Fragmente despre Ion Ghica (12 august 1816 – 22 aprilie 1897) selectate din lucrarea „Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu (ediţia apărută Editura Albatros, Bucureşti, 1977, pp. 59-64):

„Primul realism românesc este astfel un realism memorialistic. Înainte de a obţine icoana vie a realului în sinteza imaginaţiei, literatura noastră simte nevoia a-şi menţine modelul sub ochi, în scrieri în care fuziunea observaţiei cu închipuirea se realizează cu un succes inegal.”

„Locul pe care Ion Ghica îl cucereşte în literatura estetică, la o dată tardivă a carierei sale, dar cu titluri atât de sigure, este caracterizat prin îndepărtarea oricărui motiv romantic, pentru a nu reţine decât elementul neamestecat al amintirii. În Scrisorile sale către V.Alecsandri, Ion Ghica nu doreşte decât să-şi amintească, să fie memorialist. Resortul său psihologic este plăcerea amintirii:

Cât îmi place în orele mele de izolare, scrie el, să-mi aduc aminte de unii din oamenii cu care am trăit alături, pe cari i-am văzut luptând cu abnegaţiune şi curaj pentru redobândirea drepturilor ţării şi pentru libertate!”

„Pentru a obţine o depoziţie nefalsificată, autorul ştie că trebuie să asculte de legea memoriei, care nu produce adevărat decât atunci când produce fără constrângere:

Dacă voieşti să-ţi scriu câteodată, nu-mi cere te rog şir la vorbă, căci nu sunt în stare a-mi restrânge suvenirile şi a le clasa pe date, ci lasă-mă să fac cum pot şi cum îmi vine.

Lăsându-se stăpânit de fluxul neregulat al amintirii, oprindu-se mai mult asupra unui episod şi alunecând asupra altuia, fără alt criteriu decât buna sa plăcere, sărind peste decenii, revenind în urmă şi intercalând necontenit episoade neaşteptate, obţine Ion Ghica în şirul scrisorilor către V. Alecsandri un document de o vivacitate unică.”

„Ghica se apropie astfel fără nicio grabă de obiectul său, nu rezistă niciuneia din sugestiile care i se prezintă în drum, transformă detaliul în episod, procedează printr-un lanţ de digresiuni. În şirul scrisorilor sale respinge orice metodă, orice procedeu de compoziţie care ar putea răci izvorul cald al amintirii. Printr-un instinct foarte sigur, el ştie că nu trebuie să altereze în niciun chip spontaneitatea memoriei sale, care curge într-un chip învălmăşit, dar plin de prospeţime. În apele neîncătuşate ale amintirii, el găseşte chipuri de oameni şi întâmplări, tezaurul unei experienţe nesecate, trăite de un om luminat şi bine dispus, care chiar dacă se opreşte din când în când pentru a trage o învăţătură, nu devine niciodată un moralist pedant, ţinând predici umanităţii. Gluma nu-i repugnă; dimpotrivă. Totul se rezolvă într-o anecdotă sau un cuvânt de spirit, căci notează Ghica: ‚aşa e făcut românul, râde de toate şi de toţi, chiar de necazuri şi de nenorociri’.”

„Spontaneitatea memoriei şi imaginaţiei sale îi prezintă figuri vii de oameni, pe poliţistul Bârzof, aşa adânc ciupit de vărsat, încât ‚în fiecare gropiţă se putea ascunde câte o boabă de mazăre’, pe pazarnicul cu vârful nasului ‚ca o cireaşă vânătă’, pe dascălul Chiosea, al cărui cântec spus cu pa, vu, ga, di, ‚îi ieşea pe nas cale de-o poştă’. Iată chipul de groază al lui Mavrogheni, evocat de Băltăreţu ‚sărind ca o maimuţă pe armăsar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! cu poturi scurţi până la genunchi, picioarele goale în iminei, mintean fără mâneci şi legat la cap turceşte’. Iată pe ‚prinţipul’ Zamfir, parazit al curţii banului Dimitrie Ghica, purtând ‚frac cafeniu cu bumbi de metal cu pajură împărătească, cravată roţie de pambriu, în care îi intra bărbia cucu totul, până la gură, lăsând să iasă d-o palmă două colţuri ascuţite de guler scrobit’. Iată pe Bărbucică Mehtupciu, căruia i se spunea Gămălie, ‚căci, în adevăr, modul cum îşi umfla părul şi favoriţii îi da aparenţa unei gămălii de ac’. Iată-l pe loghiatatul Mitilineu ‚cu un ochi la făină şi cu altul la slănină, cu pălăria în forma tingirii, largă în fund de două ori cât diametrul capului şi pusă pe o ureche’.”

„Când nu vede, scriitorul aude tot atât de bine. Fericită este memoria vie a omului, scrie Ghica, atunci ‚când izbuteşte a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce nu există şi nu se mai vede cu ochii din cap, şi când face să se auză cu gândul cuvintele care sunau în urechi!’ Nici Negruzzi, nici Filimon nu-l egalează în realismul dialogului. Dialogul introdus în naraţiune nu este pentru Ion Ghica un simplu mijloc de a ne face să cunoaştem ideile personagiilor sau de a ne prezenta o scenă în acţiune. Ceea ce îl preocupă atunci când face să vorbească pe vreunul din eroii săi este să prindă cu exactitate particularitatea lui lingvistică şi oarecum timbrul glasului său.”

„Neîncetat se opreşte Ghica cu caracterizările sale asupra felului oamenilor de a vorbi. Ascultaţi pe primele franţuzite cu al lor ‚esche vu parle franse, munsiu’. După franţuzite, ascultaţi pe franţuziţi:

‚Cum vrei să progreseze o ţară unde nu este egalitate? se întreabă unul din franţuziţi. Imagines-toi, mon ami, că sunt de doi ani supleant de tribunal. Acela tue le mérite. Să trăiesc eu cu două sute cincizeci lei pe lună! Ce să mănânci şi ce să îmbraci?… C’est triste, mon ani, il n’y a pas de carrière chez nous’.

Ascultaţi pe generalul Coletti, macedo-român ajuns la demnităţi înalte în Grecia şi care, remarcând pe Ion Ghica în salonul d-nei de Champy, îşi dezvăluie cu emoţie originea lui: ‚Părinţii a mei storesc maşi armâneşte şi-mi pare ghine că tine la miletea a noastra, him simpatrioţi’. Ascultaţi pe bătrâna boieroaică Elena Dudescu: ‚ Vino să te sărut, evghenistul mamei, că eu, când mă gândesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine ameţeală’.”

„Dar capodopera fantaziei verbale din Scrisorile lui Ghica este fără îndoială Manea Nebunul, protejatul banului Ghica, a cărui amintire trece prin mai multe documente ale vremii, şi care umplându-şi epoca cu tumultul graiului său încărcat de insolenţe şi blesteme, nu este caracterizat altfel decât prin cuvintele lui:

Nebun eşti tu, mă! păcătosule, îi răspunde Manea lui Zamfir. Ce, adică pentru că-mi zice mie Manea Nebunul! Da’ nu ştii tu, mă! că-mi zice aşa, tocmai pentru că nu sunt nebun, mă! cum îţi zice şi ţie prinţipul Zamfir, tocmai pentru că nu eşti prinţip, mă! Banul Ghica să trăiască, mă! Soarele să-mi fie cu bine, iar luna s-o mănânce vârcolacii, mă! Mavrogheni ţinea cu turcul, mă! De la turc belşug, iar de la neamţ calicie, neamţul umblă tot cu ucigă-l toaca în buzunar, mă! scoate foc şi panglici pe nas, mă! merge cu chinele la patalie călare pe porc, mă! Franţuzul în zbor pe sus ca pasărea, şi englezul ca raţa pe apă, iar muscalul porcos, cu râtul de-un cot, mă! în toate alea îşi bagă botul. Voia la dumneavoastră ca la banul Ghica! nu ştii tu, mă! că de n-ar fi, nu s-ar povesti, mă!

Improvizaţie vrednică de unul din bufonii lui Shakespeare, care sub aparenţa ei incoherentă, strecoară ironia crudă şi caracterizarea incisivă.”

„Niciodată, procedând astfel, nu este vorba de ceva ca ‚portretele morale’ ale lui Nicolae Filimon. Căci, mai apropiat de C. Negruzzi, Ion Ghica nu doreşte nici el să-şi analizeze oamenii, ci să-i prezinte în carne şi oase, cu fizionomiile, costumele, ticurile, vorbele şi întâmplările lor mai cu seamă hazlii, gata să părăsească paginile memoriilor pentru a trece în schiţele şi nuvelele generaţiei următoare sau chiar pentru a se sui pe scenele teatrelor. Câteva din firele realismului de mai târziu, cu aplecarea lui spre caracterizarea pitorescă şi humoristică, se trag din paginile pe care Ion Ghica le adresa amicului său Alecsandri.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »