9 martie 2012

Fraţii Dardenne despre „Le gamin au vélo”

După avanpremiera din 5 martie 2012, la care au participat cei doi regizori – Jean-Pierre şi Luc Dardenne, filmul „Băiatul cu bicicleta” („Le gamin au vélo”) poate fi vizionat în cinematografe din România de vineri, 9 martie 2012.

Aşa cum se obişnuieşte, cei doi fraţi, în calitate de scenarişti şi regizori, au acordat un interviu despre creaţia lor.

Cum s-a născut „Le gamin au vélo”?
Luc Dardenne: O poveste pe care am avut-o în minte de multă vreme: o femeie care ajută un puști să scape de violenţa căreia îi este prizonier. Prima imagine este a acestui puşti, a acestui pachet de nervi,
liniştit şi domolit de o altă fiinţă umană.
Jean-Pierre Dardenne: Ne-am gândit mai întâi ca Samantha să fie medic, dar până la urmă am preferat ca meseria ei să fie de coafeză și să locuiască în cartier de multă vreme.

Filmul este foarte emoţionant, dar evită sentimentalismul…
Jean-Pierre Dardenne: Mulţumesc lui Dumnezeu!
Luc Dardenne: Am ţinut ca spectatorul să nu ştie de ce Samantha este interesată de Cyril. Nu am vrut explicaţii psihologice. Nu trebuie să explicăm prezentul prin trecut. Am vrut ca spectatorul să spună: «O face!». Ceea ce este deja mult.

Cyril este tot timpul în mişcare. Nu stă o clipă locului…
Jean-Pierre Dardenne: Da, este de cele mai multe ori pe bicicletă. Un puşti părăsit aleargă, fără să ştie, după dragoste.

Relaţiile copii-părinţi apar adesea în filmele voastre: „La promesse”, „L’enfant”, „Le fils”. De ce?
Luc Dardenne: Suntem cu toţii «fii ai lui» şi «fiice ale»…
Jean-Pierre Dardenne: Societatea noastră face vedetă individul. Poate de aceea, drept reacţie, noi revenim întotdeauna la ideea de legătură, chiar dacă nu este întotdeauna biologică. Dovadă cea dintre Samantha şi Cyril…

În ciuda violenţei din povestea lui Cyril, filmul are şi o parte luminoasă.
Jean-Pierre Dardenne: Da, am încercat să găsim o oarecare fluiditate, evidentă în punerea în scenă. Am filmat vara, o premieră pentru noi.

E greu de filmat bunătatea?
Luc Dardenne: A priori, răul este totdeauna mai interesant. (Râde.) A fost important, bineînţeles, ca bunătatea să nu devină clişeu, dar să rămânem cât mai aproape de acest sentiment de deschidere şi de schimbare.
Jean-Pierre Dardenne: A filma pe cineva care vrea binele altcuiva nu este adesea la îndemână. Filmarea în timpul verii ne-a ajutat să dăm filmului lumină şi o oarecare blândeţe. Şi apoi, Cécile de France are aceste calităţi.

Este neobişnuit pentru voi să lucraţi cu actori cunoscuţi.
Luc Dardenne: Nimic nu a fost planificat. Scenariul nu a fost scris pentru un actor anume. De îndată ce a fost terminat, ne-am gandit la actriţe si mai întâi la Cécile. Cu ea, ştiam că vom evita motivaţiile psihologice, că trupul şi faţa ei sunt de ajuns. I-am dat scenariul şi a acceptat imediat. Ne-a pus câteva întrebări despre caracterul personajului său. Noi i-am răspuns că Samantha e acolo, punct. Iar ea a avut încredere în noi.

Ea pare să-și fi regăsit accentul belgian…
Jean-Pierre Dardenne: Ah, da! Noi am fost foarte atenţi la accent. Nu avem de-a face cu «actriţa franceză care vine!». Cécile este belgiancă, trebuie reamintit. A crescut nu departe de locul unde a fost turnat filmul, valea Meuse. Dar accentul ei este uşor, nu este vorba de o exagerare.

Cum l-aţi ales pe Thomas Doret, copilul care îl joacă pe Cyril, prezent în aproape toate scenele filmului?
Jean-Pierre Dardenne: Ca de obicei, când suntem în căutarea de actori de vârsta lui: am dat un anunţ în presă, apoi a avut loc un casting de aproximativ o sută de copii. Thomas a venit în prima zi, a fost pe poziţia a cincea şi totul a fost clar.
Luc Dardenne: Chiar de la început m-au frapat privirea lui, aerul său încăpăţânat, concentrarea…
Jean-Pierre Dardenne: A avut, de asemenea, o capacitate impresionantă de a învăţa textul… şi al lui era foarte lung. De la primele teste – care, de fapt, au fost scena de la începutul filmului – am simţit că el era personajul. Thomas a avut o înţelegere intuitivă a rolului său. Spontan, emoţionant, fără a fi plângăcios.
Luc Dardenne: În perioada repetiţiilor, o lună şi jumatate, el a fost singurul mereu prezent. S-a aflat în poziţia de lider! Știa deja toate scenele, cu toate că, la acel moment, noi nu i-am cerut-o. Şi când făcea o greşeală, era foarte iritat. Thomas este karatist, are centura maro! Asta l-a ajutat la memorare şi concentrare.

Se regăsesc de asemenea doi dintre obişnuiţii voştri: Olivier Gourmet și Jérémie Renier, în dificilul rol al tatălui.
Luc Dardenne: Olivier este numai în trecere, dar e bine că i-am găsit ceva de lucru. (Râde.) I-am făcut trei propuneri, iar el a ales să joace rolul barmanului care serveşte bere. E o scenă mică, dar este important pentru noi că el este acolo.
Jean-Pierre Dardenne: Rolul lui Jérémie este mai solid. Când a citit scenariul şi a descoperit personajul, ne-a spus imediat că are din nou un rol foarte simpatic de jucat. (Râde.) Dar, bine, el întruchipează tipul de om bun pentru alţii, nu pentru noi, aşa că…

Cum a decurs scrierea scenariului? Cât timp a durat?
Jean-Pierre Dardenne: Un an cu totul, cu perioade de pauză. Dar s-a discutat mult înainte.
Luc Dardenne: Pornim de la un personaj, de la o situaţie și notăm tot ceea ce ni se pare interesant. Urmează structura, apoi o primă versiune, apoi o alta, apoi încă una… Această muncă ia luni…

Şi filmările?
Luc Dardenne: 55 de zile. Până noaptea târziu. Dar niciodată după ora 1:30… Poate o dată. Am filmat cu un baiat de 13 ani. Am fost foarte pregătiţi. Niciodată nu am repetat atât de mult înainte de o filmare.

În „Le gamin au vélo” avem oraşul, dar şi pădurea care-l înconjoară…
Luc Dardenne: Geografic, ne-am imaginat un triunghi pentru acest film: oraşul, pădurea şi staţia de benzină. Pădurea este un loc de atracţii periculoase pentru Cyril: el poate învăţa acolo cum să devină un om necinstit. Oraşul întruchipează trecutul trăit împreună cu tatăl său, şi prezentul cu Samantha. Benzinăria este un loc de tranziţie, unde acţiunea ia avânt de multe ori.
Jean-Pierre Dardenne: Am vrut să construim filmul ca un fel de poveste. Cu băiatul rău, care şi-a pierdut iluziile, şi Samantha, care apare ca o zână. La un moment dat, chiar ne-am gândit fugitiv să numim filmul „un basm al vremurilor noastre”.

De această dată utilizaţi muzica, e drept, cu parcimonie…
Luc Dardenne: Într-adevăr, muzica este rară în filmele noastre şi am ezitat mult în această privinţă. O povestire trebuie să se dezvolte, cu emoții şi noi începuturi. Ne-am gandit că, în anumite momente, muzica poate acţiona ca o mângâiere pentru Cyril.

Aţi câştigat deja două Palme d’Or („Rosetta”, în 1999, şi „L’enfant”, în 2005), la Cannes. Ce înseamnă festivalul pentru voi?
Jean-Pierre Dardenne: Pentru noi este foarte important să ne prezentăm filmele acolo. Acestea sunt reuniuni plăcute de fiecare dată. Ne place când adrenalina creşte, în special așa cum o simți la Cannes.
Luc Dardenne: Filmele noastre datorează mult festivalului. Este o parte a istoriei noastre, una fericită până acum…