11 august 2017

Oameni cumsecade

În urmă cu câteva luni, vecinul Boris a avut un accident casnic. S-a împiedicat de un taburet, a căzut în bucătărie cu capul lângă aragaz, dar a avut noroc, capul n-a pățit nimic, și-a luxat numai piciorul drept, destul de sever și i-au pus un ghips de toată frumusețea. Ca să se deplaseze, Boris a trebuit să folosească o pereche de cârje pe care i le-au dat de la policlinică. Era chiar nostim să-l vezi cu ghipsul și cu cârjele, venind să încaseze taxa pentru ascensor și curățenie, el fiind șeful comitetului de bloc.

După aia, când i-au dat jos ghipsul, Boris a început să facă gimnastică de recuperare și, după o vreme, a aruncat cârjele cât colo.

Mai mult decât atâta, unde se învârtea prin casă dădea de ele. O dată, aproape s-a împiedicat de ele și era să-și rupă celălalt picior. Așa că mi-a spus:
– Tot te duci în fiecare zi la policlinică, fă-mi un mic serviciu, ia cârjele și dă-le înapoi, te rog frumos…

Nu am putut să-l refuz, mai ales că spusese te rog frumos. Numai că nu-mi venea deloc la îndemână. Eu mă deplasez cu autobuzul, iar cârjele erau lungi și incomode. Așa că a doua zi dimineața mă aflam în stație cu ambele mâini ocupate. Am încercat să țin cârjele în toate felurile, ca pe un pachet cadou, ca o pușcă de vânătoare, ca o scară de zidar, ca pe un sugar care plânge, ca un steag care fâlfâie… Nimic nu s-a potrivit mai bine decât poziția naturală, adică sprijinite sub brațe. Așa, cel puțin, mă susțineau ele pe mine și nu invers.

Autobuzul a sosit bineînțeles arhiplin. Nu aveam nici o șansă să pătrund înăuntru, așa încărcat cum eram. Dar să vezi minune, elevii cei de obicei obraznici și băgăreți s-au dat în lături, gospodinele cele masive, cu plase și șolduri mari m-au poftit să intru cu prioritate. Chiar șoferul a privit scrutător, căutând un loc pentru mine. Cea ce nici măcar nu a fost necesar, mi s-au oferit trei. Am vrut să explic, să spun că eu sunt sănătos și îi fac numai un serviciu adevăratului invalid, dar de emoție vorbele mi s-au blocat. Am rostit numai mersi. mersi, sunteți niște oameni foarte cumsecade.

La policlinică, să vezi ghinion. După ce m-am cărat cu ele atâta drum, nu am avut cui să predau cârjele, funcționara responsabilă își luase o zi liberă ca să meargă la dentist. Tocmai atunci. A trebuit să le iau cu mine îndărăt, doar nu puteam risca să se piardă sau să le fure careva.â

Povestea cu autobuzul, cu aglomerația și cu locul care mi s-a cedat imediat, s-a repetat. Așa că pe la jumătatea drumului spre casă, mi-a căzut în sfârșit, fisa: metoda e bună, poate că nu e prea comod până la stație, dar merită osteneala ca să pot călători apoi omenește, șezând frumos, citind ziarul și nu strivit, în picioare. Noaptea m-am gândit dacă e cinstit din punct de vedere cetățenesc să procedez astfel și am ajuns la concluzia că da! Nu mai sunt nici eu un tinerel, așa că e foarte cinstit…Doar că în loc de două cârje, voi folosi numai una. E mai economicos și efectul e același…

Schiţă umoristică de Dorel Schor

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Un comentariu la Oameni cumsecade

  1. In atentia lui Nadi Shor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole pe subiecte similare



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook