22 thoughts on "Despre ţapii epigramişti"

1. Ica Ungureanu spune:

   8 aprilie 2010 la 21:41

   Că te-am prins cu „fofârlica”,
   Frate dragă, nu-i nimica;
   Despre dumneata, se spune
   Că scrii epigrame bune.

   

   Răspunde
2. Virgil Petcu spune:

   9 aprilie 2010 la 9:38

   Pentru simpatica Ica

   Prin catrenul asta – zau ,
   Ma flatezi fara egal.
   Dar cand vin pe la Buzau,
   Am sa-ti fac…un madrigal !

   Răspunde
3. Ica Ungureanu spune:

   9 aprilie 2010 la 16:10

   Mulţumesc…

   Lecturând catrenul tău,
   Sunt nespus de fericită,
   Dar cu madrigalul… zău,
   Nu prea sunt obişnuită.

   

   Răspunde
4. Gheorghe Culicovschi spune:

   23 aprilie 2010 la 17:16

   I.- „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n-am ce să zic: dar nu ţi-ai găsit omul…” (Trahanache, citat din „O scrisoare pierdută”, actul I, Scena IV.)
   Totul a pornit de la o nefericită publicare a catrenului ce reproducem mai jos, care a reuşit să întrunească dezaprobarea unor cititori:
   Epigramă de primăvară
   Poţi, bărbate, să te bucuri;
   Să iubeşti femeia şi să taci!
   Fetele, acuma, dau în muguri,
   Iar femeile-s numai craci!
   Autor: Costel Zăgan
   Primul dintre comentatori – să-i zicem “X” – a scris, la 1.03. 2010, în chiar primul comentariu, următoarele:
   “ De mare excepţie! Are şi poantă, prozodia ca la carte. Bravo domnule Zăgan. Sunteţi mare.”
   “Ixulescu”, în aceeaşi zi, a comentat doar că: “Poanta este de fapt cu… crăci.”
   La rândul meu, după ce, cu mai multe zile înainte lăudasem două epigrame scrise de „X”, am comentat învederând că „Textul poate fi un exemplu de totală nereuşită neavând poantă. rimă, ritm, măsură, prozodie şi desigur nici valoare. Mă alătur deci celor scrise de Ixulescu şi mă disociez total de aprecierile lui „X”.”
   Prompt, peste câteva ore, „X” ripostează vehement, în comentariul cu numărul 4:
   „Domnule Culicovschi, mă mir că un epigramist ca dvs nu reuşeşte să deceleze ironia dintr-un comentariu. Mă întreb atunci cum oare reuşiţi să savuraţi o poantă mult mai subtilă într-o epigramă… Surprins.”
   Fireşte că, la rândul meu, am rămas deosebit de surprins de riposta respectivului coleg care – în loc să tacă sau să se întrebe dacă nu cumva a greşit cu ceva când şi-a aşternut pe hârtie comentariul pretins ironic, să caute şi să găsească greşeala recunoscând-o prin următorul său comentariu – s-a lansat într-o impertinentă constatare precum cea mai sus redată.
   Mărturisesc faptul că am apelat la cărţile din propria-mi billiotecă şi că am citit multe pagini până ce m-am edificat că nu eu am greşit ci „X” care – gramatical – nu a cunoscut sau nu a aplicat regulile specifice situaţiei în care se doreşte ca un text să exprime ironia dorită de scriitorul său:
   Iată ce am citit la pagina 63 din binecunoscutul „Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie”, ediţia V-a, publicat de Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan” în Editura Univers Enciclopedic, Bucureşri, 1996:
   „Se pune semnul exclamării închis în paranteze atunci când autorul îşi exprimă îndoiala sau ironia faţă de cele afirmate în propoziţie. În acest caz, semnul exclamării ţine locul lui sic (cuvântul latinesc sic „chiar aşa”).”
   Peste cinci zile domnul „X” mă onorează cu un răspuns în care, printre altele, arată:
   Multstimate domnule Culicovschi, „observând atitudinea dvs generală faţă de încercările nereuşite cu pretenţie de epigramă ale domnului Zăgan, încep să mă îndoiesc de capacitatea dvs de analiză în domeniul epigramatic.”
   Cu alte cuvinte, în loc să admită că a greşit când nu a pus – conform regulilor gramaticale – semnele [ (!) ] ce ar fi dat de înţeles că textul său s-a dorit a fi ironic (faţă de textul semnat de Costel Zăgan) şi că deci aveam temeiuri să-i comunic că mă disociez de aprecierile sale laudative, nicidecum ironice, domnul „X” mă declară – spre ştirea tuturor – inapt a face o analiză în domeniul epigramatic.
   Iată că domnul „X” uită că – chiar prin textul prin care mă disociam de aprecierile sale laudative – am învederat că acela al colegului Zăgan poate fi un „exemplu de totală nereuşită neavând poantă. rimă, ritm, măsură, prozodie şi desigur nici valoare”, că „mă alătur celor scrise de Ixulescu” care, ca şi mine, criticase aceeaşi epigramă şi că-mi exprimasem dezacordul faţă de laudele pe care chiar dumnealui „X” le formulase faţă de un text lipsit de valoare. Iată cel puţin trei temeiuri ce m-au determinat să intitulez acest comentariu cu textul lui Caragiale: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri…”

   Rog cititorii ca, pentru a avea cunoştinţă de toate susţinerile din comentariile anterioare, să le lectureze făcând clic până ajung la Costel Zăgan, „Epigrame de primăvară”, apoi la cele din Blog.Citatepedia.”Prima epigramă memorată” şi apoisă revină în acest punct din Blog.Citatepedia „Despre ţapii epigramişti”.

   Răspunde
5. Gheorghe Culicovschi spune:

   23 aprilie 2010 la 17:20

   II.- Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului! (Trahanache, citat din „O scrisoare pierdută”, actul I, Scena IV)
   Comentariul cu nr. 11 e semnat de „Gramaticus” care, printre altele, a scris către domnul „X”:
   ”Simt nevoia să-l apăr pe dl. Culicovschi. Citindu-vă primul comentariu, am avut aceeaşi impresie: că este unul favorabil.”
   ”N-am reacţionat. Am crezut că sunteţi concesiv şi îngăduitor, ca mulţi comentatori toleranţi, care vor să-şi facă partid politic, zâmbindu-le tuturor.”
   ”Sunt convins că asta a fost şi percepţia d-lui Culicovschi, el însuşi un Ion Iliescu al criticii literare, adică un veşnic zâmbitor.”
   ”Aflu cu bucurie că n-a fost aşa, că de fapt aţi fost ironic.”
   ”Şi aici ajungem la o altă problemă. Autorul care vrea să-şi etaleze ironia într-o singură frază trebuie să fie extrem de precis. Treaba ţine de arta lui literară.
   Altfel, un cititor mediocru, aşa ca mine, va fi tentat să vă ia la modul serios.
   A da vina pe cititor este treaba cea mai simplă a autorului veşnic neînţeles de norod.”
   În comentariul nr. 11 domnul „X”acceptă – însă cu „dacă” şi „dar…?” – „Domnilor, dacă e aşa, atunci îmi pare rău că nu am fost mai explicit” Dar nu reuşesc să înţeleg cum poate lua cineva altfel decât în glumă o exprimare la superlativ, de genul „de mare excepţie” ca şi comentariu la o bălărie cum este cea de mai sus… Scuze pentru neînţelegere.”
   Deci, să ne fie clar! Dar nu înţelege cum de noi trei ( adică Ixulescu, Culicovschi şi Gramaticus), citindu-i comentariul, am înţeles greşit că el laudă epigrama lui C. Z. Cu alte cuvinte, nu dânsul a uitat să folosească parantezele şi semnul exclamării ci noi, cei care i-am citit opinia laudativă, avem vina de a nu le fi pus pe textul ce ne-a fost oferit spre lectură.
   Mă socot dator să-mi scot pălăria, în faţa lui Gramaticus, care şi-a încheiat comentariul cu fraza: “A da vina pe cititor este treaba cea mai simplă a autorului veşnic neînţeles de norod.”
   În finalul celui de-al 13-lea comentariu i-am propus domnului „X” ca, în viitoarea sa rodnică activitate epigramatică, să se strădue:
   –Să ajute, fără ezitare, pe cei ce nu se ridică la nivelul său;
   –Să ţină minte că nu e onorabil să îndepărteze din jurul său pe cei cu mai puţină experienţă sau ştiinţă în ale epigramei; Să le critice erorile făcute dar şi să le ofere remedii astfel ca dumnealor să ştie cum pot a le evita altădată;
   – Să nu aplice etichete colegilor epigramişti ci doar, dacă este cazul, creaţiilor acestora; neputându-se şti când ar putea regreta felul în care i-a etichetat;
   –Să dea sfaturi colegilor a urmări, în Blog.Citatepedia, ştirile privind concursurile de epigrame şi pregătirea apariţiei unor antologii epigramatice şi să sfătuiască pe ceilalţi colegi să încerce a obţine premii şi, prin consecinţă, să obţină invitatrea dumnealor la festivalurile respective precum şi publicarea textelor celor mai bune în revistele sau volumele ce urmează a se tipări;
   –-Să dea sfaturi colegilor epigramişti a se înscrie şi participa la lucrările cenaclurilor din localitaţile apropiate domiciliilor lor.
   Am datat 17.03.2010 şi am semnat:
   Al vostru fost, temporar sper, adversar,
   Gheorghe Culicovschi

   Zilele următoare s-a întâmplat ceea ce ar putea fi considerat un „Festival Epigramatic pe net”, pornit cu un catren adresat de profesorul universitar Ion Berghia, prin e-mail, epigramiştilor ce dispuneau de o asemenea lesnicioasă cale de comunicare, ideia fiind preluată de Laurenţiu Ghiţă şi apoi de mulţi alţii din ţară şi de peste hotare.
   Mi-a revenit mie sarcina de a valorifica textele pe Blog.Citatepedia unde, făcând necesarele legături între textele selectate şi autorii lor, inclusiv catrenul scris de către „X”, textul a fost acceptat de Citatepedia.ro şi publicat la 20 martie a.c.
   Nu au trecut multe zile până ce – la 29.03.2010 – a apărut, sub altă semnătură decât cea afişată de acelaşi autor în celelalte comentarii mai sus discutate, al 4-lea comentariu la articolul meu apărut pe Blog.Citatepedia sub titulatura „Despre ţapii epigramişti”, critica făcută subtitlului dat de mine culegerii respective. Am răspuns, peste numai câteva ore, învederând eroarea de a se considera creaţie epigramatică un subtitlu având două părţi: o întrebare şi un reproş, care nu pot fi apreciate nici măcar ca un distih. Nu au trecut decât 59 minute şi am primit un adevărat interogatoriu prin care mi se impunea să răspund la întrebările ce urmază:
   „Ce păreri aveţi despre „rima” Caţavencu/Ceauşescu. Vă sună cunoscut? Credeţi că este admsibil pentru un epigramist să o folosească într-o creaţie epigramatică? Ce să mai înţeleagă cei care abia deschid ochii asupra epigramei?
   Ce ziceţi de rima eu / Buzău?
   Câine / bine?
   Moarte / securitate?
   Mileniului / leului?
   Ştiuca / nimica?
   Eu / rău?
   Magistratul / altul?
   Săptămână / vină?
   Aprig / frig?
   Adevăr / zaibăr?
   Ager / uger?
   Şi, din păcate, acestea sunt numai câteva, cele mai flagrante. Aceste „rime” vi se par ok? Credeţi că sunt doar ţânţari transformaţi cu rea credinţă în armăsari? Dacă dumneavoastră aceste rime vi se par corecte, atunci eu mă opresc aici deoarece consider că, aşa cum menţionaţi în comentariul dvs, continuarea ar fi pur şi simplu o dispută fără rost.”
   Iată că, după peste 50 de ani consacraţi Dreptului, jur că nu mi-aş fi putut închipui că până la asemenea nivel poate ajunge mişelia omului! Nici Caţavencu şi nici creatorul său, I. L. Caragiale, nu şi-ar fi putut imagina aşa ceva!
   Şi, aceasta în pofida faptului că „X” era dator să-mi indice măcar titlul şi textul catrenului din care ar fi cules presupusele mele păcate epigramatice, pentru ca eu să pot cunoaşte textul lor şi recunoaşte sau nu greşeala comisă. În loc să consum timpul meu pentru a da răspunsurile cerute, a trebuit să caut respectivele rime şi textul în care erau prezente. Din fericire le-am găsit cercetând , timp de 2 zile, sute de epigrame. Altfel, aş fi oferit ocazia ca, nu numai domnul „X” ci şi cei ce ar fi citit comentariile domniei sale, să tragă concluzia că dânsul ar avea dreptate.
   Iată cum, diabolic, domnia sa s-a făcut stăpân pe timpul meu, sperând totodată într-o victorie imorală şi altfel imposibilă.
   Şi, cu toate că – după toate regulile – cel ce acuză trebuie să precizeze şi să-şi motiveze jalba, domnul „X” nu a binevoit s-o facă urmărind să mă pună în situaţia de a nu fi în măsură să răspund potenţialelor ulterioare argumentări ale domniei sale.
   Şi, tot dânsul, a găsit cu cale să nu menţină disputa în continuarea „Epigramei de primăvară” sperând că cititorii nu vor mai putea cunoaşte conţinutul comentariilor din care au rezultat tertipurile la care se pretează, profilul său şi falsitatea acuzaţiilor formulate de d-sa.
   Şi, pentru că s-a folosit de fiecare dată de alte identităţi, sperând că astfel nu va atrage atenţia asupra persoanei sale, am socotit că este cazul ca – începând cu aceste comentarii – să-i dăm şansa să rămână cel ce s-a dorit a fi: un „X” oarecare, lipsit de aptitudini şi de sentimente precum cel al responsabilităţii.
   Recunoaştem că nicicând nu ne-am putut închipui până unde poate merge mişelia omului! Dar „aveţi puţintică răbdare…” pentru că, „Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai puţintică răbdare…” cum cu drept a zis şi Trahanache, citat din actul I, Scena IV a aceleiaşi „O scrisoare pierdută”.

   Răspunde
6. Gheorghe Culicovschi spune:

   23 aprilie 2010 la 17:24

   III.- L-am prins cu alta mai boacănă! (Trahanache, citat din – O scrisoare pierdută, actul I, Scena IX)
   Reiterez primele întrebări din interogatoriul impus mie de „X”:
   „Ce păreri aveţi despre „rima” Caţavencu/Ceauşescu.
   Vă sună cunoscut?
   Credeţi că este admsibil pentru un epigramist să o folosească într-o creaţie epigramatică?
   Ce să mai înţeleagă cei care abia deschid ochii asupra epigramei?”
   Răspunsurile mele vor trebui cu răbdare scrise şi apoi lecturate pentru a se putea bine contura falsul la care recurge cel ce a formulat aceste învinuiri.
   Nu există nici un temei să se pună preţ pe insinuarera că eu aş fi scris o epigramă folosind rima Caţavencu / Ceauşescu câtă vreme în textul respectiv – scris şi publicat în urmă cu 64 de ani, de o persoană a cărei idenţitate s-a pierdut în neant – s-a folosit rima Gafencu//Caţavencu, textul complet fiind cel publicat de mine la 15 ianuarie 2010 pe Blog. Citatepedia.ro.:
   „Nici Groza, nici Maniu, nici Gafencu
   Nu sunt adevăraţii Corifei.
   Istoria ne spune, dragii mei,
   C-a fost doar unul singur: Caţavencu!”
   Catrenul l-am citit într-o revistă, în perioada alegerilor din 1946, deci cu mulţi ani înainte de a fi venit pe această lume „X” şi, din fericire – cu oarecare aproximare la versul 3 – l-am putut reda în textul publicat la 15 ianuarie 2010 pe Blog. Citatepedia.ro.
   Ceauşescu nu avea încă – în acel an 1946 – o notorietate sau poziţie statală care să-l facă personaj de epigramă iar eu aveam doar 13 ani şi nu eram încă epigramist, boală de a cărei existenţă am luat cunoştinţă abia peste 10 ani când – fiind „studinte-n Drept şi publicist” – am cumpărat un volum cuprinzând epigrame şi alte scrieri semnate de Cincinat, Păstorel şi Topârceanu.
   Chiar în ziua apariţiei amintirilor mele, a apărut comentariul nr.1 în care o colegă mă informa că „la poantă ar fi „sunat” mai bine… Ceauşescu.”
   Prin comentariile nr. 2, 4, şi 6 am refuzat a da urmare propunerii pe care interlocutoarea o „argumenta” în cele cu numărul de ordine 3 şi 5. În cele din urmă, colega a ajuns la concluzia că eu „aş fi pledat impecabil” iar eu am acceptat această onorantă apreciere exprimând, la rândul meu, elogii doamnei. Textele – comentarii evocate mai sus – împreună cu încă altele purtând numerele 9 – 11 – se află încă pe Blog.Citatepedia.ro şi dovedesc, fără posibilitate de tăgadă, că eu nu am folosit cuplul rimic „Caţavencu // Ceauşescu”.
   Aurelian Păunescu arăta, în Concluzii scrise.Epigrame Juridice şi Laice (1926):
   „Cred că omul înzestrat cu un cât de neînsemnat dar artistic – ca şi omul de ştiinţă – este dator să urmărească, necontenit, frumosul şi adevărul.”
   Întrebarea căreia trebuie să-i se dea un răspuns sincer este: de ce ocoliţi adevărul domnule „X” ?
   Apoi, s-ar impune ca dumneavoastră să daţi răspunsuri la întrebările mai sus reproduse, ce-mi-aţi adresat fără nici un rost.
   Până o veţi face, constat că iarăşi are dreptate Trahanache afirmând: „L-am prins cu alta mai boacănă!”

   Răspunde
7. Gheorghe Culicovschi spune:

   23 aprilie 2010 la 17:26

   IV.- Ei ! domnule, câte d’astea n-am citit eu, n-am păr în cap ! Leonida, citat din Scena III-a a Farsei „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale
   Mult stimate domnule „X”
   Cu rima Caţavencu // Ceauşescu aţi vrut să deschideţi pârtia pe care să vă desăvârşiţi „lucrarea” pusă la cale mergând până la cel mai mic amănunt:
   *Aţi copiat unele cuvinte-rimă din cele 252 epigrame ale mele adăugate pe Citatepedia.ro ?
   *Aţi eliminat restul cuvintelor dinaintea şi din urma celor copiate?
   *Aţi făcut două comentarii la textul adăugat de mine în „Despre ţapii epigramişti” de pe Blog.Citatepedia.ro în care publicasem şi o epigramă a domniei voastre, dovadă că nu am trecut la „represalii” pentru insultele ce mi-aţi adresat cu câteva zile mai înainte ?
   De ce mi-aţi aruncat noua dumneavoastră petardă (care se voise a fi fost chiar bombă!) ? Pentru a se tăia cititorului posibilitatea să-şi dea seama că este continuarea vechiului duel în care aţi fost învins categoric ? Pentru a nu se remarca faptul că nu puteţi estima – la justa valoare – argumentele proprii şi cele ale adversarilor? Pentru a se uita că – în ultimul comentariu din duelul anterior – la 17.03.2010 – arătasem că sunteţi deosebit de talentat şi apreciam că veţi avea deosebite succese dacă veţi respecta normele elementare de conduită?
   M-a obsedat o parafrază a două versuri ale lui Eminescu ce par a fi potrivite a vi se adresa dumneavoastră:
   „Mă întreb acesta („X” ) poate ca să ştie
   Ce este RIMA, cum trebui să fie?”
   Întrebările ce mi le-aţi pus denotă că sunteţi „tare” în materie ori că dimpotrivă doriţi să profitaţi de ocazie pentru a mai afla câte ceva?
   Trebuie să recunoaşteţi că am avut nu puţintică răbdare ci – cum ne-a sfătuit chiar înaintaşul filozof Trahanache – destulă răbdare… dovadă că abia acum vă dau cuvenita replică lămuritoare. Mi-am răspuns că, indiferent de intenţiile dumneavoastră, sunt dator să vă răspund întrucât poate, astfel, voi câştiga noi cunoştinţe şi – sigur – fac o faptă bună în favoarea d-voastră, chiar şi în ipoteza, neverosibilă, că sunteţi profesor de română. Am revăzut cărţi studiate cândva, am citit şi altele cu speranţa să putem transforma disputa noastră într-o ocazie, pentru noi dar şi pentru mulţi colegi epigramişti, a revedea / vedea câte ceva din ce ne-au lăsat mai înţelepţii înaintaşi şi specialişti români.
   Acum se cuvine, socot eu, să trec la readucerea în memorie a câte ceva din ce s-a scris despre epigramă, prozodie şi rimă:
   „Nu există volum de epigrame. Există numai una sau două epigrame care au servit de pretext pentru tipărirea unui volum” Păstorel Teodoreanu.
   Prozodia este o parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub raportul structurării versurilor şi al numărului de accente sau al lungimii silabelor unui vers. ( Prof. Dr. C. Bărboi şi colab. – Limba şi literatura română, Ed. Recif, 1993)
   Dintre multele elemente de prozodie, cele mai des abordate sunt, după opinia noastră, Versul (sau Stihul), Strofa, Măsura, Piciorul metric, Accentul, Rima, Licenţa. Mai mult decât alte specii ale poeziei, epigrama trebuie să respecte normele prozodice evitându-se, oridecâte ori e posibil, apelul la supapa de siguranţă care poate fi considerată licenţa.
   Versul (Stihul) este definit ca unitatea prozodică formată dintr-unul sau mai multe cuvinte potrivit unor reguli de rimă, ritm, măsură sau, pe scurt, un rând dintr-o poezie.
   Strofa este o grupare de versuri, în număr variabil, despărţită prin spaţiu grafic de alte unităţi de acelaşi fel.
   Măsura reprezintă numărul silabelor dintr-un vers.
   Piciorul metric (metrul) este unitatea ritmică alcătuită din silabe accentuate şi neaccentuate care asigură cadenţa sau ritmul.
   Accentul reprezintă pronunţarea mai apăsată a unei silabe sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic, silaba accentuată susţinând unitatea cuvântului.
   Rima este procedeul poetic constând în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începând cu ultima silabă accentuată.
   Licenţa reprezintă nerespectarea, conştientă, de către scriitor, a unor reguli gramaticale, literare, topice, determinată de anumite cerinţe de rimă, ritm sau expresivitate artistică.
   Fireşte că sumarele definiţii de mai sus lasă loc elaborării şi uzului altora mai complete, menite a servi la elucidarea unor probleme anume.
   Rima este foarte importantă. Rima nu admite în epigramă – cel puţin din câte cunoaştem noi – versul alb sau versul liber.
   Prin rimă se înţelege identificarea fonică (omofonia) a două sau mai multe terminaţii ale versurilor, începând cu ultima silabă accentuată a cuvintelor terminale. Vocala purtătoare a accentului, din ultima silabă accentuată şi toate sunetele (fonemele, literele) care îi urmează, trebuie să aibă o pronunţare identică, chiar dacă uneori grafia lor este diferită.” Din volumul “Studii şi eseuri despre epigramă.” publicat de Geo Olteanu, Editura Premier, 2001, pg. 139, Capitolul 21. Rima.
   Prin omofonie se înţelege calitatea unor silabe sau a unor cuvinte de a se rosti asemănător, dar a se scrie diferit.
   „Omofonele pot avea şi două, trei sau mai multe silabe.”( Din volumul semnat de Gh. N. Vasilache, „Ghid ortografic şi ortoepic al limbii Române”, Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, 2006, pg.192-195)
   Arătăm, mai jos, câteva cuvinte care rimează, cu marcarea accentului pe silabă accentuată:
   a) apă / scapă / adapă / crapă (accent pe penultima silabă)
   b) albastre / astre / noastre (accent pe penultima silabă)
   c) dumneata / undeva / aşa (accent pe ultima silabă)
   d) graţii / daţi-i (accent pe penultima silabă)
   e) Jeni / buştenii (accent pe penultima silabă)
   Trebuie să precizăm că litera sau semnul grafic premergător vocalei accentuate nu face parte din rimă. (”b” din albastre”, “d” din adapă, “o” din noastre).
   Deasemeni trebuie observat că, la exemplele de rimă ”d” şi “e”, terminaţiile au grafie diferită, dar pronunţia identică:
   …aţii / …aţi-i şi …eni / …enii.”
   Geo Olteanu, autorul volumului mai sus citat, vicepreşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, scriitor, traducător în limba română a Rubaiyatelor lui Hakim Omar Khayyam, exemplifică susţinerile sale cu numeroase texte semnate de renumiţi epigramişti români. Reproducem aici o epigrama la care domnia sa va face trimiteri:
   Glorie antumă (Mirel Gabor)
   Poet ca el mai mare nu e
   O spun amicii şi duşmanii
   Şi dacă n-are azi statuie
   O va avea, n-a strâns toţi banii.

   Cităm deci din volum:
   “Se observă că în epigrama “Glorie antumă” de Mirel Gabor, terminaţiile versurilor 1 şi 3 nu sunt grafic identice, dar sunt identice fonic pentru că “e” din terminaţia versului 1 se pronunţă “ie” ca şi “ie” din versul 3.
   La pagina 146 – din volumul său – Geo Olteanu afirmă admisibilitatea rimelor din considerente precum diferenţa de pronunţare foarte mică. Căutăm şi găsim – în “Dicţionarul istoric de rime” exemple pretabile a fi conforme cu această modalitate de interpretare a exigenţelor rimice: Tudor Arghezi e citat, la pagina 14, coloana 2-a din susamintitul dicţionar, cu două asemenea cupluri rimice (apreciate ca atare de realizatoarea cărţii citate): “Orz // întors” şi respectiv “Înguste // Mustre“ iar Ion Pillat cu “Platina // Patima” la pagina 13, coloana 2-a.
   Olimpia Berca, la pagina 13 din al său dicţionar istoric de rime, vorbeşte chiar de existenţa unui “fond individual de rime” şi admite, doar ca o posibilitate pur teoretică, oricând, virtual măcar, cuvinte-rimă din fondul amintit putând deveni patrimoniu al ansamblului disponibil şi deci al fondului reprezentativ. Autoarea a constatat că există cuvinte-rimă cu o dispersie minimă, termeni care apar la unul sau, cel mult, la doi autori.
   Aceeaşi autoare mai arată că stabilitatea fundamentală fenomenului rimic – dată de stabilitatea limbii şi de impulsul creator – se manifestă în multitudinea şi, adesea, imprevizibilitatea combinaţiilor. Rima este un fenomen de multiplă incluziune.(Pagina 14, coloana 2-a.)
   Autoarea aminteşte (fila 15, coloana 2-a) că există cazuri de variante fonetice, lexicale (arhaice sau regionale precum: acele (ahele); ajunge (agiunge); bună-oară (bunioară); dreptate ( direptate); picioare (picere) ş.a.
   Geo Olteanu tratează, în carte sa, şi problema schemei de rimare în catren.
   În sprijinul celor citate, ne redă epigrama
   “Unui parvenit
   Te-ai ridicat atât de sus
   Iubitul meu amic
   Încât să nu te miri că-mi pari
   De jos atât de mic
   (A. C. Cuza)
   referindu-se şi la schema cu rimă parţială sau semirimă, arătând că a considera semirima ca o imperfecţiune este “o prejudecată păgubitoare”
   Prohibiaţia aceasta, arată dumnealui, “n-are nicio logică, nicio justificare artistică, epigramele fiind la fel de valoroase ca toate celelalte. Niciodată până acum, nici poeţii, nici epigramiştii nu au avut această restricţie. Numai în volumul antum Eminescu are 19 poezii scrise cu semirimă, poezii de mare frumuseţe, din cea mai rodnică perioadă de creaţie a sa, anii 1876-1833.”
   Geo Olteanu adaogă că « Indiferent cum le scriem, fluxul fonic e acelaşi » cât şi că « Mergând cu judecata mai departe, trebuie să precizăm că rima sau schema rimică nu are mare importanţă în strofă, cel mai important element este ritmul » şi exemplifică redând trei strofe din Bacovia printre care şi :
   Lacustră
   De-atâtea nopţi aud plouând
   Aud materia plângând…
   Sunt singur şi mă duce-un gând
   Spre locuinţele lacustre.
   În concluziile capitolului privind rima, Geo Olteanu arată că :
   “Vorbind de regulile de construire a rimelor, de corectitudinea şi imperfecţiunile rimei şi în final valoarea ei estetică, nu trebuie înţeles că, respectând aceste reguli prozodice, se realizează automat rime valoroase. Rimele trebuie să fie examinate în contextul versurilor, al strofelor şi al poeziei întregi, ele nu trebuie să fie detaşate de vers ca un scop în sine, rupte din contextul şi semnificaţia poetică a ansamblului poetic.
   În cele doar 11 pagini ale capitolului dedicat rimei, sunt citate ca exemple de abateri de la normele clasice ale rimei numele unor scriitori de epigrame renumiţi precum: Mihai Eminescu, Mircea Trifu, Ana Blandiana, A. C. Cuza, Bacovia, Vasile Tacu, Ion Ionescu Quintus, VERO, Ionel Iacob Bencei, Tudor Arghezi, Teodor Maricaru, Jean Buhman, Costin Monea, Vasile Matei, Mircea Pavelescu, Ştefan Tropcea, Corin Bianu fără ca să li se fi adăugat cuvinte sau expresii jignitoare, precum cele folosite de către al nostru coleg “X”.
   Socotim util să examinăm, din punct de vedere al numărului de litere comune fiecărui cuplu, mai întâi cele puse sub semnul întrebării de către „X” şi apoi altele preluate din tabelele întocmite de cercetătoarea Olimpia Berca:
   Cupluri rimice: Litere comune: Numărul lor:
   Ce ziceţi de rima eu / Buzău? u 1
   Câine / bine? ine 3
   Moarte /securitate? te 2
   Mileniului / leului? ului 4
   Ştiuca / nimica? ca 2
   Eu / rău? u 1
   Magistratul / altul? tul 3
   Săptămână / vină? nă 2
   Aprig / frig? rig 3
   Adevăr / zaibăr? ăr 2
   Ager / uger? ger 3
   Numărând literele comune ale celor două cuvinte, constatăm că cele mai multe ( 4 ) sunt alcătuite din 2 litere şi tot ( 4 ) cele alcătuite din 3 litere, apoi urmează alte ( 2 ) din 1 literă şi (1) din 4 litere.
   Facem o numărătoare asemănătoare a unor cupluri exemplificate de Olimpia Berca, în tabelele de la pg. 9 -12 a op. cit.
   Cupluri rimice: Litere comune: Nr. Litere comune:
   foc // loc oc 2
   eu // meu eu 2
   dor // izvor or 2
   albe // salbe albe 4
   dulce // dulce ce 2
   câine // pâine âine 4
   făptură // gură ură 3
   dor // călător or 2
   bună // întotdeaună ună 3
   deschise // vise ise 3
   faţă // dulceaţă aţă 3
   fi // zi i 1
   se arată // niciodată ată 3
   ceas // rămas as 2
   aduce // dulce ce 2
   carte // moarte te 2
   grea // ea ea 2
   ei // scântei ei 2

   Numărând literele comune ale celor două cuvinte, constatăm că mai multe ( 10 ) sunt alcătuite din 2 litere, că urmează alte (5 ) alcătuite din 3 litere, apoi alte (2) din 4 litere dar şi ( 1 ) din 1 literă de unde rezultă:
    lipsa unui criteriu decisiv de discriminare pe considerente precum numărul de litere ce le formează,
    preponderenţa totuşi a celor formate din mai multe litere ( 2 şi 3 ) în cazul celor socotite pe nedrept îndoielnice de către „X”.
   Olimpia Berca, autoarea „Dicţionarului istoric de rime” precizează că „a stabilit ca
   unitate fundamentală (şi minimală) cuplul rimic (doi termeni care se află într-un raport de tip rimic) şi nu secvenţa sonoră în poziţie de rimă.
   Trebue să precizăm că aici nu am luat în considerare regula – mai sus redată – conform căreia „litera sau semnul grafic premergător vocalei accentuate nu face parte din rimă.” regulă ce însă o vom aplica mai jos, atunci când vom stabili rimele fiecărui cuplu de cuvinte cu privire la care „X” ne-a chestionat.
   Se cuvine să remarcăm cele afirmate de către Olimpia Berca:
   „După 1880, odată cu modernizarea poeziei româneşti, se produce un proces de „democratizare” a rimei, paralel cu impunerea unei estetici noi. Astfel încât farfurie // chelie, handicap // cap, androgină // slănină, fudulie // academie etc. au intenţii parodice odată cu Minulescu, dar, mai ales, cu Arghrzi şi apoi, cu generaţia de după 1960, cuplurile de acest tip intră în structura limbajului poetic.”

   Răspunde
8. Gheorghe Culicovschi spune:

   23 aprilie 2010 la 17:28

   V.- Două la prefectură… paispce… Pristanda, citat din O scrisoare pierdută (actul I, Scena I).
   Mai modest decât Pristanda, „X” se limitează la întrebări ce mi le pune cât priveşte 12 rime ce mi-ar aparţine. Cum pentru prima ( cea cu Ceauşescu) am dovedit mai sus că este o invenţie mincinoasă a autorului interogatoriului, mi-am propus şi am dovedit deja – cu normele mai sus amintite – că celelalte se înscriu între cuplurile rimice izbutite dat fiind că – examinate în contextul versurilor componente ale epigramei şi tendinţa din ultimul secol de modernizare, democratizare şi impunerea unei estetici noi a rimei, respectă prozodia, omofonia, norma conform căreia litera sau semnul grafic premergător vocalei accentuate nu fac parte din rimă, regulile privind semirima şi se înscriu în ponderea obişnuită a 1-4 litere formând o rimă.
   Vom folosi, în demonstraţiile noastre, şi autoritatea de necontestat în materie a autoarei Dicţionarului istoric de rime concretizată în explicaţiile date şi tabelele întocmite, aflate la paginile 6-17 ale acestuia.
   Voi reda deasemeni şi rezultatele căutărilor mele pentru demonstrarea faptului că şi alţi poeţi – incomparabil mai sus situaţi decât mine în toate clasamentele posibile – au folosit aceleaşi rime sau altele asemănătoare. Căutarea s-a făcut în cel mult 10 dintre poeziile lui Mihai Eminescu şi – pentru alţi 31 de poeţi din perioada Dosoftei-Arghezi – în cele 367 de pagini ale Dicţionarului istoric de rime publicat de Olimpia Berca în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
   Pentru o evaluare corectă, vom lua în considerare şi exigenţele firesc formulate de către Geo Olteanu în sensul că „Rimele trebuie examinate în contextul versurilor, strofelor şi poeziei întregi… în contextul şi semnificaţia poetică a ansamblului poetic” creind fiecărui cititor posibilitatea de a judeca în cunoştinţă de cauză.
   În fiecare epigramă voi sublinia literele din întrebările formulate de către „X” iar după ultimul vers voi menţiona cuplurile rimice necontestate aparţinând altor scriitori. Tot aşa, voi face trimitere la cuplurile rimice arătate în tabele de către Olimpia Berca fără a menţiona autorii lor dar atestând implicit certitudinea existenţei lor în scrierile celor 32 scriitori studiaţi.
   a)
   „X” mă întreabă: Ce ziceţi de rima eu / Buzău?
   Ca să-i răspund, a trebuit să-mi irosesc un îndelungat timp pentru a găsi, printre cele aproximativ 280 publicate pe Citatepedia, epigrama care are aceste rime :
   Ambiţii
   Traian, e nume de-mpărat
   Ce pod la Dunăre-a-nălţat.
   Traian de-acuma, constat eu,
   Cârpi-un pod… peste Buzău.
   Mi se pare că totul este în ordine, că rima este bună ! Dar, din prudenţă, trecând chiar peste faptul că datoria de a dovedi cele alegate era şi este în sarcina celui ce a pus sub semnul îndoielii calitatea lor, încep să caut ceva asemănător şi găsesc – în Dicţionarul istoric de rime, realizat de Olimpia Berca şi publicat în Editura Ştiinţifică şi Encicloprdică, Bucureşti, 1983, la pagina 117 – folosit de Costachi Conachi în « Scrieri alese » – cuplul rimic Eu // Tău.
   Cuplul rimic Eu // tău a mai fost folosit de către scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alexandri, George Coşbuc, Ion Barbu, Ion Minulescu, Duiliu Zamfirescu iar cel Zău // Mereu a fost folosit de George Coşbuc,
   Mai caut şi găsesc, de data asta la poziţia 92 de la pagina 10, cuplul Dumnezeu // său iar la numărul 54 din tabelul de la pagina nr. 12 , cuplul rimic fi // zi cu care dovedesc, odată în plus, că chiar şi o singură literă – aflată la finele celor două cuvinte din versurile unei scrieri poetice (inclusiv epigramă) – poate pe drept justfica a fi cuplu rimic.
   Acesta a fost folosit de către scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alexandri, Ion Minulescu,
   Ce să-i zic domnului “X” ? Rima este, conform constatărilor şi aplicării normelor de mai sus, litera e.
   b)
   “X” a pus sub semnul întrebării şi cuplul rimic Eu // Rău din epigrama
   Avansaţi… înapoi !
   Cum ştim, nu e prima dată
   Când Justiţia-i reformată.
   Cum constat – şi nu doar eu –
   E, din ce în ce… mai rău!
   Cuplul rimic Rău // Eu a fost utilizat de către Mihai Eminescu,
   Cuplul rimic Rău // Mereu a fost utilizat şi el de către Mihai Eminescu, Vasile Alexandri, Ion Minulescu Alexandru Donici, George Coşbuc,
   Cuplul rimic Rău // Meu (mieu) a fost folosit de către cei menţionaţi mai sus precum şi de către Budai Deleanu, Costachi Conachi, Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu.
   Cuplul rimic Mereu // Meu a fost utilizat de către Mihai Eminescu,
   Cuplul rimic Rău // Zeu a fost utilizat tot de către Mihai Eminescu,
   Ce să-i zic domnulu “X” când şi aici – ca mai sus – se poate trage aceiaşi concluzie: rima există şi – după toate regulile amintite mai sus – constă în litera u.
   c)
   Trec acum la examinarea celei dintâi dintre cele 4 epigrame purtând titlul comun “Animalele lui Donici.” şi cel particular “Leul la Vânat”
   Leul, lupul, vulpea şi un câine
   S-au unit să guverneze bine
   Dar s-au urlat, lătrat, scuipat
   Şi s-au lăsat… de guvernat.
   Citesc cele dintâi două versuri ale catrenului şi constat că fiecare dintre ele se termină cu cuvinte formate din câte două silabe având ultimele două litere din urmă “ne” şi că despărţirea în silabe este şi ea compatibilă: “câi – ne” şi “bi – ne”.
   Caut şi găsesc – în Dicţionarul istoric de rime, realizat de Olimpia Berca, la pagina 54, rimele:
   Apune // vine? Şi Ţine // Rămâne de Mihai Eminescu,
   Bine // Câne folosite de Dimitrie Bolintineanu,
   Bine // Cine folosite de Ion Budai Deleanu, Vasile Alexandri, Grigore Alexandrescu, Al. Macedonschi, Ion Minulescu, Ion Pilat,
   Bine // Pâine folosite de Dosoftei, Alexandru Donici.
   Tot acolo – însă în tabele – găsesc alte cupluri rimice : Bine // Se cuvine (rândul 56 din tabelul de la pagina10), Bine // Ruşine (rând 103/pg.10), Bine // Sine (rând 100/pg.10), şi constat, conform regulilor, că rima este ne.
   d)
   Abordez alt cuplu rimic identificat de “X” prin perechea rimică “moarte // securitate” provenind din catrenul următor :
   Animalele lui Donici. Pentru lustraţie
   Leului, pe moarte,
   Vulpea şi măgarul
   I-au căutat dosarul
   De… securitate!
   În Dicţionarul istoric de rime găsim următoarele rime compatibile :
   Moarte // Departe folosite de Mihai Eminescu,
   Moarte // Toate, folosite de Dosoftei (2 ori), Barbu Paris Mămuleanu,(2 ori),
   Moarte // Facultate folosite de Ion Minulescu,
   Moarte // Sănătate folosite de George Coşbuc,
   Moarte // Cetate folosite de Tudor Arghezi,
   Moarte // Greutate folosite de Dosoftei, (de două ori),
   Moarte // Înaintate folosite de George Coşbuc,
   Moarte // Divinitate folosite de Heliade Rădulescu.
   Constat şi în acest caz, – în tabele – menţionarea altor cupluri rimice: Aminte // ‘Nainte ( rând 32/pagina 10), Aminte / Cuvinte (rd.58/10), Se desparte // Departe, (rd.58/10), Frunte // Crunte (rd.7/11), Carte // Moarte (rd.62/12), Aminte // Fierbinte (rd.68/12), Deşarte // Moarte (pg. 12, col. 2 ).
   Conform regulilor, enunţate ceva mai sus, rima se dovedeşte a fi te.
   e)
   Perechea rimică “Mileniului // Leului” se află în:
   Animalele lui Donici. Privatizare
   În preajma Mileniului
   Doi, ca-n „Leul la vânat”,
   De «sus» s-a recomandat
   „… Împărţeala leului !”
   Caut , în Dicţionarul istoric de rime, şi găsesc termenul « leu » (Felix leo) sau, în altă accepţiune, aşa zisul (Ron). Caut şi găsesc cuvintele cu care a fost folosit drept rimă de poeţii mai vechi :
   Leu // Dumnezeu de către Şt. O. Iosif,
   Leu // Eu , de către Mihai Eminescu, Dimitrie Bolintineanu (de două ori), George Coşbuc,
   Leu // Greu de către Dosoftei, Alexandru Donici, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu,
   Leu // Meu de către George Coşbuc,
   Leu // Său de către Vasile Alecsandri,
   Leu // Semizeu de către Mihai Eminescu,
   Cui // pui ? de către de către Mihai Eminescu,
   În tabelul de la pagina 13, coloana 2-a a Dicţionarului istoric de rime, realizat de Olimpia Berca se menţionează cuplurile rimice: Nu-i // Lui scrise de Mihai Eminescu şi de Alexandru Donici.
   Articulând termenii de mai sus vom avea Leului, Dumnezeului, Greului, Semizeului, deci şi Mileniului încât, şi de această dată, vom putea afirma că în epigrama de mai sus s-a folosit corect rima « ului »

   f )
   Perechea rimică Ştiuca // Nimica o găsesc în epigrama:
   Animalele lui Donici. Racul, broasca şi o ştiucă
   Racul, broasca şi cu ştiuca
   Au ajuns la guvernare
   Şi „au tras” atât de tare
   Că n-a mai rămas nimica…
   Apelez, şi de astă dată, la Dicţionarul istoric de rime, şi găsesc termenul “nimică (nemică) (a)” şi cel de “ştiuca” de la care ajungem la cele ce urmează:
   Nimica // Amica folosiţi de D. Anghel,
   Nimica // Bunica folosiţi de Şt. O. Iosif, Ion Pillat,
   Nimica // Chica folosiţi de Tudor Arghezi,
   Nimica // Mica folosiţi de Donici, Dosoftei (de două ori), Anton Pan, Alexandru Donici,
   Ştiuca // Aducă folosiţi de Alexandru Donici,
   În rândurile 84 şi 106 de la pagina 10 din “Dicţionarul istoric…” se menţionează cuplurile rimice: Frica // Nimica şi respectiv Frică // Mică .
   “Dicţionarul invers” îmi permite să mai găsesc noţiuni care au terminaţii de acelaşi fel şi anume: Cuca, Duduca, Ciuca, Măciuca, Bursuca, Tătuca încât trag concluzia că în toate acestea există o rimă comună: ca.
   g)
   Pornind de la perechea rimică Magistratul // Altul pusă sub semnul întrebării de către “X” ajung la epigrama-mi ce urmează:
   Calea lui
   Noi credeam că magistratul
   Costică „lovea în bară”.
   Adevărul era altul:
   Dumnealui „trăgea spre bară”.
   La pagina 13, coloana 2-a, din “Dicţionarul istoric…” se menţionează cuplul rimic: Luminându-l // Gândul
   folosit de către Mihi Eminescu
   Dintre ceilalţi înaintaşi poeţi aflăm că şi Tudor Arghezi figurează în Dicţionarul istoric de rime că ar fi folosit rima “Magistraţi // Arestaţi”. Folosind singularul vom avea deci termenul de Magistratul care, orice ar afirma “X”, rimează cu Altul şi dovedesc faptul că şi domnul “X” a “lovit în bară” şi de data aceasta.

   h)
   Inexplicabil, pentru mine, este cum de s-a ajuns la a se contesta cuplul rimic Vină // Săptămână. După îndelungate căutări am aflat că domnul “X” l-ar fi extras din epigrama:
   Doar ea!
   În viaţa lor, fără de pată,
   Nu s-au certat măcar odată.
   Şi totuşi, nu-şi vorbesc de-o săptămână:
   Ei nu-s, doar gelozia e de vină!
   Din “Dicţionarul istoric…” aflu însă că scriitorii remarcabili ale căror opere au format obiectul studiului doamnei Olimpia Berca, au folosit în mai multe rânduri cupluri rimice având aceiaşi terminaţie în “Nă”: Bună // Împreună ( rând 13, pg.9), Grădină // Lumină (40/10), Lună // Bună (98 / 10), Se adună / Cunună (23 / 11), Bună / Întotdeaună (44 / 12),
   Concluzionăm în sensul că nu se poate susţine – în speţă – că nu ar exista un cuplu rimic.

   i )
   Catrenul următor a fost inspirat dintr-un fapt reprobabil al uinei instanţe de judecătă, petrecut anterior anului 1989:
   La Judecătoria Râmnicu Sărat, iarna, în sala neîncălzită, magistratele, pentru „solemnitatea şedinţei”, cereau avocatului să dezbrace paltonul, scurta îmblănită:
   Iată, domnu’ avocat,
   După ce te-ai dezbrăcat,
   Poţi pleda oricât de-aprig,
   Dac-o să rezişti… la frig!
   Să ne amintim întâi despre cele afirmate anterior cu privire la faptul că « litera sau semnul grafic premergător vocalei accentuate nu face parte din rimă !»
   În cazul de faţă “Dicţionarul istoric de rime” ne oferă, pentru frig, mai multe alternative necesare pentru a realiza rime :
   Frig // cârlig de Vasile Voiculescu, Ion Barbu,
   Frig // câştig de Duiliu Zamfirescu
   Frig // covrig de George Coşbuc, Ion Barbu, George Topârceanu,
   Frig // strig de Anton Pan, Şt. O. Iosif, G. Bacovia,
   Frig // Ţipirig de Tudor Arghezi,
   Rezultă, din cele mai sus învederate că rima este, în cazul de faţă,. ig

   j)
   S-ar putea crede că domnul “X” se ţine de glume când se îndoieşte de existenţa unei rime valabile, mai exact a unui cuplu rimic “Adevăr // zaibăr”. Să nu ştie domnia sa ce reprezintă “Zaibăr ? Noţiunea era mai puţin cunoscută în ţară, fiind folosită mai ales în Oltenia. Graţie talentului regretatului Amza Pelea şi personajului “Nea Mărin” denumirea “Zaibăr” s-a răspândit în întreaga Românie. Catrenul ce redăm este scris cu prilejul unei comemorări a reputatului artist:
   Progres?
   Vremi au fost, în adevăr,
   Când „Mărinii” beau zaibăr.
   Mâine, ‘n U. E.-o să servească
   Doar şampanie franţuzească.
   “Dicţionarul istoric de rime” ne oferă, pentru “Adevăr”, mai multe alternative necesare pentru a realiza cupluri rimice:
   Adevăr // Să dezbăr folosit de Vasile Voiculescu,
   Adevăr // Măr folosit de Iancu Văcărescu, Anton Pan, George Coşbuc,George Topârceanu, Tudor Arghezi,
   Adevăr // Păr folosit de Dosoftei, Costachi Conachi, Vasile Voiculescu, Barbu Paris Mămuleanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alexandri, Mihai Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Şt. O. Iosif, George Topârceanu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi,
   Evident este, conform celor explicate mai sus, că epigrama are rimă.

   k)
   În fine, pornind de la contestarea cuplului rimic « Ager // Uger » am ajuns la epigrama :
   Unui maestru, şef de partid, care, după ce a susţinut că „un avocat care nu face politică este ca o vacă fără uger”, renunţă a mai pleda în cauze penale
   Maestre, vă ştiu ager,
   Sper c-aveţi şi-acum uger.
   Părăsind penala harpă,
   Aţi fi ca o… vacă stearpă!
   Rezerva comentatorului « X » este totalmente nejustificată fapt ce rezultă până şi din faptul că Mihai Eminescu ne oferă, în “Dicţionarul istoric de rime”, drept argument cuplul rimic Ger // Homer folosit în versurile sale.
   În plus, «Dicţionarul istoric de rime» ne oferă şi alte argumente asemănătoare şi anume Fier // Cer (28/10), Cer // Să pier (34/10) şi Fier // Să pier (64/12) care susţin ideia că – în speţă – s-a folosit corect rima er.

   Răspunde
9. Gheorghe Culicovschi spune:

   23 aprilie 2010 la 17:29

   VI.- Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acuma. Zoe, citată din O scrisoare pierdută (actul IV, Scena IX)

   S-au împlnit 24 zile de când răspund la „interogatoriul” formulat de domnul „X”, timp în care am lăsat pentru mai târziu alte preocupări. M-am întrebat dacă truda mea a fost fără de folos şi tot eu mi-am răspuns că nu am greşit consumându-mi timpul cu acest demers! De ce?
   –Pentru că domnul „X” s-ar fi considerat încurajat în a adresa false învinuiri colegilor sperând că aceştia s-ar lipsi de plăcerea de a-l combate !
   –Pentru că, lucrând la aceste răspunsuri, a trebuit să mă documentez cât priveşte modul de rezolvare a unor probleme ţinând de epigramă şi poezie !
   –Pentru că s-ar putea ca măcar o parte din cele scrise de mine să ajungă la a fi citite de confraţi care să-mi poată apoi comunica în ce măsură am greşit sau dimpotrivă am dat răspunsurile aşteptate la problemele abordate!
   –Pentru că, poate, colegii au realizat sau vor realiza asemenea abordări ale problemelor apărute şi s-ar putea decide a le încredinţa spre publicare în Blog.Citatepedia.ro spre ajutorul confraţilor şi premize favorabile reunirii lor într-un volm.
   –Pentru că pe net se fac încă prea puţine comentarii de critică literară deşi teme ar fi destule.

   Răspunde
10. Guru Aniceanu spune:

    23 aprilie 2010 la 19:24

    Cam lungă şi neconvingătoare „pledoaria”, maestre…
    Oare nu dumneavoastră sunteţi cel care a afirmat, tot pe acest sait că în epigrama modernă
    rima este absolut obligatorie?

    Răspunde