17 ianuarie 2018

Când aforismul întâlneşte poezia: dragoste la prima vedere?

Născut în 1957, traducător, specialist în literatura italiană vulgară şi neo-latină a Renaşterii (Colonna, Sannazaro, Marullo, Poliziano, Boiardo mai ales), profesorul François Vaucluse locuieşte în mod obişnuit la Merano (Haut-Adige), Italia.

Binecunoscut atât în Franţa, cât şi în Italia, autorul a publicat sub pseudonim în diverse reviste precum: les Cahiers du chemin sau Promesse. Ultimele sale lucrări sunt: „L’amitié des peintres” (2008), „Le Bandeau d’Éros” (2012), „Modernes et post-modernes” (sub tipar). Autor al unei Arte a puţinului („L’Art du peu”), tradusă în limba română de MariAnne, recent publicată în Citatepedia, François Vaucluse este cunoscut publicului român amator de aforisme datorită participării sale la Festivalul International al Aforismului de la Tecuci, 2017.

Cum genurile sale de predilecţie sunt aforismul şi poezia, ne putem întreba: în ce măsură aceste două genuri se întâlnesc ele în arta scrierii lui François Vaucluse? Despre aceasta putem afla mai multe citind cu profit câteva din aforismele autorului, mai ales acest OZN al literaturii care este Parapanta, dar şi din mărturisirile pe care le putem culege din interviul ce urmează.

Domnule profesor credeți că poezia se găseşte doar în poeme? Sau altundeva?

François Vaucluse: Poezia în afara limbilor nu ar fi decât poetică, un fel de superstiţie împopoţonată specifică anumitor filozofii ale vieţii (Lebensphilosophie). Ori, dacă vrem să înţelegem ceva din aceasta (dar se vrea asta?), este necesar să deromantizăm poezia şi mai mult decât atât în general literatura şi arta.

În ce masură poeticul există el şi în aforismele contemporane?

François Vaucluse: Când are o ambiţie poetică, aforismul contemporan poate evoca şi concilia tradiţii diverse. Distihul mistic, ce guvernează în poezia sufi a lui Rûmi (mă gândesc aici la zecile de mii de strofe din “Mathnawi”), precum şi în “Le Pèlerin chérubinique” al lui Angelus Silesius – a cărui traducere o reîncepusem cu un prieten decedat. Ambiţia metafizică ramâne în aforismul romantic: grupul de la Jena, Novalis si Friedrich Schlegel, mai ales, i-au dat forma sa contemporană în proză. Mai aproape de noi, să amintim recitirea implicită a fragmentelor presocratice, mai ales a lui Heraclit, de către poeţi contemporani precum René Char, în “Feuillets d’Hypnos” sau “Fureur et mystère”. (Puțin mai contează acum dacă aceste fragmente nu sunt decât nişte fărâme doxografice, frânturi ale opiniei publice şi că de fapt Heraclit fără îndoială a scris un poem continuu).

Marele lirism sentimental îşi mai găseşte el locul în strâmtoarea aforismului?

François Vaucluse: Prin talia sa infimă, aforismul se pretează infinitului. El nu poate decăt să evite brumele sentimentale. Pune întrebări, dar nu are timp de îndoială.

În ce măsură aforismul este el ecou al poeziei în opera lui François Vaucluse?

François Vaucluse: Pentru că veni vorba de Vaucluse, timp de mai multe decenii el nu a scris decât poeme, înainte de a publica primele sale aforisme (în momentul în care comemora, într-o solitudine absolută, bicentenarul decesului lui Chamfort). Fără îndoială cele două genuri au sfârşit prin a se întâlni şi comunica. Spre exemplu, “Parapanta”, recent publicată în Citatepedia, se poate citi în ambele genuri fără ca de altfel nici una dintre cele două lecturi sa fie satisfăcătoare. De remarcat faptul că acestea au fost publicate fără spațiu, spre deosebire de manuscrisul original, ceea ce transformă grupele în strofe în care fiece vers ar fi o frază.

M-am aplecat todeauna asupra studiului poemelor, începând cu Mallarmé până la poemele lui Primo Levi (poeme de altfel fără lectorat), Jodelle, Apollinaire, Rimbaud, Borges, Breton.

Frecventez Politien (“Giostra”, “Silves”, eminamente pedagogic căci el surprinde o teorie a cunoaşterii în nişte hexametrii încântători.), găsesc Ariostel, irezistibil de amuzant. Mă interesează acel gen de povestiri presărate cu poeme, precum “L’Arcadia” lui Sannazaro sau “Fureur héroïque” a lui Giordano Bruno. De asemenea, Gongora (“Polyphème”, “Lettrillas”), Sor Juana de la Crus, Caviedes; Metafizicile engleze; Marino; Gunter; Gryphius.

Scrierea poetică şi/sau aforistică este ea şi traducere ?

François Vaucluse: Ca simplu amator, am tradus poeme din Claudian, Virgil, Horaţiu (nu îndrăznezsc această mărturisire nimănui), Ovidiu, Sannazaro, George Herbert, Hopkins (pe care am vrut, din păcate, să-l compar cu Mallarmé). Singura mea (re)traducere, rămasă oficioasă, căci difuzată în samizdat (Galimard mi-a interzis publicarea), este cea a poemelor lui Levi.

Nimic mai educativ decât traducerea – mai mult decât creaţia poate, căci aceasta impune mult mai multe constrângeri critice. De fapt, ea prezintă o întreagă interpretare, dar într-un mod din fericire concis.

Aveţi dumneavoastră un poet de suflet?

François Vaucluse: Mărturisesc o mare slăbiciune pentru Rûmi (în special “Le Divan de Shams de Tabriz”), “Attar” şi “Al Ma’arî”, dar din nefericire fără a citi nici persana nici araba. Cu lacune comparabile pentru Wang Wei si Han Shan, sau în Japonia pentru şcoala lui Bashô, ale cărui “Journaux de voyage” sunt de asemena și o carte de poeme. Am sub ochi aici una dintre caligrafiile sale, cumpărate într-o seară de noiembrie la “Chaumière des kakis” aproape de Kyoto în Arashiyama. Umorul lui Kikaku mă încântă.

Umorul ar fi deci arma cea mai redutabilă a aforismului pentru a cuceri poezia. Dar toate acestea, domnule profesor, nu sunt destul de clasice ?

François Vaucluse: Toate acestea sunt destul de clasice, admit. Aceste lumi sunt amenințate, la fel şi lumea noastră.

În fine, să amintim practicile educative şi chiar terapeutice ale producţiilor poetice conduse de mult timp de către poeţi precum Patrick Lupin cu copiii în dificultate sau Dominique Sampiero cu deţinuți.

Aforismul şi poezia se întâlnesc deci cu scopul de a ne livra un mesaj. Să lăsăm lectoratului plăcerea de a-l descoperi citind câteva din aforismele dumneavoastră deosebit de poetice şi inedite.

Oraş al imaginilor
Însoţitoare a dorinţei, fie ca lumina să ilumineze cele cinci sensuri sau să denunţe minciunile lor.
Bătându-şi joc de moarte, fie ca aforismele tale să anunţe marea încetare.
Şi atunci, fie ca literele lor ascunse să-ţi apară.
Invizibilă, viziunea iluminează vederea cu violenţa sa ardentă.
Pentru ce această linişte, minunăţie a ţărmului ? — Să ne îndepărtăm, pentru a nu stinge valul ce se aprinde.
Redublând ticăloşenia raţionalilor, nebunii-mi denunţă nebunia.
Vă pot spune secretul: îl veţi ascunde vouă înşivă.
Moartea nu e decât un semn, încredinţat în vis, după aceea pierdut.
Cum să numeri atomii transportați de iubire? — Sau trilul ciocârliilor, al privighetorilor, al porumbeilor ?
Concediind metaforele, invizibilul se schiţează în cuvintele absente.
Cei care ar fi putut conchide aceste vorbe : pelin, mirt, albăstriţă.
Ca să distragă atenţia, lăcomia ne obsedează. — Ea schimbă aurul în rugină.
În ciuda spuselor voastre. — Fraze, idei de-a gata, metafore, voi nu doriţi arsura dorinţei.

*
Omul, salcie jelitoare, îşi plânge traista.
Ştim de la lume ecoul strigătului nostru.
Daţi la o parte cătuşele numelor proprii şi chiar pe cele ale cuvintelor.
Traducerea aprinde sufletul poemului, consumându-i trupul.
Alungă-ţi imaginile din inimă, fie ca ea să inunde sub razele invizibilului.
Cine posedă este posedat.
Vederea nu-i decât o lumânare nocturnă, veioza viziunii.
Adevăraţii pictori nu folosesc culori, ei pictează culoarea. — Fermecătoare, diversitatea reflexiilor acesteia rămâne singura realitate.
Cel mult. — Ego-ul, această iubire ce se abţine de la orice identitate.
Privighetoare, termină-ți cântul înainte ca roua să se evapore. — Sau imită liniştea măcăleandrului.
Poem, fiu al momentului, tu cunoşti toate lumile.
Frumuseţea nu apare decât într-o oglindă, privirea amantului.
Şi vrei să imiţi privighetoarea, nu ceea ce simte, să înveţi limbajul păsărilor fără se le împarţi bucuria?
Apropourile mele vor fi clare când vei găsi în tine limpezimea lor.
Nu tradu decât operele destul de frumoase pentru a te ghida, destul de generoase pentru a te ierta.
Apa proaspătă a operei îi caută în lume pe cei însetaţi.
Oglinda sa reflectă pe cei care-i descoperiră frumuseţea.
Fie ca vorba ta dulce să rămână voalată de tonul amărăciunii, ca ea să nu-i poată sătura pe deplin decât pe cei ce vor şti să o guste.
Cerşetori? Nu, binefăcători ai generoşilor.
În grădina de trandafiri, vino să admiri grădinarul.
Fructul, amintirea florii.
Cuvântul, petală căzută a rozei; vocea, inflexiune a privighetorii.
Aurul nu caută aur: astfel el este pur.

*
Dă-i pantei ameţeala ta.
Demoni şi sceptici neagă existenţa Diavolului. — Au ei oare dreptate?
Dacă Elucidarea ar fi posibilă, crearea lumii ar fi fost inutilă.
Fiecare licurici se crede luminos, uitând de soare.
Scribi nebuni, nu recitaţi versetele Revelaţiei Înainte de a fi fost dictate.
Când demonii se convertesc, te salvează de propria-ţi impietate.
Elegia ia de la dragoste lumina sa, nemurirea sa de la doliu.
Nu încuiați sensul într-un cuvânt. — Nici chiar într-o carte.
Renunţă în a mai căuta sensul, îţi va fi încredinţat.
Adevărata vorbă naşte din acultare. — Chiar şi cea a arhanghelului.
Nu căuta să fi auzit, chiar şi păsările te vor asculta.
Înainte chiar ca strugurii să fie creaţi, îngerii simțeau îmbătarea.
Chipul iubitului, aceasta oglindă te transfigurează.
Dumnezeu, în bunătatea sa, nu aude anumite rugăciuni.
Grădina de trandafiri, acest punct colorat în privirea grădinarului.
Nu descifraţi aceste litere, urmăriţi ‘ceastă urmă a paşilor în nisipul înzăpezit.
Soarele răsare, îndrăgostit de apus.

*
Voiam să-ţi scriu, dar eşti în mine.
Fie ca această carte să apară cu numele celui iubit, căci el este în ea, tot atât cât ea în el.
Nu intra în casa ta: eşti oraşul minunat.
Copacul, această dorinţă ramificată a fructului.
Urmează, cu speranţă, o potecă secretă, ghicită.
Nu vei găsi nici o comoară, dar fie ca lumina sa să te înconjoare.
Amiază, clipă de strălucire, între sensul dezvăluit al dimineţii şi cel voalat al serii.
În această admirare, inteligenţa devine mirare.
Refuză tot ceea ce poartă un nume. — Atunci poemul apare, cu fiece instant.
Găseşte în întrebare răspunsul său nerăbdător.

*
Frumuseţea lui Iosif emana din visele sale şi strălucea de sensul pe care el i-l dădea.
Fluierul te invită în groapa uimitoare. — La întâlnirea cu o mie de regi ascunşi.
Ești liber, căci nu mai poţi ieși din grădina de trandafiri. — Parfumul iubitei te alege ca sclav.
Oraşul fu mai întâi o poveste în sufletul arhitectului, aceasta carte viitoare o dorinţă în inima ta.
Toate accidentele mărunte, nimicurile uitate vor reapărea în lumina lor sclipitoare şi vom numi această zi Înviere.
Enigma binelui nu va fi dezvăluită decât prin propria-i frumuseţe.
Vom şti de ce lăutarul pastră şapte ani liniştea.
Niciun cuvânt în plus, fie ca spiritul să termine povestea.
În tot corpul meu, liniştea ta strigă din gura sa dulce: “Iată-mă.”
Liberează o pasăre, dorințele tale își iau zborul la cerul generos.
Când spusele tale-ți scapă, ele devin Semn și Dovadă cântătoare.
Deviză. — Pecetea imprimă gândirea fierarului.
Aproape de izvor. — Cântul din lăută pentru însetat, murmurul apei pentru muzicianul ce preludă.
Caută pretutindeni cui să-i mulţumeşti pentru anemone, flori de colţ şi trandafiri sălbatici de la marginea acestei cărări.

*
Dă uitării orice metodă de adorare: spune dorinţa ta şi lumea ta e salvată.
Şterge pagina din inima ta, fie ca ea să devină o carte misterioasă.
După copacul înflorit cu întârziere, treci, fără să vrei, de cealaltă parte.
Fă linişte, pleacă în pădurea aceasta, frunzele-ţi vor spune secretul copacului.
Beat de îndurare, în sfârşit poţi accepta frumuseţea.
Admiră cum cărăbuşul devoră o roză.
Prieten de drum, începând cu această pagină, nu vom mai fi niciodată separaţi.
Cele două cărți, cea a celor aleşi, cea a celor încercaţi, nu vor fi de acum înainte decât una singură, cea a umanităţii încrezătoare şi ameninţate.
Un semn văzut în vis dezvăluie o mie de altele.
Fără resentimente. — Cuşca deschisă, înaintea templului, vrabia îşi ia zborul în afara spaţiului.
Precum pietrele ruinelor, cuvintele ascund o comoară.
În umbră. — Vieţile noastre sunt nişte molii atrase de flacără.
Intelectul dă misiune nebuniei, legatara sa: “Pleacă în pelerinaj, zeiţă necunoscută.”
Să călătorească, ca invidioasa, fără să găsească vreodată refugiu.
De ce să te ascunzi în nebunie? — Doar nebunii se ascund în înţelepciune.
Muzicianul vede culorile, nuanţele; pictorul le ascultă, le fredonează.
Ascunsă printre toate celelalte, noaptea destinului poate surveni în fiece seară.
Lasă doctorii Legii să culeagă spinii din mărăcinii Paradisului.
Niciun popor nu rămâne fără profeţi: pretutindeni zboară păsări.
Strigăte şi cânturi ale gaiţelor, porumbiţelor, cintezelor.
Pretutindeni, în liniştea lor, înfloreşte grădina de trandafiri interioară.
Aş vrea să-ţi pot spune “Fie ca această carte să-ţi aducă fericirea!”
Invizibil. — Cel care conduce orice poveste nu-i apare decât unui cititor vizionar.
Dacă citeşti cărţile ca pe nişte poveşti adevărate, viaţa ta va rămâne una dintre aceste poveşti.
Cântăreţul orb mulţumeşte de căldura sa zilei.
Roze şi tulipe ale Paradisului sunt momente de bunătate. — Pafumul lor ajunge el oare până la lumea aceasta?
În memoria lui Rûmi. — Întrebarea orbului îmi dezvăluie ceea ce eu văd.
Cum contrariile fug unul de celălalt, zorii zilei îşi găsesc în noapte sensul.
Nu îmbrăţişa idolii ciopliţi, în bruma cuptoarelor.
În piaţa Paradisului, încă se mai vând imagini.
Părăseşte lumea lor, nu adu în deşert decât vinul unui pur adevăr.
Revino la miezul nopţii, precum un poem uitat.

realizat de Creola Băltăreţu-Thénault

SlabAcceptabilOKBunExcelent 10 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook