul Scaun au evoluat armonios, iar în 1938, Legația de la Vatican a fost ridicată la rang de ambasadă. Însă izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a blocat acest parcurs. În 1940 ambasada a redevenit legație (reprezentanță), iar ulterior, ascensiunea comunismului în Europa de Est a limitat și mai mult relațiile cu Papalitatea. În 1946, nunțiul apostolic Andrea Cassulo a fost declarat persona non grata, fiind înlocuit în anul următor cu Monseniorul Gerard Patrick O’Hara, în calitate de însărcinat cu afaceri. În iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste. Peste doi ani, în iulie 1950, relațiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte pentru 40 de ani.

În 1948, guvernul comunist a interzis Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), o parte dintre clericii ei, în frunte cu episcopii, au fost întemnițați, iar credincioșii supuși unei adevărate prigoane. Celelalte biserici catolice, ca și Biserica Ortodoxă, deși nu au fost interzise, și-au desfășurat cu mari dificultăți activitatea.

România și Sfântul Scaun au reluat colaborarea la 15 mai 1990, noile raporturi fiind caracterizate de cordialitate la nivel oficial și de normalizare a statutului Bisericii Catolice în România, inclusiv prin recunoașterea Bisericii Greco-Catolice. Președinți, primi-miniștri și alte personalități ale vieții publice din România au fost primiți de Sfinții Părinți, iar Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999 și Papa Francisc, în 2019, au vizitat România.

Pe colița dantelată a emisiunii, cu valoarea nominală de 29 lei, se regăsesc stemele de stat ale României Regale și Sfântului Scaun, alături de Decretul Regelui Ferdinand I, prin care îl numește pe Dimitrie C. Pennescu în calitate de Trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun (iunie 1920).

Nunțiatura Apostolică în România funcționează astăzi în palatul situat pe str. Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7. Edificiul, ilustrat pe plicul „prima zi”, a fost inaugurat în anul 1901, fiind comanditat de Franz Xaver von Hornstein, arhiepiscop de București în perioada 1896-1905.

Palatul a fost proiectat de italianul Giulio Magni, fost arhitect-șef al Bucureștiului, cunoscut mai ales pentru construcția Halei Traian. Finanțarea construcției palatului a fost asigurată în mare parte de Elveția, țara de origine a arhiepiscopului von Hornstein, dar și printr-o subvenție a Regelui Carol I al României.

Ulterior, imobilul a funcționat ca Palat al Arhiepiscopiei de București, iar din anul 1922 a devenit sediul Nunțiaturii Apostolice. În 1950, după ruperea relațiilor diplomatice cu Vaticanul, a fost confiscat de către stat. Clădirea a fost retrocedată Bisericii Catolice în 1990 și, după materializarea unui proiect de consolidare și restaurare, a fost redeschis în noiembrie 1992, ca sediu al Nunțiaturii Apostolice. Cu ocazia vizitelor în România, Suveranii Pontifi Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc au ales să fie găzduiți în acest palat.