Sunt unii oameni senini și blânzi, cari împrăștie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă și te câștigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alții care te resping de la început și față de cari nu știu ce sâmțământ tainic îți dă de știre să te ferești. Unul dintre aceștia din urmă este și veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a Iașului din alte vremuri.

Mi-am adus aminte de dânsul citind într-un ziar recent reflecțiile sale pline de răutate la adresa artiștilor noștri de astăzi. Îl cunosc de când eram copil; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, cât timp a trăit tatăl meu, nelipsit a fost din casa și de la masa noastră.

În anii din urmă însă, îl pierdusem din vedere aproape cu desăvârșire; glasul lui parcă amuțise în larma uriașă ce o fac luptele zilelor noastre, cu alte aspirații, cu alte idealuri, cu altă pornire de muncă. Arar doar, ca un clopot dogit, îl mai auzeam când mă abăteam prin Iași discutând și aruncând diatribe vehemente comesenilor lui de la glorioasa cofetărie a lui Tufly ; arar mai citeam câte un articol imund prin vreun ziar, în care, ca o sepia mânioasă, își arunca din când în când norul de cerneală ca să dea din nou afund pentru cine știe câtă vreme.

Nu m-a surprins deci noua lui izbucnire, dar mi-a evocat toată copilăria mea. Îl revăd ca pe un căpcăun hămesit, cu osatura puternică, livid ca un spectru, cu fălcile enorme, cu ochii mascați veșnic de ochelarii negri, încălecați pe un nas cărnos, cu nările răsfrânte, din care țâșneau necontenit două șuvoaie de fum…

Nimic nu era destul de bun pentru el; mâncările cele mai scumpe, pateurile cele mai alese, brânzeturi, fructe dispăreau ca într-o prăpastie în gura lui enormă… Regretata pivniță a tatălui meu, garnisită cu cele mai prețioase vinuri de marcă, nu avea nici un secret pentru dânsul.

El mânca, el bea, el vorbea.

Nimănui nu-i era îngăduit să-l întrerupă, nimeni n-avea voie să emită o părere personală în fața acestui etern musafir, la care se uitau toți ca la o spaimă a vremii.

La noi în casă era o veșnică perindare de oameni politici, oameni de afaceri, samsari și paraziți. Veneau boieri scăpătați, relicvii de neam cu apucături patriarhale din vremea lui vodă Sturza, în general oameni simpli, modești, nelustruiți de cultura apusană… În mijlocul acestui bizar amestec, el trona, și nici unul din cei pe cari obiceiul, întâmplarea sau cine știe ce interes îl aducea la masa noastră nu scăpa de fulgerile lui… Toți îl temeau și-l tolerau, fără să-l poată suferi, văzând în el un viitor „om mare”.

Tatăl meu avea o adevărată slăbiciune pentru el. Într-un moment dat, chiar îi pusese la dispoziție o casă alături de a noastră, unde într-o bună zi s-a instalat cu arme și bagaje. Mi-aduc aminte de vălmășagul ciudat de lucruri ce l-am văzut în acea locuință. O neorânduială de om care parcă veșnic sta să pribegească și o lipsă de temeinicie ce contrasta cu gospodăriile așezate de pe atunci. Vrafuri enorme de cărți, foi despărechiate, teancuri de jurnale prăfuite, revărsate în toate părțile. Monitoare vechi, tratate de agricultură, rămășiți din timpul când era elev la școala din Grignon, toată literatura lui Paul de Kock, Gaboriau, vagi manuale de economie politică, fascicole obscure, broșuri politice, scrisori răvășite, cartoane cu desenuri și caricaturi, toate zăceau vraiște aruncate una peste alta pe birou, pe scaune, pe podele. În păreți, panoplii cu arme vechi, trombloane, vincesteruri, iatagane, pistoale de duel și alte obiecte cari fac bine în casa unui polemist…

E incontestabil că, printre această lume simplă de burgheji blajini, acest om veșnic irascibil și vehement era o figură aparte.

Pentru el se punea mână de la mână și se scoteau jurnale, ca „Darabana”, „Capitala Bandei Negre”, „Patria”, în care el putea să-și canalizeze prisosul de venin, combătând „regimul nefast” al lui Ion Brătianu. Articolele, înainte de a fi așternute pe hârtie, erau trâmbițate în timpul mesei cu atâta convingere aparentă, încât eu, în mintea mea de copil, văzând pe acest căpcăun uscat, gesticulând cu mânele lui uriașe și osoase, cu unghii fioroase de animal apocaliptic și aruncând pe nări cele două necontenite șuvoaie de fum o dată cu torentul de invective care-i curgeau din gură, îl priveam cu răsufletul oprit, crezându-mă veșnic în ajunul unui cataclism.

Aceasta a ținut ani de zile. Ani de zile a știut, cu o dibăcie diabolică, să creeze și să hrănească în jurul său atmosfera asta de agitație, în care putea să ațâțe vâlvă în jurul numelui său. În întrunirile „opoziției unite” era așteptat ca să spuie cuvântul decisiv care să răstoarne pe „sanguinarii care domneau în „Capitala Bandei Negre”.

Celebritatea lui creștea, și nimeni nu se îndoia că acest om va fi într-adevăr un viitor „om mare”.

Și anii au trecut, s-au dus bătrânii unii după alții, bunii burgheji blajini și sinceri, s-au risipit părinții noștri, casele vechi s-au înstrăinat și multe lucruri s-au prefăcut de atunci în Iașul copilăriei mele. Turnul Goliei a scăzut, cel din poarta Tresfetitelor s-a dărâmat, păreții îndurători ai sălei de întruniri „Pastia” repercutează astăzi ecoul altor glasuri chemate să strige în deșert durerile poporului, redacțiile adăpostesc alte celebrități… și numai cel predestinat să ajungă un „mare om” durează încă, cu legenda lui… Bătrânețea i-a mai pus o leacă de carne pe oase, l-a rotunjit, i-a nins pe cap și pe barbișon, i-a mai umplut proeminența fălcilor, i-a mai îngreuiat gesturile inutile… Pe el singur l-a cruțat timpul, i-a păstrat răutatea ca un elixir și l-a osândit să-și ducă mai departe viața zadarnică de pân-acum, ca un Cain ce nu a avut stofă. Zadarnic mi-a înfiorat copilăria și-a amăgit o generație întreagă. Nu era nimeni după ochelarii aceia negri, nimic îndărătul vorbelor răsunătoare, nimic în această uriașă întrupare, decât un stomac și o pungă de fiere…

Astăzi, când arar mai dau cu ochii de acest nume, care ca un înecat tot mai caută să iasă la suprafață în vârtejul grăbit al zilelor noastre, râd, cum probabil ar râde și artiștii noștri, dacă ar ști ca mine cine e moșneagul acesta care insultă.

Pentru ei am zugrăvit acest portret.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »