În calitatea mea de administrator al proiectului Citatepedia, mi se spune uneori: „Mă întreb dacă scrierile mele sunt suficient de bune. Să mai scriu?” Nu sunt critic literar şi nu mă lansez în sfaturi literare (chiar dacă am o anumită experienţă), însă răspunsul la această întrebare îmi este cât se poate de clar: Absolut, da!

Numai că întrebarea este pusă greşit. Întrebarea cu adevărat importantă este: „Să public ce am scris?”

A scrie nu este (şi nu trebuie să fie!) totuna cu a publica. Internetul face publicarea extrem de facilă. Numai că scrisul contează în primul rând ca experienţă personală. Este un „spaţiu” pe care îl creezi şi care te ajută să-ţi înţelegi mai bine ideile, sentimentele, frământările.

Pe de altă parte, publicarea este o expunere către public. Tot aşa cum oamenii cu respect faţă de sine şi faţă de semeni nu ies din casă îmbrăcaţi oricum, nici scriitori de valoare nu se prezintă publicului cu orice „zdreanţă literară”. Nu contează cât de mult ai muncit la un text, câte zile, luni, ani ţi-ai pierdut cu el. În situaţia în care pare că „merge”, e foarte probabil o nereuşită (dacă nici tu nu crezi în el, cum să creadă alţii?!). Atunci când ai un sentiment de încântare faţă de rezultat, s-ar putea să fie ceva care merită publicat. Dar nu te îmbăta cu apă rece! Evident, nu poţi fi decât subiectiv.

O mică şmecherie este să te gândeşti că textul a fost scris de altcineva. Dai de o parte ceea ce ştii şi te pui în locul cititorului. Mai pare la fel de clar? Impresionează în vreun fel? Va avea sens peste zece ani? Lectura pare o pierdere de timp? Desigur, cititorii sunt diverşi, au gusturi diferite, dar acest mic „joc” poate rezolva unele scăpări.

Dacă este vorba despre o creaţie poetică sau aforistică, poate fi citită cu voce tare, de mai multe ori, pentru a-i auzi muzicalitatea – sau poticnirile acesteia. Un text care se aude plăcut, este şi plăcut de citit.

Când autorul zice că şi-a finalizat creaţia, are de multe ori un imbold de a publica imediat. Şi cum internetul este la îndemână, asta se rezolvă uşor. Chiar dacă locul unde se publică permite modificări ulterioare, pentru scrierile cu caracter artistic (spre deosebire de cele jurnalistice) graba nu este deloc bună. Textul trebuie lăsat să se „coacă” măcar o zi, dacă nu mai mult. Iar dacă după acest timp modifici fie şi numai o virgulă, mai trebuie lăsat. S-ar putea chiar ca după un timp creaţia să nu-ţi mai pară la fel de reuşită.

Poate fi util ca textul să fie văzut de un prieten înainte de publicare. Dacă este un prieten adevărat, ar putea veni cu critici, sugestii sau observaţii pertinente. Şi nu doar literare – cine ştie, poate a scăpat vreo greşeală gramaticală, de exemplu. Este foarte important ca scrierea să fie impecabilă, altfel autorul îşi pierde credibilitatea.

Când totul pare finisat, vine clipa când textul este gata pentru a fi publicat. Desigur, ca autor, simţi o anumită mândrie pentru ce ai realizat. Mai ales pentru începători, e bine să existe un moment al sincerităţii faţă de sine, în care să-şi pună întrebarea: De ce public? Clarificarea răspunsului te poate plasa într-o poziţie mai corectă pentru confruntarea cu publicul. Cu cât răspunsul e mai legat de orgoliu, cu atât un eventual eşec ar putea fi mai dureros.

Cel care publică ce a scris trebuie să fie pregătit să o ia în barbă, cum se spune. Succesul nu este la îndemâna oricui şi, oricum, nu de fiecare dată. Cu cât publicul este mai larg, cu atât este mai necruţător. În general, cititorului nu îi pasă dacă autorul este o persoană sensibilă, dacă are ofuri ori justificări. Îi pasă doar dacă la finalul lecturii simte că a câştigat ceva. În caz contrar, va critica, va apostrofa, chiar va huidui – pentru că i-a fost răpit timpul. Şi cu cât mai uşoară a fost publicarea, cu atât mai uşor va fi ca autorul să simtă reacţiile cititorilor. Pentru că cel care citeşte o carte, îşi exprimă eventuala nemulţumire în gând sau către un apropiat, pe când cel care citeşte online, are de obicei la dispoziţie o rubrică de comentarii, aşadar reacţia este publică.

Odată publicat un text, el capătă o existenţă proprie. Este ca un copil care a plecat de acasă – îi poţi dori tot binele din lume, dar nu îl mai poţi apăra. Ba chiar s-ar putea să îi faci mai mult rău cu încercări disperate de a-i lua partea. Ce nu a putut exprima suficient de bine textul iniţial, nu mai poate repara vreo adăugire sau vreo explicaţie.

Cuvintele textului pot fi înţelese greşit sau pot fi răstălmăcite (asta nu e întotdeauna ceva rău, ba chiar unii autori scriu intenţionat ambiguu, pentru a-l stârni pe cititor). Oricât ar vrea autorul ca mesajul său să fie înţeles „corect”, în cele din urmă cititorul vede ceea ce e vizibil prin prisma experienţei sale de viaţă, iar firea sa îşi pune amprenta asupra actului lecturii.

Oricare ar fi reacţiile cititorilor, ele trebuie trecute de autor prin filtrul personal şi analizate la rece, mai ales când sunt de la cvasi-anonimi. Scriitorul matur nu se exaltează când primeşte laude şi nici nu se simte îndurerat când primeşte critici, oricum ar fi exprimate. În schimb, caută argumentele pertinente, dacă există, pentru a-i fi de folos în evoluţia ulterioară.

Iniţial, autorul are avantajul de a fi „pe scenă” (un avantaj de poziţionare). Dacă însă se implică în discuţiile cu cititorii „de la egal la egal”, cu acelaşi ton (care uneori nu este unul elegant), atunci acest avantaj dispare. Când te amesteci în mulţime, este dificil să mai pretinzi acelaşi respect. A păstra o anumită distanţă nu înseamnă că te dai mare, ci că înţelegi cine eşti în relaţia cu cititorii.

Acum, că am pus răul în faţă, să sperăm că totul va merge bine. Şi, fără îndoială, multe lucruri minunate se pot întâmpla. Succes în aventura de a fi scriitor!

8 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Articole
1 comentariu »