24 august 2007

Jorge Luis Borges sau despre fenomenul literaturii

Jorge Luis Borges sau despre fenomenul literaturiiFragmente din volumul „Dialoguri Borges-Sábato consemnate de Orlando Barone” (traducere de Ileana Scipione, Editura RAO, 2005):

Borges: Caramba, Domnia Ta te referi la acele timpuri ca la unele foarte depărtate (Pare că le evocă.). Da, desigur, din punct de vedere cronologic sunt depărtate. Totuşi simt, mă gândesc la ele ca şi cum ne-ar fi contemporane. […] vreau să zic… Pentru că, în mintea mea, eu continui să trăiesc în atunci… şi, de altfel, orbirea mă ajută.”

Borges: Îmi amintesc de polemica Boedo-Florida, de exemplu, atât de celebră azi. Şi totuşi a fost o glumă făcută de Roberto Mariani şi Ernesto Palacio. […] Pe mine m-au pus pe Florida, deşi aş fi preferat Boedo. Dar mi-au spus că deja se făcuse împărţirea (Sábato se amuză.), iar eu, desigur, n-am putut face nimic, m-am resemnat. Alţii, cum ar fi, cum ar fi Roberto Arlt sau Nicolás Olivari, au aparţinut ambelor grupuri. Toţi ştiam că era o glumă. Dar profesorii universitari studiază acum acest lucru luându-l în serios. Şi totul a fost inventat pentru a justifica polemica. Ernesto Palacio susţinea că în Franţa existau grupări literare, şi atunci, ca să nu ne lăsăm mai prejos, trebuia să facem acelaşi lucru şi aici. Gluma noastră s-a transformat în programul literaturii argentiniene.”

Borges: Există, într-adevăr, traduceri înspăimântătoare… Titlul original al filmului englezesc The Imperfect Lady a fost tradus Curtezana sau Târfa. Şi-a pierdut tot hazul. Tocmai pentru că a alterat titlul, la care autorul a lucrat cel mai mult. Când el a optat pentru un titlu înseamnă că l-a gândit mult. Nimeni, nici traducătorul, nu trebuie să creadă că are dreptul să-l schimbe.”

Sábato: Domnia Ta ştii că scopurile sunt întotdeauna depăşite de operă, când e vorba de artă. Cine ştie în ce acces de patriotism şi-a propus Dostoievski să scrie o cărţulie intitulată Beţivii, împotriva abuzului de alcool în Rusia: şi din ea a ieşit Crimă şi pedeapsă.
Borges: Desigur, dacă Don Quijote ar fi, pur şi simplu, o satiră a cărţilor de aventuri cavalereşti, n-ar fi Don Quijote. Dacă, la sfârşit, când se termină cartea, autorul crede că a făcut ceea ce şi-a propus, opera nu valorează nimic.”

Borges: Am spus, da, că-i o eroare să-l prezentăm pe Martin Fierro drept un personaj exemplar. E ca şi cum Macbeth ar fi propus drept modelul pozitiv de cetăţean englez. Nu? Ca tragedie mi se pare admirabilă, ca personaj cu valori morale, nu.
Sábato: Ceea ce dovedeşte că un mare scriitor n-are de ce să creeze oameni buni. Nici Raskolnikov, nici Julien Sorel, ca să dau câteva exemple, nu pot fi consideraţii ‘oameni buni’. Aproape nimeni nu poate fi aşa ceva în marea literatură.
Borges: Ce ciudat! Acum îmi amintesc că Macedonio Fernandez avea o teorie pe care o cred greşită. Spunea că personajul de roman trebuie să fie moralmente perfect. Din această perspectivă, fără conflicte, ar fi greu să scrii ceva… El se baza pe pe conceptul ‘arhetipul ideal al epicii’.”

Borges: Spre sfârşitul vieţii, Kipling a scris: ‘Unui scriitor i se poate permite să inventeze fabula, dar nu morala’. Pentru a-şi susţine teoria, l-a dat exemplu pe Swift, care a încercat să scrie o pledoarie contra speciei umane, din care ne-a rămas Gulliver , o carte pentru copii. Adică, povestea a trăit, dar nu cu scopul fixat de autor.”

Borges: Cunosc pe cineva care se consolează cu gândul că au fost ignoraţi şi artiştii A, B şi C, care acum sunt vestiţi. Nu se gândeşte că au fost ignoraţi şi scriitori foarte proşti.

Sábato: (sceptic) Dar, spune-mi, Borges, pe Domnia Ta te interesează budismul în mod serios? Vreau să apun ca religie. Sau doar ca fenomen literar?
Borges: Mi se pare oarecum mai puţin insuportabil decât creştinismul. (Râd.) În fine, poate cred în Karma. Acuma, ştii doar, eu nu cred în cer şi în infern.
Sábato: În orice caz, dacă există, trebuie să fie două stabilimente cu o populaţie foarte surprinzătoare.
O clipă, râsetele se confundă cu vorbele. Cei doi se amuză.
Barone: Şi ce crezi Domnia Ta despre Dumnezeu, Borges?
Borges (cu ironie solemnă): El e creaţia maximă a literaturii fantastice! Ce-au imaginat Wells, Kafka sau Poe e zero faţă de ce-a îmaginat teologia. Ideea unei fiinţe perfecte, omnipotente, atotputernice e cu adevărat fantastică.
Sábato: Da, dar ar putea şi vorba şi de un Dumnezeu imperfect. Unul care să nu poată manevra bine afacerea sau împiedica seismele. Sau de unul care doarme şi are coşmaruri sau accese de nebunie: cum ar fi ciumele sau catastrofele…
Borges: Sau noi doi. (Râd.)”

Sábato: Dar, spune-mi, Borges, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce scrii atâtea povestiri teologice?
Borges: Deoarece cred în teologie ca literatură fantastică. Ea e perfecţiune în materie de literatură fantastică.
Sábato: Atunci, presupunând că el însuşi ar fi Marele Bibliotecar Universal, acel bibliotecar cu care toată viaţa a visat să se identifice, Borges ar pune, desigur, Biblia pe primul loc?
Borges: Şi, mai ales, o carte ca Summa Teologica. E o operă fantastică, mult superioară celei a lui Wells. (Zâmbeşte.)”

Sábato: În ultimă instanţă, orice traducere e falsă, nu există echivalente exacte.
Borges: Asta e din vina dicţionarelor, care ne-au făcut să credem că există echivalente, deşi nu există. Şi a traducătorilor, care nu înţeleg că nu-i acelaşi lucru să traduci o operă de la scrierea căreia au trecut sute de ani şi una contemporană. Când Poe şi Lawrence au tradus Odiseea, ei au putut-o recrea în deplină libertate, pentru că era vorba de o limbă moartă. În schimb, când e vorba de una contemporană, ca, de exemplu, cea a lui Whitman, nu văd să existe o altă posibilitate decât aceea a unei versiuni ca a mea, oarecum personală şi, în acelaşi timp, de o rigoare resemnată.”

Borges: Nu demult, au venit să mă vadă pentru a filma Mortul. I-am avertizat pe producători că nu vor respecta textul povestirii mele. Le-am amintit că una-i literatura şi alta cinematograful şi că trebuie să ţină seama de cuvinte. Am insistat să ia povestirea numai ca punct de plecare şi, apoi, să-şi lase imaginaţia să zboare. Şi le-am cerut ca numele meu să nu apară sau să spună doar ‘sugerat de povestirea Mortul‘. Dar să nu mă facă responsabil de scenariu. I-am sfătuit să evite excesul de culoare locală, pentru că nu mi-ar plăcea ca ambianţa în care se petrece acţiunea să fie pretextul unor scene cu chitare, călăreţi etc. Le-am explicat că nu ştiam nimic despre unele amănunte vizuale şi că nu eram sigur de chipurile personajelor, nici de cum erau ele îmbrăcate.Că era mai bine să hotărască ei asemenea lucruri.”

Sábato: Revenind la ecranizări, cred că ele sunt întotdeauna periculoase. Vă amintiţi filmul făcut după Ulise a lui Joyce? O operă atât de literară, atât de făcută din cuvinte, atât de esenţialmente verbală. Ce sens are s-o transpui într-un film? Chiar şi cuvântul ‘transpunere’ mi se pare amăgitor.
Borges: Cu excepţia faptului că a fost filmată pentru cei care au incercat în van să-l citească pe Joyce. (râsete) Pe de altă parte, e ciudat că Wilde, care scria foarte vizual, a afirmat că mitul lui Homer orb are într-adevăr sens. Sensul e că scriitorul ar trebui să fie orb. Dar e ciudat că tocmai Wilde, care era atât de vizual, susţine asta. Desigur, orbirea lui Homer nu-i o întâmplare. Se presupune că el era poet şi i s-a aplicat atributul, deoarece, pentru el, hexametrul trebuia să fie mai important decât culorile şi forma.”

Borges: Pentru mine, din contră: [scrisul] e o uşurare, mă ajută să uit de mine însumi sau de circumstanţa mea. Fiecare scrie pe temele care se impun. Eu nu caut tema: o las să mă urmărească, să mă caute şi o scriu. A imagina o povestire e ca şi cum ai întrezări o insulă. Văd cele două capete, cunosc începutul şi sfârşitul. Eu trebuie să inventez, să descopăr ce se petrece între extreme. Greşesc de multe ori, elimin pagini sau, odată scrise, îmi dau seama că trebuie să le mut în alt loc. Tot procesul îmi face plăcere. Acum, de exemplu, lucrez la o povestire încheiată, dar căreia ştiu că îi lipseşte o pagină. Finalul îl am, dar îmi lipseşte pagina aceea.”

„O vreme, amândoi îşi amintesc cu fervoare fapte din cartea unică [Cervantes, Don Quijote], iar eu mă gândesc – şi o spun imediat cu voce tare – ce păcat e că ne-au făcut s-o citim în şcoala generală, din obligaţie, când n-o puteam aprecia. Borges recunoaşte că-i o greşeală, aceeaşi care se comite cu Divina Comedie în Italia. Iar Sábato afirmă că literatura ar trebui să fie predată invers, începând cu contemporanii, care-s mai aproape de limbajul şi problemele copiilor, pentru a termina cu clasicii.

„Văzându-i, înţeleg că sunt adversari, dar nu de pe căi, ci din universuri opuse. Borges nu va scrie niciodată Abaddón. Nici Sábato nu va scrie El Aleph. Observ un amănunt banal; pe care cineva (nu eu) îl va traduce în simboluri. Două pahare: în cel al lui Borges – apă, în cel al lui Sábato – whisky.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook