În urmă cu câteva luni, vecinul Boris a avut un accident casnic. S-a împiedicat de un taburet, a căzut în bucătărie cu capul lângă aragaz, dar a avut noroc, capul n-a pățit nimic, și-a luxat numai piciorul drept, destul de sever și i-au pus un ghips de toată frumusețea. Ca să se deplaseze, Boris a trebuit să folosească o pereche de cârje pe care i le-au dat de la policlinică. Era chiar nostim să-l vezi cu ghipsul și cu cârjele, venind să încaseze taxa pentru ascensor și curățenie, el fiind șeful comitetului de bloc.

După aia, când i-au dat jos ghipsul, Boris a început să facă gimnastică de recuperare și, după o vreme, a aruncat cârjele cât colo.

Mai mult decât atâta, unde se învârtea prin casă dădea de ele. O dată, aproape s-a împiedicat de ele și era să-și rupă celălalt picior. Așa că mi-a spus:
– Tot te duci în fiecare zi la policlinică, fă-mi un mic serviciu, ia cârjele și dă-le înapoi, te rog frumos…

Nu am putut să-l refuz, mai ales că spusese te rog frumos. Numai că nu-mi venea deloc la îndemână. Eu mă deplasez cu autobuzul, iar cârjele erau lungi și incomode. Așa că a doua zi dimineața mă aflam în stație cu ambele mâini ocupate. Am încercat să țin cârjele în toate felurile, ca pe un pachet cadou, ca o pușcă de vânătoare, ca o scară de zidar, ca pe un sugar care plânge, ca un steag care fâlfâie… Nimic nu s-a potrivit mai bine decât poziția naturală, adică sprijinite sub brațe. Așa, cel puțin, mă susțineau ele pe mine și nu invers.

Autobuzul a sosit bineînțeles arhiplin. Nu aveam nici o șansă să pătrund înăuntru, așa încărcat cum eram. Dar să vezi minune, elevii cei de obicei obraznici și băgăreți s-au dat în lături, gospodinele cele masive, cu plase și șolduri mari m-au poftit să intru cu prioritate. Chiar șoferul a privit scrutător, căutând un loc pentru mine. Cea ce nici măcar nu a fost necesar, mi s-au oferit trei. Am vrut să explic, să spun că eu sunt sănătos și îi fac numai un serviciu adevăratului invalid, dar de emoție vorbele mi s-au blocat. Am rostit numai mersi. mersi, sunteți niște oameni foarte cumsecade.

La policlinică, să vezi ghinion. După ce m-am cărat cu ele atâta drum, nu am avut cui să predau cârjele, funcționara responsabilă își luase o zi liberă ca să meargă la dentist. Tocmai atunci. A trebuit să le iau cu mine îndărăt, doar nu puteam risca să se piardă sau să le fure careva.â

Povestea cu autobuzul, cu aglomerația și cu locul care mi s-a cedat imediat, s-a repetat. Așa că pe la jumătatea drumului spre casă, mi-a căzut în sfârșit, fisa: metoda e bună, poate că nu e prea comod până la stație, dar merită osteneala ca să pot călători apoi omenește, șezând frumos, citind ziarul și nu strivit, în picioare. Noaptea m-am gândit dacă e cinstit din punct de vedere cetățenesc să procedez astfel și am ajuns la concluzia că da! Nu mai sunt nici eu un tinerel, așa că e foarte cinstit…Doar că în loc de două cârje, voi folosi numai una. E mai economicos și efectul e același…

Schiţă umoristică de Dorel Schor

fără voturi

Încarc...

Publicat de Dorel Schor in Povestiri, Umor
1 comentariu »