26 februarie 2009

El Greco

Pe 27 februarie 2009 are loc premiera în România a filmului „El Greco”, în regia lui Iannis Smaragdis, după un scenariu bazat pe adaptarea liberă a lucrării „Greco – Pictorul lui Dumnezeu” – o biografie fictivă semnată de Dimitris Siatopoulos. Din distribuţie fac parte: Nick Ashdon, în rolul lui Greco; Juan Diego Botto – Guevara; Laia Marull – Jeronyma şi Lakis Lazopoulos – Nicolos. La scenariu au lucrat Jackie Pavlenko şi Iannis Smaragdis.


Povestea

Suntem în anul 1566, în Creta. Domenicos Theotocopoulos (Greco), un artist plin de pasiune, se bucură deja de o oarecare faimă şi succes, însă există o parte a lui care, în loc să se dedice picturii, preferă să glumească, să bea şi să iubească, trăind clipa alături de prietenul lui din copilărie, un cioban obraznic pe nume Nicolos. Dar sunt vremuri grele. Creta este ocupată de veneţieni. Propriul său tată este un rebel, iar Greco trebuie să decidă cum să reacţioneze, ca artist. Cum îşi poate împăca mândria cretană cu uriaşa atracţia pe care o exercită asupra lui Veneţia, ca un centru important al artelor?

Dilema lui Greco se adânceşte când acesta se îndrăgosteşte de Francesca da Rimi, fiica înfumurată a crudului conducător veneţian al Cretei, iar între cei doi se ţese o relaţie plină de scântei. La un bal, la palatul Da Rimi, el este copleşit de frumuseţea Francescăi şi cei doi trăiesc un moment de mare apropiere romantică. În acelaşi timp, trupele veneţiene îi măcelăresc în munţi pe rebelii cretani. În tabăra rebelilor, Greco este martorul unui măcel cumplit. Printre cadavre îşi găseşte tatăl muribund, care se stinge în braţele lui. Chiar şi fratele lui, Manousos, a luptat împotriva duşmanului. Plin de durere, furie şi vinovăţie, Greco este obligat să plece din Creta împreună cu Nicolos, urmând-o pe Francesca la Veneţia, unde îşi va începe căutările neobosite, pentru a a-şi găsi un ţel şi un loc, ca om şi ca artist.

Sosind în Veneţia, se angajează ca ucenic la atelierul lui Tiţian. Aici îşi dă seama că propria creativitate a atins cel mai scăzut nivel pe care l-a avut vreodată. Nici măcar relaţia lui romantică şi Francesca nu îl mai pot consola. Îl cunoaşte pe Nino de Guevara, un preot spaniol care este atras de talentul lui Greco. Nu devine imediat evident că acesta va deveni principalul duşman al lui Greco, însă Guevara, încă de la prima lor întâlnire, este deranjat de atitudinea relaxată a artistului faţă de credinţele păgâne, de deschiderea lui faţă de artă şi viaţă, de ambiţiile sale mari. Preotul este un om inteligent şi integru, care vrea să aplice reforma Bisericii ca unică modalitate de a răspândi credinţa adevărată. În Greco, el îşi vede idealul de artist de inspiraţie divină, plin de reverenţă, care Îl slujeşte pe Dumnezeu cu opera sa. În schimb însă, ajunge să descopere că Greco e un simplu cretan preocupat de cele lumeşti, care nu ascultă numai de principiile artei sale, ci şi de cele ale inimii lui tinere. Între cei doi se înfiripă un soi de prietenie, deşi Guevara nu prea îl acceptă pe Greco aşa cum e. Sentimentul de vinovăţie al acestuia pentru că a plecat de pe insula lui ocupată revine în timpul Caranavalului, când îl reîntâlneşte pe fratele lui, care îi aduce veşti rele din Creta.

Însă frustările Veneţiei cresc tot mai mult. Însuşi Tiţian recunoaşte originalitatea lui Greco şi i-l recomandă unui nobil spaniol, Pedro Chacon, care recrutează talente pentru regele Filip al II-lea, puternicul conducător al Imperiului Spaniol. Francesca decide să se călugărească pentru a-şi salva averea de lăcomia tatălui ei. Înainte ca Greco să plece în Spania, pictează un portret al ei în chip de sfântă – Maria Magdalena.

La Madrid, cariera artistică a lui Greco înfloreşte. El intră într-o dispută cu clerul asupra abordării sale neortodoxe a scenelor biblice, însă îşi descoperă un susţinător neaşteptat în Nino de Guevara, care acum s-a întors în Spania natală. Tot aici, Greco o cunoaşte pe iubirea vieţii sale, Jeronyma, fiica lui Don de las Cuevas, un soldat nobil. Ea este uimită de operele lui Greco şi de mândria cu care şi le apără acesta. Cei doi devin iubiţi şi trăiesc împreună, dar într-o noapte, tatăl ei – care nu era de acord cu această relaţie – apare înarmat acasă la Greco, unde le cere să se despartă, iar fiica lui să se întoarcă acasă. Izbucneşte o ceartă aprigă şi, în tumultul momentului, Las Cuevas îl ucide pe Nicolos.

Cei doi îndrăgostiţi şi fiul lor proaspăt născut, Jorge Manuel, se stabilesc la Toledo, dar nu se vor căsători niciodată. Greco devine un artist de succes, pictează pentru Biserică şi pentru aristocraţia spaniolă. Îşi face prieteni puternici şi este fericit să lucreze în Spania. Însă apare apoi un chip din trecutul său: Guevara, acum în roba de Mare Inchizitor. Greco este şocat de transformarea suferită de preotul idealist de odinioară.

Greco continuă să lucreze şi termină „Funeraliile Contelui Orgaz”, un tablou foarte admirat. Are sentimentul tulburător că deţine o forţă pe care ar putea – şi poate chiar ar trebui – să o folosească. Jeronyma ghiceşte că tablourile lui pot stabili o legătură între oameni şi Dumnezeu, în toţi cei care le privesc. În această nouă stare de tulburare, Greco devine preocupat de munca lui, iar relaţia lui cu Jeronyma are de suferit.

Văzând oameni condamnaţi de Inchiziţia spaniolă şi pe Guevara în fruntea acestor atrocităţi, Greco îşi dă seama cât de puternică este Inchiziţia, dar nu ştie cum să reacţioneze. Fără ştirea lui Greco, Guevara traversează o profundă criză a credinţei. Idealismul său de tinereţe şi interesul pentru reforma Bisericii au fost înlocuite de îndoieli pe care el le maschează recurgând la acte de represiune şi dominare. Greco este chemat să salveze un brutar cretan, Carcadil, din ghearele Inchiziţiei spaniole, dar se trezeşte că devine el însuşi ţinta atacurilor. Guevara cere eliberarea lui Carcadil. A decis să îl lase pe Greco să câştige această bătălie – însă acum îi va declara război.

Paravicino aduce vestea unei comenzi – chiar portretul lui Guevara. În timpul şedinţelor pentru portret, cei doi bărbaţi sunt în gardă. Guevara face eforturi să afle de unde provin credinţa şi forţa spirituală pe care le vede în picturile lui Greco – credinţa pe care el însuşi a pierdut-o. Dar când portretul este gata, constată că apare cu chipul necruţător al Marelui Inchizitor care a devenit. Profund rănit, pleacă plin de o furie rece. Greco va trebui să plătească acum preţul onestităţii sale artistice.

Evident, Inchiziţia îl cheamă la ordine. Greco ştie că trebuie să lupte. Jeronyma nu reuşeşte să îl convingă să fugă – şi atunci îl părăseşte, deşi încă îl iubeşte. Într-o ultimă încercare de a-l salva, o cheamă pe vechea ei rivală, Francesca, şi aceasta vine la Toledo pentru a sta de vorbă cu Guevara. Ea încearcă să îl convingă să nu îl condamne pe Greco să fie ars pe rug, dar este îngrozită să descopere că Guevara este motivat doar de fanatism orb.

În noaptea de dinaintea procesului cu Inchiziţia, Greco este încântat să primească o vizită-surpriză: fratele său de mult pierdut, Manousos. Cei doi sărbătoresc reîntâlnirea îmbătându-se în cel mai pur stil cretan şi râzând în faţa morţii aproape sigure. În bezna nopţii, Guevara apare ca o ultimă ispită. El îi cere lui Greco să distrugă primul lui portret şi să îl refacă, pentru a fi iertat – altfel, va ajunge să fie judecat de Inchiziţie. Dar Greco s-a hotărât deja şi îl refuză.

În penumbra sălii de judecată, Greco stă singur în faţa judecătorilor. Se simte tot mai epuizat în faţa atacurilor acestora, care îi reproşează că trăieşte în afara căsătoriei, este tatăl unui copil ilegitim şi deformează credinţa catolică în tablourile sale. Într-o încăpere alăturată, Paravicino, Jorge Manuel, acum în vârstă de 18 ani, şi Manousos ascultă îngrijoraţi, împreună cu Jeronyma. Guevara, ascuns într-o altă încăpere, pare să tragă toate sforile acestui proces. S-ar zice că acum e vorba de nişte simple formalităţi, iar rezultatul nu poate fi decât unul: arderea pe rug a acuzatului.

În punctul culminant al procesului, Guevara însuşi îşi face apariţia şi îl înfruntă direct pe Greco. S-ar spune că artistul este înfrânt, iar Guevara a câştigat. Însă exact în acest moment, Guevara are o viziune cu îngeri strălucitori, care plutesc deasupra capului lui Greco, de parcă l-ar proteja. Guevara înţelege că Greco este protejat de Dumnzeu şi de îngerii Lui, pentru că are ceea ce lui Guevara îi lipseşte: credinţa adevărată. Înfrânt, el cere ca Greco să fie eliberat.

Afară, artistul este întâmpinat de mulţime, în frunte cu nobilimea spaniolă, care îl aclamă frenetic. Greco este acum liber şi victorios, iar operele sale vor fi admirate secole de-a rândul.

Regia

Regizorul Iannis Smaragdis mărturiseşte în legătură cu filmul său: „M-am născut în Heraklion, în Creta, la 300 de metri de casa lui El Greco. Am trăit sub cerul care l-a născut pe el, am fost botezat în apa mării în care a înotat el, am iubit aceiaşi cretani care l-au adus pe lume şi am tânjit după aceleaşi peregrinări dincolo de orizontul mărilor care ţin prizonieră insula noastră, Creta. Cretanii sunt un clan ciudat de greci, cu trăsături proprii, distinctive. Nu fac compromisuri şi sunt liberi (ca El Greco şi ca scriitorul Nikos Kazantzakis), însă iubesc plăcerile vieţii şi aventura (încă o dată, ca El Greco şi eroul de ficţiune Zorbas).”

Muzica

Coloana sonoră este semnată de Vangelis, a cărui spectaculoasă carieră ca muzician şi compozitor a început la vârsta de patru ani. La şase ani, fără o educaţie muzicală formală, a dat primul său concert, cu compoziţii proprii.

La sfârşitul anilor 1960 s-a mutat la Paris pentru a explora mai departe lumea muzicii şi sunetelor, prin instrumente electronice. Aici a colaborat cu regizorul francez Frederic Rossif, pentru care a compus mai multe partituri muzicale, pentru filme de ficţiune sau despre animale sălbatice.

La jumătatea anilor 1970, s-a mutat la Londra şi şi-a înfiinţat propriul studio, unde a compus „Heaven and Hell”, „Albedo 0,39”, „Spiral”, „Beaubourg”, „China” şi „See You Later”. Acestea au fost produsul unei fuziuni aproape totale între un aranjament muzical acustic şi electronic.

În 1978, Vangelis a colaborat cu Irene Papas pentru colecţia „Odes”, iar un an mai târziu – cu membrul trupei Yes, Jon Anderson. Din colaborarea sa cu Anderson au rezultat mai multe colecţii, cum ar fi „Short Stories”, „The Friends of Mr. Cairo” şi „Private Collection”.

În 1982 a primit Premiul Oscar pentru coloana sonoră de la Chariots of Fire. Ulterior, a compus coloana sonoră a mai multor filme importante, printre care „Antarctica” de Koreyoshi Kurahara, „Bounty, Missing” de Kosta Gavras, „Blade Runner” şi „1492 – Conquest of Paradise” de Ridley Scott, „Bitter Moon” de Roman Polanski.

Vangelis a mai compus muzică pentru spectacole de teatru şi balet, inclusiv producţii ale unor tragedii antice jucate în amfiteatrul grec de la Epidaurus. A lansat apoi colecţia „Soil Festivities”, „Direct” şi „Themes”, iar în 1989 a primit Premiul Anual Max Steiner pentru compoziţia şi prezentarea coloanei sonore a mai multor filme de mare succes. În 1990, a lansat „The City”, iar în anul următor a dat un concert în aer liber, în cinstea Programului European Eureka, la Rotterdam, atrăgând un public de peste 250.000 persoane.

Albumul lui Vangelis cu coloana sonoră de la „1492 – Conquest of Paradise” a devenit Disc de Aur şi de Platină în 17 ţări. În Germania, a primit Premiul Echo pentru 1995; au urmat Leul de Aur pentru cea mai bună partitură a unui film, apoi alte distincţii, cum ar fi decernarea apreciatului titlu francez de Cavaler ar Artelor şi Premiul Apollon, acordat de Asociaţia Prietenilor Operei Naţionale. În septembrie 1995, a lansat „A tribute to El Greco” cu Monserrat Caballe, iar în 1996 – „Voices” şi „Oceanic”.

În 1996, a compus coloana sonoră pentru filmul lui Iannis Smaragdis, „Cavafy”, care a primit două premii pentru „Cea mai bună partitură de film” la Festivalul Internaţional de Film din Flandra şi la Festivalul Internaţional de Film de la Valencia, în Spania. A fost numit „Cel mai bine vândut artist grec” în anii 1996 şi 1997, în cadrul ceremoniei Premiilor Mondiale ale Muzicii, decernate la Monte Carlo.

În 1997, s-a ocupat de regia şi aranjamentul muzical al Ceremoniei de Deschidere a celui de-al 6-lea Campionat Mondial de Atletism. Vangelis a acceptat propunerea NASA de a compune o melodie care să fie trimisă pe Marte, ca mostră reprezentativă pentru civilizaţia umană. Piesa compusă de el, „Mythodea”, a fost prezentată într-un concert monumental în vara lui 2001, la Atena, cu celebrele soprane Jessy Norman şi Kathleen Battle.

El Greco

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook