Să vedeți numa ce mi-a povestit secătura ceea bătrână de Simon Wheeler când m-a prins la strâmt într-un colț din cârciuma minorilor de la Angel.

Era un bătrân gras și chel, un chip de om care ți-era drag numaidecât cum îl vedeai, pentru că era foarte amabil și naiv. Toată vremea cât mi-a vorbit, n-a zâmbit măcar odată, nici n-a-ncruntat din sprâncene, ori să-și fi schimbat el câtuș de puțin fluiditatea inițială a povestirii, dar nici să arate cea mai slabă umbră de entusiasm.

În toate palavrele lui era un accent de sinceritate serioasă care dovedea, fără doar și poate, nu numai că dânsul nu vede nimica ridicul sau burlesc în povestirea sa, dar încă o consideră ca fiind de cea mai mare importanță și pe eroi îi prețuește ca pe niște ființe de o înaltă inteligență, chiar niște oameni de un superior talent.

— Era odată aici (povestește bătrânul meu) un tovarăș pe care-l chema Jim Smiley. Asta era p-în iarna de la 49,… ba mi se pare că era p-în primăvară la 50… în sfârșit nu-mi aduc aminte tocmai bine când era; destul că trebue să fi fost cam p-atunci, fiindcă p-atunci a venit el aici. Dar în sfârșit… Foarte ciudat om! Toată viața și-o pe-trecea făcând prinsori. Făcea prinsoare pe orice, pe un fleac, pe orice nimic. Nu sta locului până nu găsea pe cineva cu care să se prinză măcar pe ce. Dacă nu putea găsi să se prinză pentru, se prindea contra. Orice prinsoare îi propuneai o primea și era mulțumit, și ce e de mirare, e că avea un noroc orb: ori pentru, ori contra, ori pe ce, câștiga aproape la sigur.

Dar să fi fost alergături de cai — bătăi de câini — dueluri de cotoi — lupte de cocoși — el era în fruntea prinsorilor. De-o pildă, vedea două vrăbii p-un gard, numaidecât prinsoare: a din dreapta, ori a din stânga are să sboare întâi. Ori dacă ziceai și dumneata ca el, atunci el se prindea că din contra.

Toți ștrengarii de băieți îl cunoșteau și pot să-ți spună multe comedii despre el. Odată nevasta preotului Walker era bolnavă rău, nu mai era nădejde de scăpare. Dar într-o dimineață, iacătă că vine părintele Walker, și Smiley îl întreabă cum îi mai merge bolnavei; părintele zice:

— Slavă Domnului, să vorbesc într-un ceas bun, merge bine de tot; dacă merge tot așa, peste câteva zile se scoală.
— Ei, uite eu (zise Smiley, așa din instinct și fără să se gândească la rău) mă prinz pe ce poftești că nu scapă.

S-a supărat părintele rău, și nici nu i-a răspuns, darmi-te să se prinză.

Pe vremea aceea, avea Smiley o iapă pe care pungașii de băieți o porecliseră „Coropișnița”. Cu mârțoaga aceea a câștigat el multe parale. Iapa avea totdeauna câte ceva: ori tignafes, ori vreo rană, ori șchiopăta, ori cădea d-a-n picioarele de slăbiciune. La orice alergătură, îi dedeau înainte două-trei sute de metri; erau toți siguri că o ajung de pe urmă și-i trec ușor înainte. Aș! tocmai la sfârșit, parcă intra dracu-n gloabă, o apuca un fel de năvârlii turbate: se ridica, holba ochii, deschidea nările, se sbuciuma, se năbădăia, se răscăcăra, ridica deodată, nu știu cum, toate picioarele-n vânt, țopăia când de o parte, când de alta, se giulea de garduri, strănuta, țâfnea, sforăia, necheza, făcea o larmă a dracului, ridica nori de praf, și totdeauna, dar totdeauna ajungea întâi cu lungimea gâtului, just dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă.

Pe urmă, Jim avea un mops. Să fi văzut lepădătura ceea de javră, nu dedeai o lescaie pe el, — o jigărae urîtă pe care n-ai fi crezut-o-n stare decât să șterpelească un oscior de la bucătărie. Dar ia să fi început prinsorile, să fi intrat bani în joc, să fi văzut dumneata ce câine! Falca lui de jos odată-ncepea să se-ntinză și să-și arate colții și gura roșie ca focul. Puteai s-asmuți asupra lui alt câine; acesta se repezea la mops, îl mușca, îl târâea, îl snopea, îl ridica și-l trântea peste cap… Bine! Jackson, așa-l chema pe mops, răbda și tăcea până când venea vremea. Atunci, când adică prinsorile contra lui se ridicaseră așa că nici unul dintre jucători nu mai avea un ban de pus, atunci odată se făcea mititel de tot, se răsucea-n loc foarte comic și haț! apuca pe celălalt de încheietura labei de dinapoi, și pe urmă sta pe loc nemișcat și clipea dintr-un ochi, și strângea mereu ca un clește mecanic până se isprăvea prinsoarea, și Smiley încasa banii. Jackson numai odată a pierdut; dar atunci a pierdut fiindcă n-a avut noroc: i-au dat să se bată cu un câine care n-avea deloc labe dinapoi: un fierăstrău circular, din nebăgare de seamă, i le retezase de mai sus de-ncheietură.

În ziua aceea, când erau lucrurile tocmai la pont, când toți banii celor de față se scuturaseră, Jackson se repezi să-nhațe cum știa el pe adversar. Dar îndată văzu că l-au tras pe sfoară, — față cu un așa adversar meșteșugul lui era fără putere. O clipă fu cuprins de mirare, apoi căzu în silă de viață. Se înțelege bine că mopsul renunța la biruință: fu biruit și încă-ntr-un chip destul de trist. Atunci, ridică ochii către stăpânu-său ca și cum ar fi vrut să-i spună că-i pare rău de i se rupe inima, dar că nu-i vina lui, căci nu e chip să înhațe de labele de dinapoi pe un câine care dinapoi n-are labe; și numaidecât se-ntinse lat și-și dete obștescul sfârșit… Ce bun dobitoc sărmanul! zău, bun dobitoc; dacă ar fi trăit, i se ducea vestea departe; avea stofă, mare talent avea! Iaca, nu știu cum, dar mă apucă așa o jale când mă gândesc cum s-a prăpădit bietul mops!

Dar, în sfârșit!… toți suntem muritori…

Smiley mai avea și câini șoricari, și cocoși bătăuși, și toate soiurile de lighioane, așa că nu era prinsoare la care să nu poată lua și el parte. Într-o zi a prins o broască și a dus-o acasă, zicea că vrea să-i dea el o educație adevărată. Și-n adevăr, trei luni de zile s-a lăsat de toate cele; toată ziulica în curticica lui stetea pe capul broaștii s-o învețe să sară în toate felurile.

Puteai jura că n-are s-o învețe nimic: ei! cu toate astea a-nvățat-o, și ce frumos! Îi dedea o lovitură ușoară cu o nuielușe la spate, și la minut vedeai broasca sărind în aer ca o minge, făcând o tumbă, ba și două dacă-și lua vânt bine, și pe urmă căzând jos drept în patru labe ca o pisică. O învățase să prinză muște — una nu-i scăpa… Am văzut-o cu ochii, adică l-am văzut, fiindcă era broscoi, făcând exerciții să te fi crucit. Smiley îl punea pe Daniil (așa-l chema pe broscoi) jos și începea să-i cânte: „Hopa țupa, Danilache! haide, taică, hopa, țupa!” Și într-o clipă diavolul de broscoi, hop! sărea și îmbuca o muscă, și pe urmă se întorcea iar la loc și începea să se scarpine după ureche cu laba de dinapoi, ca și cum n-ar fi făcut vreo ispravă mare.

Nu se putea să găsești o broască mai modestă și mai cuminte. Dar s-o fi văzut când era vorba să sară pe un loc neted, atunci s-o fi văzut! dintr-o aruncătură sărea mai departe decât orice altă broască… De câte ori era vorba să sară Daniil pe un loc neted, Smiley punea la mijloc ăl din urmă ban. Era om mândru și sigur de broasca lui, și avea dreptate; oamenii umblați care călătoriseră în toată lumea și cunoscuseră fel de fel de lucruri, spuneau că Daniil dă sută la sută-nainte la toate broaștele din lume.

Bun!… Smiley își hrănea broscuțul lui, și-l ținea într-o colivioară mică și venea adesea cu el în târg ca să facă prinsori. Într-o zi, ce să te pomenești cu un individ (era străin, nu era de-ai noștri) că s-apropie de Smiley, se uită la colivie și zice:

— Ce Dumnezeu ăi fi având în colivioara asta?
— De, răspunde Smiley, am și eu vreo păsărică, vreun țintezoiu, ori poate, mai știi! vreo broscuță… Zău că-i o broscuță; ia uite dumneata cât e de drăguță.

Individul luă colivia, se uită cu luare aminte în fund, bleojdind ochii, o suci, o-nvârti și pe urmă:

— Adevărat, așa e. Da-ce faci dumneata cu broscuța asta?
— Ei, zise Smiley, o țiu și eu așa, fiindcă, după mintea mea a proastă, broscuța mea este cea mai săltăreață broscuță din toată țara asta.

Individul luă iar colivia, se mai uită lung și apoi o detc-napoi lui Smiley, zicând așa cu nepăsare:

— Nu mi se pare deloc, după înfățișare, să fie așa de mai grozavă broscuța dumitale decât altele.
— Poate că nu ți s-o fi părînd dumitale, de! poate că dumneata știi, ori poate că nu știi ce va să zică o broască săltăreață. Dar eu… parcă m-aș prinde cu dumneata pe douăzeci de dolari că broasca mea întrece pe oricare vrei dumneata.

Individul stete un moment la gânduri și apoi urmă cu un ton mai dulce și parcă cu părere de rău:

— De! eu sunt străin aici și n-am broască; dar dacă aș avea și eu o broască, mai c-aș ținea prinsoarea.

Atuncea Smiley zise:

— Foarte bine, foarte bine! Ține dumneata o lecuță colivia, și eu mă duc să-ți aduc câte broaște vrei.

Individul luă colivia, se prinse pe patruzeci de dolari și șezu jos așteptând să-i aducă și lui o broască. Șezu el așa cât șezu dus pe gânduri; pe urmă luă pe Daniil, îi căscă gura largă și cu o linguriță mică îi turnă în gușe o încărcătură bună de alice; apoi dete drumul lui Daniil în colivie la loc și se puse s-aștepte.

Smiley se dusese la eleșteul din apropiere, și după ce bălăcise p-în mocirlă, prinsese două broscuțe și acuma le aducea individului.

— Alege pe care poftești, zise Smiley.
— Care o fi, e tot una, răspunse străinul.
— Bun! acuma suntem gata, nu-i așa? Pune broasca dumitale lângă Daniil, cu labele dinainte la linie. Gata?… Dau semnalul.

Alinierea fiind gata, Smiley strigă:

„Una, doi, trei! Hop!”

Și fiecare își îndemnă de la spate broasca lui. A străinului, sălbatică, sări cât colo. Daniil dete să sară și el, se înțepeni-n labele de dinapoi, ridică din umăr de două trei ori, iacă așa… dar deloc! Daniil nu se putea mișca, parcă era mititelul, prins într-un șurup. Smiley, se-nțelege, crăpa de ciudă; dar de unde să-i treacă prin cap ce se petrecuse în lipsa lui! Firește.

Amicul luă banii și p-aci ți-e drumul. Când se depărta își mai întoarse odată capul și zise lui Smiley în loc de adio:

„Zău, nu mi se pare deloc broscuța dumitale mai abitir decât altele”.

Smiley stete pe loc scărpinându-se-n cap și privind prostit la Daniil căzut jos la picioarele lui.

„Ce nu pot pricepe, gândi el în sfârșit, e de ce broscoiul ăsta nici n-a vrut măcar să miște din loc. Ce are?”

Se aplecă, apucă pe Daniil de laba dinainte și-l ridică în sus:

„Ce dracu are de-i așa greu?”

Atunci îl răsturnă cu capul în jos ținându-l de labele d-inapoi, și Daniil începu să verse alice ca la două lingurițe pline. Smiley se plesni cu palma peste ochi. Era turbat de necaz. Trânti cât colo pe bietul Daniil și o luă la fugă ca un nebun pe urmele amicului… Da-de unde? Amicul era departe, firește, și de atuncea Smiley nu i-a mai văzut mutra.

Bun!… Câtăva vreme după asta, Smiley a căpătat…
La acest punct al povestirii, palavragiul meu auzi că-l strigă cineva de afară: „Tată Simon!”

— Stai aici, îmi zise el: mă duc să văz de ce mă cheamă; mă întorc numaidecât; să-ți spun alta mai lată.

Dar eu, care mă săturasem de minunile lui Smiley, mă ridicai de pe scaunul unde mă încolțise tata Simon și plecai. În ușă, iată iar palavragiul meu, m-apucă de un nasture al paltonului și-ncepe iar:

— Stai să-ți spun… După aia, Smiley a căpătat o vacă chioară cu coada tăiată din rădăcină…
— Ei, tată Simon, ia mai scutește-mă pe ziua de azi măcar de vaca ciută. Ce vrei, să-ți înghit toate min…unile într-o zi? Mai păstrează-mi și p-altă dată.
— Păcat! zise bătrânul, măcar asta să fi stat s-o asculți… asta e mai lată.
— Nu se poate; am treabă, noapte bună.

traducere de Ion Luca Caragiale

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »