Popoarele, care nu-şi preţuiesc valorile, nu-şi pot păstra nici teritoriile. – Vasile Ghica

Ioana d’Arc a României

Bunul Dumnezeu trimite, în vremuri de cumpănă, semne milostive tuturor naţiilor prin nişte fiinţe înzestrate cu mult har şi cu o incomensurabilă dragoste faţă de semeni. Dar asupra acestora se năpustesc, de regulă, sumedenie de minţi înguste şi smintite dornice să zădărnicească împlinirea celor mai raţionale şi mai nobile năzuinţe ale condiţiei umane.

Mulţi dintre cei „cu stea în frunte” îşi rup grumajii şi se prăbuşesc la căpătâiul unui vis, urmând ca împlinirea acestuia să cadă pe umerii altui sol, ori să se risipească în neant. Există însă eroi care reuşesc să spulbere toate opreliştile ivite, oricât ar fi ele de înveninate şi să-şi împingă popoarele spre biruinţă.

Pe răbojul unde sunt însemnate numele celor care au răsucit, spre bine, pentru veacuri, destinul mult prea încercatului nostru popor, trebuie caligrafiat cu litere de aur şi cel al Cocuţei Conachi-Vogoride, această Ioana d’Arc a României.

Un logofăt poet

Costache Conachi (1778-1849) a fost cel mai valoros poet din primăvara literaturii noastre premoderne. S-a născut şi a copilărit la Ţigăneşti, în apropierea Tecuciului. A învăţat temeinic, în familie, limbile: greacă, slavonă, turcă şi franceză. Urmează apoi cursurile Academiei Domneşti din Iaşi, unde îşi însuşeşti noţiuni de filosofie, drept şi matematică.

Tatăl său a lăsat familia cu datorii imense. Viitorul poet se retrage la Ţigăneşti şi, într-un timp relativ scurt, agoniseşte o avere considerabilă, în judeţele Tecuci, Putna, Covurlui (53.000 ha teren arabil). Dobândeşte funcţii importante în stat, printre care şi cea de logofăt (ministru de justiţie). În 1822 are o întrevedere la Chişinău cu ţarul Alexandru I şi se pare că îl cunoaşte pe Puşkin. Face parte din comisia care a redactat „Regulamentul organic.”

În 1834 candidează la tronul Moldovei. Fiind învins de M. Sturdza, se retrage din politică. A scris poezie, teatru , un foarte interesant studiu de poetică literară şi numeroase traduceri. Scrierile lui au fost tipărite, în volum, pentru prima dată, în 1856, de către fiica lui, Cocuţa.

Creaţia lui literară s-a bucurat, de-a lungul anilor, de impresionante aprecieri critice:

• „Scrisoarea către Zulnia” este o capodoperă de simţire, de idei înduioşătoare, de armonie, de frumuseţi poetice şi poate servi de model.” (V.Alecsandri)
• „Conachi este exponentul culminant al poeziei amoroase dinainte de V. Alecsandri. Nimeni din curentul său şi al vremii nu l-a întrecut.” (Gh. Bogdan Duică)
• „Conachi este primul petrarchizant român.” (G. Călinescu)
• „Versurile lui au o calitate inefabilă a limbii pe care nu am întâlnit-o până acum.” (N. Manolescu)
• „Conachi este cel mai complex şi mai profund poet erotic de până la Eminescu.” (Eugen Simion)
• În periodizarea literaturii române a istoricului literar Garabet Ibrăileanu, prima epocă poartă numele lui Conachi.

Conacul din zumzetul livezii

În 1838, poetul începe construcţia conacului, în coasta pădurii seculare de stejari şi la marginea unei imense livezi, renumită în zonă. Istoricul tecucean Al. Papadopol Calimah, academician şi ministru în guvernul lui Alex. Ioan Cuza, îl consideră pe Conachi „privighetoarea din livada de la Ţigăneşti.”

