14 noiembrie 2019

„Pe un volum de Charles Perrault” de Dimitrie Anghel

Poveștile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de când timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria omului și de aceea farmecă și desfată și astăzi pe copii.

Frica ori urâtul și monotonia lungilor nopți a trebuit să împrospăteze necunoscutul. În sunetele și zvonurile care rătăcesc fără de hodină, în natură, fantazia primitivă a trebuit să închipuiască ființi nevăzute, care grăiesc, își spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioșeze sufletul.

Iar cei ce le ascultau au căutat să deie trup negurelor ușoare și diafane ce se ridică și joacă peste ape, și le-au numit elfe, să întrevadă în contururile fantastice pe care le fac și le desfac nourii o lume întreagă de zei, un cer întreg de ființi supranaturale, pe care l-au numit Olimp, Walhalla sau altfel, au împoporat pădurile întunecate cu un întreg norod de fauni, nimfe și silvani, au îngropat în fiecare albie de râu o sirenă și au înfăptuit din nou Universul, ca o lume aparte decât cea existentă, l-au dedublat după imaginația lor, zidind astfel din umbre și neguri, din raze și păreri, fantasticul domeniu al irealului… Și toată lumea asta nevăzută, de la începutul vremilor a fost denumită cu nume sonore, toți eroii aceștia fabuloși ajunși până la noi s-au chemat într-un fel după însușirile ce le-au avut, dar cu timpul s-au schimbat, s-au transformat, păstrând totuși fiecare câte ceva din darurile cu care i-a înzestrat originea lor milenară.

Poveștile și legendele ca o nesfârșită canava s-au țesut pe încetul, fiecare veac venind, poate să adauge firul lui colorat, fiecare întâmplare stăruind să mărească mai mult firea fabuloșilor eroi. Ele sunt vechi ca și timpul, și mă gândesc răsfoind volumul acesta de „Povești din vremea de demult”, cum le intitulează Perrault, care și-a legat numele de ele, că dânsul nu a fost decât un culegător dibaci, care a știut cu talentul și cu dragostea lui să le redea un farmec nou, să le desfășoare în decorul vremei în care a trăit și să le împrumute o aparență de realitate. Mobilele demodate acum și ele, căci șivoiul vremei a curs de atunci încoace, vechile obiceiuri rafinate ale Curții marelui Ludovic se vădesc în descripții, toată grația zilelor acestora fastuoase dau farmec întâmplărilor.

Cetindu-le, regăsesc urma eroilor lui pretutindeni. Vechile mele citiri mi-i arată în alte vremuri, purtând alte nume și mișcându-se în alte decoruri. Ei însă supraviețuiesc astăzi și vor supraviețui fixați și deghizați de mâna iscusită a lui Perrault, purtând pecetea neștearsă a vremilor în care a trăit el.

Ce e curios e că opera aceasta el a scris-o mai mult ca să-și desfete copiii lui și că, necrezându-se demnă de reputația unui academician cum era el, a publicat-o întâi sub pseudonimul Perrault d’Armancour, nebănuind că tocmai această operă o să-i supraviețuiască, când toate celelalte vor fi uitate de mult.

Astăzi, mulțumită acestor câteva povești minunate, francezii, spre bucuria copiilor, i-au ridicat bustul în grădina Tuileries-lor, unde mânându-și cercurile îl vor vedea de-a pururi pe soclul lui de piatră, străjuit de credinciosul lui tovarăș, de falnicul Cotoi Încălțat, transformat și el într-un fastuos cavaler, cum erau pe atunci, cu manta azvârlită pe umeri, vasta pălărie cu pană pe ureche, războinica spadă la coapsă și cizmele de șapte poște în picioare.

La noi, scriitorii disprețuiesc însă poveștile, ca și cum ele n-ar putea să dea nemurirea. Oamenii serioși, severi domni profesori, în augusta lor înțelepciune, le privesc drept prostii, și cu toate acestea, ce adâncă morală și ce înțelepte pilde închid bietele povești!

Ele sunt o fereastră deschisă spre o lume mai bună, unde toate sunt cu putință, unde binefăcătoarele zâne se arată totdeauna la timp, unde cel nedrept și rău își ia până la sfârșit răsplata, iar cel bun ajunge totdeauna la fericire.

E lumea ideală, după cum vedeți, lumea cea desăvârșit întocmită, pe care o întrevăd încă visătorii, și mințile cele mai înalte se trudesc zadarnic s-o înfăptuiască.

În această lume vrăjită ne duc poveștile vechiului de demult povestitor francez din secolul al șaptesprezecelea, și eu simt un farmec deosebit citindu-le.

Pe o zi cum e aceasta, cînd ninge afară și fulgii țes, ca pentru o feerie, o mare perdea albă din cer și până-n pământ, mie mi-e drag să evoc lumea fantasticului și ea vine ca un bun prieten ce-i sunt. Silvani și elfe, nixe ori colbozi, zmei și pajure, toată lumea aceasta care nu mi-e rușine s-o frecventez, tot materialul acesta socotit ca așa de puțin serios, dar cu care marele Shakespeare și-a urzit fantasmagoriile lui din „Visul unei nopți de vară” ori din „Furtuna”, tot norodul acesta ce trăiește alături de viața noastră eu îl chem și mă desfătez cu dânsul.

Deschid cărțile vechi și, neavând cui spune atâtea frumuseți, mă plec pe ele la gura sobei și mi le citesc mie singur, uitând necazurile și uniformitatea zilelor de astăzi.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook