O lecţie de viaţă
Cu siguranţă una dintre cele mai mari surprize cinematografice ale anului 2009 a fost filmul „O lecţie de viaţă”, a cărui valoare a fost confirmată şi atestată de cele trei nominalizări obţinute la Premiile Oscar pentru „Cel mai bun film”, „Cea mai bună actriţă în rol principal” şi „Cel mai bun scenariu adaptat”. De vineri, 19 martie 2010, filmul „O lecţie de viaţă” („An Education”) va avea premiera în România şi va putea fi vizionat în cinematografele Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light Cinema şi Cinema City (Cotroceni şi Cluj).
În regia lui Lone Scherfig, „O lecţie de viaţă” îi aduce în rolurile principale pe tânăra actriţă Carey Mulligan şi experimentatul Peter Sarsgaard, cărora li se alătură Emma Thompson, Alfred Molina şi promiţătorii Dominic Cooper şi Rosamund Pike.
Subiectul filmului este ancorat în peisajul Angliei anilor 1960, când Jenny, o elevă de 16 ani cu un viitor strălucit în faţă, este bulversată de apariţia unui bărbat rafinat şi misterios. Deşi noul ei pretendent, David (interpretat de Peter Sarsgaard), este cu mult mai în vârstă, acesta se face repede plăcut de către părinţii ei rigizi şi îi dezvăluie tinerei o lume a distracţiei şi a plăcerilor. Atrasă fiind de lux, excursii romantice şi viaţă de noapte, Jenny este tentată să renunţe la visul unei educaţii la Oxford şi se dedică total relaţiei cu David. Încurajată şi de părinţi, care îşi doresc foarte mult să o vadă măritată, în final Jenny renunţă definitiv la şcoală neştiind cât de fragilă este de fapt realitatea unei vieţi cu David.
„O lecţie de viaţă” este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme, unul dintre acele lucruri care ţi se lipesc de suflet, unul dintre acele spectacole de la care ieşi puţin schimbat. Am rezonat complet şi puternic la ceea ce urmăream pe ecran, pentru că – nu în cele mai mici detalii, fireşte, dar – tuturor ne sunt cunoscute greşelile de felul acesta: ale tinerilor care cred că tot ce zboară se mănâncă şi că succesul în viaţă înseamnă să găseşti scurtătura potrivită, ale părinţilor care aleg să lase de la ei, din dorinţa sinceră de a le fi mai bine copiilor, ale educatorilor care îşi uită menirea şi preferă să-i dea cu tifla celui care se pocăieşte, ale tuturor celor care aleg să nu-şi asume responsabilitatea în momentul adevărului. Dar, în final, oamenii înţeleg, regretă şi repară. Am reuşit chiar să-mi însuşesc şi perspectiva finală asupra poveştii, aceea (pe care am învăţat-o şi eu, acum multă vreme, poate nu într-un mod atât de dur) că adevăratele lecţii pe care ni le oferă viaţa sunt loviturile şi lacrimile amare. Citisem câte ceva despre subiect şi despre jocul actorilor, dar lucrurile au fost atât de subtil prezentate, încât răsturnările de situaţie m-au luat complet pe nepregătite, iar tensiunea construcţiei dramatice a fost atât de bine dozată, încât filmul m-a captivat definitiv, până în ultimul moment. Iar în final, am înţeles: uneori, pentru a dispărea din sufletul nostru îndoiala, pentru a ne urma cu îndârjire drumul şi pentru a ne aprecia lupta… tot ce trebuie să se întâmple este ca, la un moment dat, să ne dăm seama că totul poate fi pierdut. Definitiv. Pentru o iluzie.
1 voturi
Încarc...