Acum câţiva ani, în timpul unor cursuri universitare pe care le urmam, s-a desfăşurat, pe parcursul câtorva seminarii, o foarte interesantă discuţie despre ceea ce s-a numit „Cazul Eminescu”. Era vorba despre numărul 265 al revistei „Dilema” (27 februarie – 5 martie 1998), în care se publicaseră câteva articole despre marele scriitor, ce stârniseră o teribilă agitaţie în lumea literară românească. Ideile pe care le susţineau autorii articolelor erau într-o extremă neconcordanţă cu ceea ce învăţasem „la şcoală” despre poetul-nepereche şi trebuie să recunosc faptul că am reacţionat, la o primă lectură, destul de rezervat. Ulterior, recitind şi discutând atent argumentele, am reusit să înţeleg motivele pentru care, oameni de litere mai mult sau mai puţin cunoscuţi au ales să-şi lege numele de un astfel de act „defăimător”. O să încep prin a prezenta câteva concluzii (paradoxal aşezate la început, dar îmi par necesare), cel puţin aşa cum am reuşit eu să mi le lămuresc atunci; urmează apoi pasaje din „infamul docoment”, pe care le-am găsit grăitoare pentru subiectul în cauză.

În primul rând trebuie subliniat faptul că problema care supradimensionează textele „Dilemei” acesteia este, de fapt, necesitatea revizuirii canonului literar, pe care autorii articolelor o văd necesară. Nu contestă nimeni (în absolut) valoarea lui Eminescu, ci perceperea lui, felul în care acesta a devenit monedă de schimb şi „loc comun” al limbajului de lemn, modul în care s-a transformat scriitorul (viu şi temperamental, capabil să vorbească sufletului şi intelectului uman, supus fără încetare lecturii şi analizei) într-un tipar (sec şi de conjunctură, aplicabil oriunde şi oricând, amintit cu falsă emoţie şi – lucrul cel mai grav pentru o operă valoroasă – validat printr-un fel de automatism care nu mai necesită lectură reală). Al doilea lucru ce trebuie permanent avut în vedere în momentul citirii articolelor este faptul că intenţia reală a acestora a fost naşterea unei polemici, lucru ce ar trebui să aibă drept consecinţă urmărirea validităţii argumentelor şi probelor fizice aduse; iar o lectură atentă le va găsi în mod cert dreptatea. Şi nu în ultimul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că toţi marii noştri scriitori au fost, în timpul vieţii, răzvrătiţi care au contestat totul şi au polemizat cu toate; de aici le-a venit puterea şi astfel li s-a născut forţa peste timp. Nu avem – cred – dreptul să-i sugrumăm prin tăcere. Nici măcar pentru a-i declara cei mai buni.

Cezar-Paul Bădescu a fost „cel responsabil” de coordonarea numărul din „Dilema”. Iată ce afirmă în „Argumentul” care deschide seria articolelor:
[pe când era licean] „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.
De când a devenit discutabil şi mai ales acum, când – iată – realizez un număr la ‘Dilema’ despre el, Eminescu a căpătat, pentru mine, din ce în ce mai multă viaţă. Dintr-o abstracţiune a devenit un om, aşa cum ar fi trebuit să rămână tot timpul. Un om care, până la urmă, nu are nicio vină că a fost anexat de extremismele şi ideologiile de tot felul sau că a devenit, fără să aibă niciun profit din aceasta, obiectul unui monstruos cult al personalităţii.”

Nicolae Manolescu se alătură, acuzând şcoala şi criticând modul în care Eminescu este dat cititorului, în articolul „E o întrebare!”
„[Cea] dintâi ar fi chiar întrebarea dacă se citeşte cu adevărat. Un răspuns categoric e greu de dat. În ce mă priveşte, cred, mai degrabă, că nu. Am în vedere acea lectură spontană şi individuală, care să facă din poeziile lui Eminescu o carte de căpătâi, nu lectura obligatorie de la şcoală sau de la aniversări. E puţin probabil ca Eminescu să fie, să mai fie, o astfel de lectură. Poetul e îngropat sub respectul datorat poetului naţional. Nefericită formulă! N-am băgat de seamă ca germanii să-l considere pe Goethe poet naţional. Nici englezii pe Byron. În parte, formula, creată înainte de comunism, dar uzată în comunism, e răspunzătoare de dezinteresul politicos pe care-l arătăm astăzi lui Eminescu. Şcoala îl deserveşte pe autorul Luceafărului, tratându-l festiv şi somptuos, în afara unei percepţii naturale, amestecând operele lui valoroase cu acelea neterminate, în ciornă, pregătitoare, cel mult.”

„În fond, problema actualităţii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu la fel, ca şi cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărţit niciodată de el. Aici e falsul: despărţirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toţi naţionaliştii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumându-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan.”

Ion Bogdan Lefter scrie, în „‘Poetul naţional’ între comunism şi democraţie”
„În cazul lui Eminescu – se ştie prea bine – presiunea pe care [contextele socio-culturale] o exercită asupra imaginii autorului e mai mare decât într-al oricărui alt artist român. Nu unei ‘revizuiri’ estetice trebuie să-i fie supus ‘poetul naţional’, căci nimeni nu-i pune în dubiu excelenţa, genialitatea, rolul major în istoria literaturii autohtone. O reformulare a sensurilor acţiunii sale culturale ar trebui să se producă în celălalt plan, al mentalităţilor, acolo unde Eminescu e învestit cu valori decisive pentru receptarea lui generală (în ultimă instanţă, şi pentru cea estetică).”

„O viitoare cercetare minuţioasă de istorie a receptării va putea pune în valoare acele apeluri pe mai multe voci în favoarea recuperării unei imagini detabuizate: cea a unui Eminescu de o mare complexitate a gândirii şi de o splendidă vivacitate a acţiunii culturale, scriitor extraordinar de dinamic, cu o gamă expresivă foarte largă şi diversă, ireductibil la clişee simpliste gen ‘luceafărul poeziei româneşti’, elevat dar şi ‘popular’ (citeşte: vulgar) atunci când a dorit-o, angajat mereu în bătăliile zilei, june visător şi în egală măsură bon viveur, cu succes la femei şi în multe medii intelectuale, politice, aristocratice sau la Curtea Regală, gazetar pasionat, utopist sublim dar şi ridicol uneori, deviat la un moment dat în xenofobia de joasă speţă etc., etc., etc. O mare personalitate, adică: plin de calităţi şi neocolit de defecte, exacerbate toate; un Eminescu plural, contradictoriu, fascinant, ‘viu’, la polul opus imaginii ‘muzeale’, mumificate a ‘poetului naţional’.”

Răzvan Rădulescu scrie „Eminescu văzut de departe”, un discurs ireverenţios şi aproape şocant despre cum poezia lui Eminescu îl „lasă rece”. Aminteşte tot felul de detalii sordide ale vieţii poetului, despre caraghioslâcurile care se fac pentru a-i ‘cinsti’ memoria şi repetă obsesiv, obsesiv, obsesiv despre cum nu dă doi bani pe poezia eminesciană… Am avut răbdare, am trecut de şoc şi am recitit cu atenţie avalanşa de negaţii şi mi-am adus aminte de oamenii care neagă din răsputeri şi cu obstinaţie lucrurile cele mai profund adevărate pentru ei; nu negăm atât de vehement decât lucrurile pe care nu le vrem acceptate; elogiu prin negaţie. Ceea ce refuză autorul articolului este înregimentarea sa în rândul celor care elogiază mediocru şi conform uzanţelor! O să adaug doar finalul, în care dărâmă statuia convenţională (de la Constanţa) a lui Eminescu, slăbănoagă şi insipidă, pentru a ridica alta:

„Pe un postament de beton, la două sute de metri în largul mării, acolo unde valurile nu se sparg, ci doar se ondulează, Eminescu ar trebui turnat în bronz. Să fie înalt de şaizeci şi trei de metri. Nu Eminescu din fotografia de la Viena, ci acela din ultima poză, un adult cu chelie, adipos, cu ochii uşor exoftalmici. În statuie, ochii să fie luminoşi ca farurile duble ale unei locomotive Pacific, capul lui să se rotească în jurul gulerului înalt de la cămaşă, şi lumina de sub genele lui ostenite să călăuzească vapoarele spre ţărm. Înăuntru să fie scări şi lifturi, iar tot mecanismul rotitor al farului să se afle sub fruntea de bronz a poetului. Acesta să fie farul din Constanţa.
Nu am nicio afinitate cu poezia lui Eminescu, dar dacă ar fi să cred vreo clipă că el este poetul naţional, atunci aşa un monument aş vrea să i se dedice. Să-l privesc ziua şi să fiu strivit de măreţia lui. Să-l privesc noaptea şi lucirile intermitente ale ochilor lui galbeni să mă înfioare.”

Şerban Foarţă condamnă în „Eminescu rustavelizat” mania noastră (caracteristică naţională) de a transforma bietul artist în simbol al românimii, întrucât alte mari literaturi nu au astfel de genii tutelare. Recomandă cu ironie şi acid să nu-l mai obligăm pe Eminescu la ‘performanţe’ banale, doar ca să-l putem înghesui mai bine în tipare:
„Poetul naţional al nostru e unul singur: Eminescu. Acest ‘poet naţional’ este pe cale de-a-i lua locul şi lui ‘poet nepereche’, şi lui ‘luceafărul literaturii noastre’…”

Pavel Gheo Radu notează „Eminescu suntem noi…” şi discută felul în care imaginea grandioasă a lui Eminescu este transmisă în şcoală: „Mihai Eminescu a devenit tot mai mult o figură emblematică a spiritului naţional şi tot mai puţin un artist al cuvântului a cărui creaţie să poată fi supusă unor judecăţi critice pur obiective. Prestigiul lui Eminescu este imens, căci începând încă din şcoala primară figura sa este prezentată astfel încât obligă la o apreciere hiperbolizantă în care niciun superlativ nu mai este suficient de ilustrativ. Cetăţeanul român este impregnat cu Eminescu.”

Când vine vorba de el, nimic nu poate fi supus discuţiei: „Instituirea unei grile interpretative oficializate în care orice deviaţie este sancţionată sau ignorată este în mod clar sterilizantă, deoarece împiedică punerea sub îndoială, reevaluarea, abordările novatoare. Şi este clar că opera unui artist este cu atât mai complexă cu cât admite mai mult moduri de înţelegere.”

Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar părea că românii au nevoie exact de acestă imagine a lui Eminescu, cu toate detaliile copilăriei în natură, cu tinereţea agitată şi săracă, talentul excepţional conform cu zicala românului născut poet, dispariţia înainte de vreme, precum şi naţionalismul, adică prototipul „românului adevărat” care trebuie musai să fie superior celorlalte naţii. „Asta deoarece în conştiinţa publică Eminescu a încetat de mult să mai fie doar un poet, chiar genial. El este Românul Poet, erou mitic, cu valenţe civilizatoare, imaginea ideală a poporului român: deştept, sărac, patriot. Orice deviere de la această linie este resimţită ca un atentat la integritatea naţiunii sau a imaginii sale, iar uneori chiar ca o insultă personală. Judecata raţională este întunecată sau blocată de mecanismele pur emoţionale imprimate în fiecare individ printr-o educaţie dogmatică, lipsită de creativitate şi spirit interogativ. Şi în acest sens Eminescu este un model.
Iar dacă n-ar fi fost Eminescu, sigur am fi găsit noi pe altcineva.”

Mircea Cărtărescu face un tur de forţă pentru a dărâma imaginea fizică a marelui poet, cea serafică şi nepământeană pe care o ştim din celebra fotografie a lui Eminescu. Adună şi pune cap la cap fragmente din surse diferite (rude, prieteni, apropiaţi). O să le aleg pe cale mai frapante, cele care construiesc imaginea unui bărbat scund şi extrem de musculos, păros „pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin” (Matei Eminovici), cu platfus la ambele picioare. Mite Kremnitz îl descrie (detaşat) ca „nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire”, care mânca cu zgomot şi râdea brutal, cu gura plină. Era dependent de cafea şi tutun, înjura „Tu-i neamul nevoii!”, iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet. El şi Veronica erau Titi şi Nicuţa. S-ar părea că sifilisul nu a fost realmente confirmat, iar boala care l-a doborât a fost o psihoză maniaco-depresivă ereditară care, mereu prezentă şi adăugată la perfecta conştiinţă a valorii sale, l-a făcut tot timpul extrem de dezagreabil pentru cei din jur. Îmbătrânit mult înainte de vreme, suferă crize groaznice, care îi sperie pe cei care le sunt martori. Inima îi cedează, iar autopsia scoate la iveală ravagiile vieţii dezordonate, alcoolismului, tratamentelor neadecvate şi bolii ereditare. Creierul avea emisfera stângă mai dezvoltată… a fost uitat pe fereastră, la soare… apoi aruncat.

Unul dintre fragmentele mele preferate din acest număr al „Dilemei” îi aparţine lui T.O. Bobe, care atacă o altă imagine sacrosanctă a lui Eminescu, cea aşezată în faţa Ateneului Român, pe care o demontează cu o ironie oarecum jovială: „Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat-Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu şuncile revărsate peste şnurul boxerilor, închipuiţi-vă numai cum i-ar sta lui Dosoftei cu deltoizii dezgoliţi, cât de stingher şi vinovat s-ar simţi sistemul osos expus de Bacovia şi cu ce morgă ar ţine Vianu Estetica pe pubis.”

Nimeni nu râde însă în faţa lui Eminescu de la Ateneu şi tuturor ni se pare firească ipostaza, pentru că „în imaginarul cultural românesc el a fost de mult asimilat cu Iisus”, el trebuie „musai să fie un Hristos, un întemeietor de religie care să stea în istoria literaturii române ca un fermoar, împărţind-o şi, în acelaşi timp, sudându-i acesteia cele două părţi echivalente cu Vechiul Testament şi Noul Testament.”

Zigu Ornea notează în „Poetul naţional”: „Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi i-am spus-o – fie şi pentru faptul că, deşi admirator al liricii blagiene, socoteam şi socot că poetul cel mai important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu siguranţă, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot evidenţia deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filosofică sau cea retorică din Scrisori sau Doină. Dar e incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăseşte exprimată cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De aici încolo încep exagerările.”

Criticul aduce în discuţie erorile şi exagerările eminesciene, pe care le scoate la iveală publicistica (erori, cel puţin din punctul de vedere al evoluţiei societăţii româneşti, dar nu numai: păstrarea cu orice preţ a spiritului trecut, refuzul noului şi a tot ceea ce nu e românesc). „Aceste adevăruri trebuie spuse cu limpezime. Cei care văd în astfel de aprecieri o efectivă blasfemie, îmbrăţişând laudativ tot legatul eminescian, sunt în mare eroare. În general, idolatria eminescianismului, transformată în mit intangibil, e o efectivă nenorocire. Pentru că anularea spiritului critic în spaţiul unei opere duce, treptat, la mortificarea ei.”

În „Cultură şi cultură politică: două observaţii”, Cristian Preda stabileşte diferenţa fundamentală de structură dintre cultura românească şi celelalte mari culturi europene, diferenţă care a permis înţepenirea lui Eminescu în haina de ‘om deplin al culturii române’: „De ce lucrurile stau aşa? Răspunsul este simplu: cultura română contemporană e una a admiraţiei, a elogiului şi a apologiei, în vreme ce cultura franceză (ca şi celelalte mari culturi) preferă critica, răsturnarea valorilor, contestarea. Aceste note ilustrează, desigur, un stil sau, mai exact, stilul predominant. Departe de a epuiza conţinutul culturilor, ele exprimă totuşi forma mentală sau dispoziţia spirituală tipică într-un caz şi în celălalt. Cu alte cuvinte, deşi cultura română cunoaşte polemica, esenţa ei actuală este idolatrizarea, sanctificarea fondatorului; dimpotrivă, marile culturi sunt cele în care administrarea clasicizării este urmarea unei radicale puneri sub semnul întrebării.”

Concluzia este tăioasă şi irevocabilă: „Atâta vreme cât Eminescu va fi obiect de cult, sensibilitatea culturală românească va fi una provincială, plictisitoare şi vetustă. Eminescologii o vor muzeifica, iar şcolarii o vor silabisi.”

Demersul „Dilemei” se încheie cu un dialog al lui Alexandru Paleologu (cu Tina Chiper), intitulat „Imagini succesive”, în care omul de litere dezvăluie ‘ajutorul’ pe care i l-au dat Baudelaire şi Nietzsche, Verlaine şi Mallarmé în aprecierea reală a poeziei eminesciene, furnizându-i „materialul aperceptiv” pentru a se entuziasma de ea. „Trebuie să spun că Eminescu suporta foarte bine proba comparaţiei cu ‘cei mari’ de aiurea, după cum suporta foarte bine şi proba acustică, după mine lucrul cel mai important. Descopeream la el ‘acustica gândirii’, al cărui secret îl cunoştea şi Caragiale, îl ştia foarte bine şi Flaubert şi mă încânta această perfectă stăpânire a fenomenului.”

Despre adevărata stare materială a poetului, Paleologu subliniază: „Să nu uităm că la douăzeci şi ceva de ani Eminescu devenise, în realitate, şeful unui ziar important ‘Timpul’, poate cel mai important din epocă, pe care el îl făcea, în mare măsură. Directorul gazetei, Mihai Paleologu, bunicul meu, era un fel de ‘politruc’ al Nababului în redacţie, antijunimist convins, pe deasupra, dar asta nu însemna că-l privea pe poet ca pe un subaltern bun de umilit.”

Criticul aduce în discuţie şi imaginea omului de lume-Eminescu: „Am moştenit din depozit familial, neatestat documentar dar din sursă demnă de încredere, fiindcă se baza pe amintirile bunicului meu, povestite tatei, imaginea unui Eminescu om de lume, bine dispus, fermecător. Bunicul meu, care era mai mare numai cu doi ani decât Eminescu, îl invita adesea la nişte ‘soarele’ intime, în casa noastră veche din str. Paleologu, într-un spaţiu superb, potrivit petrecerilor, unde invitaţii veneau obligatoriu în frac şi în rochie de seară, unde se dansa, se făcea conversaţie, iar poetul nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, purta cu eleganţă hainele de gală, era un bun valsator, făcea curte cucoanelor, ştia să participe la o discuţie amuzantă, mondenă şi frivolă ş.a.m.d.”

Despre teoria ‘omului deplin’, subliniază: „Eminescu era, fără îndoială, un om foarte cultivat. Dar nicio cultură, a niciunui om, nu este un bloc desăvârşit, fără falii mari, lacune enorme. Eminescu ştia multe, nu ştia totul: a ne raporta la el ca la un precursor al ştiinţei contemporane, a-l considera avizat în fizica nucleară, în subtilităţi de economie politică, în existenţialism, structuralism, astronomie, marxism etc. înseamnă a-l îneca într-un mâl de admiraţie sufocantă şi stupidă, totdeauna stricătoare.”

Despre acest demersul temerar întreprins de „Dilema”, Cezar-Paul Bădescu avea să declare, câteva luni mai târziu, în textul intitulat „Diferite feluri de a fi străin”:

„În primăvara acestui an, tema pe care am ales-o la un moment dat a fost ‘Eminescu’. Mihai Eminescu, poet romantic al secolului nouăsprezece, a devenit, în România, mai mult decât un scriitor. El este ‘omul deplin al culturii româneşti’ (după o expresie care s-a consacrat), simbolul geniului românesc şi, până la urmă, al spiritului naţional în ansamblul lui. Mihai Eminescu este în România un mit şi totodată o instituţie (şi nu întâmplător el a fost folosit ca stindard de toate mişcările extremiste româneşti în discursurile lor naţionaliste – şi de extrema dreaptă din perioada interbelică, de către legionari, şi de către comunişti, înainte de Revoluţia din decembrie 1989).”

„Numărul ‘Dilemei’ care a avut ca temă ‘Eminescu’ îşi propunea, desigur, să pună în discuţie mitul Eminescu, observând de la început că mitizarea nu i-a făcut decât deservicii poetului: opera lui a fost transformată din ceva viu, care să poată fi supus interpretărilor, în ceva inert, într-o statuie. În România, poeziile lui Eminescu nu se mai citesc, ci cel mult se recită la festivităţi. Cu ocazia acestui număr de revistă, au existat şi voci – supremă îndrăzneală! – care au afirmat că nu le place poezia lui Eminescu. Scandalul a fost enorm şi ecourile lui mai continuă în presa română şi astăzi. Cei care au semnat în revista respectivă au fost acuzaţi de blasfemie, au fost anatemizaţi şi expuşi oprobriului public. S-au luat poziţii în presa scrisă, s-au realizat dezbateri televizate pe aproape toate posturile de televiziune, s-a discutat chestiunea chiar şi în Parlament. În unele reviste extremiste, dar şi în cadrul unei luări de poziţii în Parlament, am fost acuzaţi că suntem un comando iudeo-masonic care urmăreşte să distrugă simbolurile naţionale ale României. Prin urmare, ni s-au promis închisori şi, chiar, plutoane de execuţie.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
22 comentarii »