Lucrările abandonate de poet au fost finalizate în 1846 de N. Vogoride, ginerele poetului. Tot atunci s-a refăcut arcul de triumf şi s-a construit biserica familiei, în incinta satului. Fiindcă se stabilise definitiv în Italia, Cocuţa scoate în 1866 la licitaţie conacul şi terenul agricol. Abia după moartea ei, în 1881, un grec din Galaţi devine proprietarul domeniului Ţigăneşti. Dar imediat apar alţi doi proprietari tecuceni: Take Anastasiu şi Anton Cincu. Amândoi erau moşieri, politicieni şi foarte importanţi filantropi.

Neavând urmaşi, Take Anastasiu donează conacul Academiei Române, care, conform clauzei, înfiinţează în 1910 o şcoală inferioară de agricultură. În perioada 1952-67 va funcţiona aici Centrul Şcolar Agricol. Va fi apoi depozit de legume, fructe şi sediul unui IAS. În 1974, la sugestia unor profesori tecuceni, Combinatul Siderurgic din Galaţi preia conacul, aflat într-o avansată stare de ruină, îl renovează şi îl transformă în casă de odihnă pentru muncitorii siderurgişti. După 1990, Combinatul îl transferă firmei conexe S.C. Danasi. După circa 10 ani, firma dă faliment, iar conacul este revendicat de Academie. Aceasta nu are fonduri pentru întreţinerea lui şi impozantul imobil se află din nou în ruină.

Cocuţa, două mariaje şi o puzderie de copii

Pe data de 17 august 1828 s-a născut la Ţigăneşti, spre bucuria vârstnicilor ei părinţi, Ecaterina (Catrina, Cocuţa) Conachi. Se ştie că poetul o cunoscuse pe Smaranda (Zulnia) Negri cu aproape două decenii în urmă. I-a devenit muză şi la cinci ani după ce ea rămăsese văduvă, s-au căsătorit. Smaranda a avut mai mulţi copii din prima căsătorie. Unul dintre ei a fost Costachi Negri, om de vastă cultură, politician, înfocat unionist. A fost deputat de Tecuci. Nu a acceptat niciun fel de retribuţie pentru muncile administrative şi politice prestate de-a lungul vieţii. Şi-a vândut moşiile ca să ajute, în momente dificile, visteria ţării. Sora lui, Elena Negri, a fost muza şi marea dragoste a lui V. Alecsandri. A murit la numai 26 de ani. Din păcate, la vârsta de cinci ani, Cocuţa a rămas orfană de mamă.

Poetul a jelit-o în versuri tulburătoare tot restul vieţii şi s-a îngrijit permanent de educaţia ei. Anii au trecut cu repeziciune. La vârsta de numai 17 ani, Cocuţa se căsătoreşte cu Nicolae Vogoride, un principe de origine bulgară, care răspundea de finanţele ţării. În 1857, Înalta Poartă l-a investit pe acesta cu funcţia de caimacan (locţiitor de domn) şi i-a promis tronul Moldovei dacă va reuşi să zădărnicească unirea celor două principate. La nunta de la Ţigăneşti a participat şi domnitorul M. Sturdza. Poetul V. Alecsanri s-a opus acestui mariaj, întrucât Vogoride era recunoscut ca un înfocat antiunionist.

În 1849 s-a stins din viaţă C. Conachi în urma unei crize de astm. Din naivitate, Cocuţa i-a dat o „plenipotenţă” (împuternicire) soţului ei, care îi permitea acestuia să administreze, după bunul plac, întreaga chiverniseală rămasă de la tatăl ei. Cei doi au avut trei urmaşi, un băiat şi două fiice. După divorţul survenit în 1860, se naşte al patrulea copil care a primit numele de familie Conachi. Cocuţa călătoreşte mult prin Europa.

În 1864 se căsătoreşte la Torino cu Emanuelle Ruspoli, principe de Paggia-Souza, senator şi sinodic al Romei, apropiat al regelui Vitorio Emanuelle al II-lea. În felul acesta, moldoveanca noastră a pătruns în cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene. S-a implicat chiar în ampla mişcare de unificare a Italiei. În cei şase ani de căsnicie italiană, Cocuţa a mai adus pe lume cinci copii.

La 11 februarie 1870 Cocuţa se stinge fulgerător din viaţă la Geneva cu diagnosticul febră palustră. Pe patul morţii a cerut să fie înmormântată alături de părinţi, în biserica familiei de la Ţigăneşti. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În tradiţia orală a satului se păstrează şi opinia că stăpâna lor ar fi murit în preajma conacului, în urma unei căzături de pe cal. Există chiar o movilă care poartă numele Cocuţei şi unde, spune legenda, ar fi avut loc accidentul.

În Principatele Române fierbea Unirea

După cum se ştie, visul reîntregirii românilor în graniţele vechii Dacii a fost o constantă de-a lungul istoriei noastre. Domnitorul Mihai Viteazul a fost primul care a dovedit, deşi pentru un foarte scurt timp,că acest deziderat este realizabil. Anul 1848 a însemnat un uriaş pas înainte în această direcţie. Revoluţionarii moldoveni şi munteni (N. Bălcescu, fraţii Goleşti, V. Alecsandri, Al.I. Cuza, M. Kogălniceanu, Al. Moruzi şi mulţi alţii) se întâlneau la Mânjina, la moşia patriotului C. Negri,unde făceau evaluări şi stabileau noi strategii de luptă.

După un timp, a apărut o conjunctură favorabilă pe plan extern. După Războiul Crimeii (1853-1856), ţările occidentale voiau să blocheze ascensiunea Rusiei spre Sud-Estul Europei. Unirea celor două principate române ar fi fost o stavilă în ambiţia de expansiune a colosului de la Răsărit. Puterile Garante (Franţa, Anglia, Prusia, Turcia, Austria, Sardinia) au decis, la presiunea unioniştilor noştri, să ne hotărâm singuri soarta. Trebuiau totuşi consultate masele.

În 1857 au fost stabilite alegeri pentru Divanurilor Ad-hoc. Primul scrutin a avut loc la 22 septembrie 1857. Dar stupoare, rezultatul a fost negativ. Aceasta pentru că N. Vogoride nu dormea, ba şi-a îndeplinit, cu prisosinţă, misiunea trasată de turci. Totul părea definitiv pierdut. Diplomaţiile occidentale îşi şterseseră de pe agendele lor această solicitare românească. Vogoride jubila. A lustruit cu grijă arcul de triumf de la Ţigăneşti. Ştia că acolo va veni, în scurtă vreme, o delegaţie de la Înalta Poartă să-i înmâneze firmanul de domn.

Sarabanda scrisorilor

Cocuţa nu se putea împăca cu acest eşec naţional. Ea fusese crescută într-un curat spirit patriotic. Imediat după ce soţul ei fusese investit în funcţia de caimacan (locţiitor de domn), i-a trims la Iaşi o scrisoare plină de indignare şi de furie,din care se subînţelegea clar că voinţa de unire a românilor nu poate fi înfrântă. O deranja teribil atitudinea antiunionistă a soţului ei.

„Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea,dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţa de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea aş putea printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii. Pentru moment îţi cer darea afară a lui Catargi (ministru de interne) şi numai atunci mă voi întoarce la dumneata.” (C. Gane, „Portrete de români”)

Îi trimite apoi un bilet prin care îl somează să-l repună în funcţia de protopop al Tecuciului pe Gh. Dimitriu, tatăl scriitorului Calistrat Hogaş, pe care îl demisese, doar pentru că era unionist.

Imediat după anunţarea rezultatelor, unioniştii au înaintat către cancelariile occidentale numeroase memorii prin care contestau modul în care s-a desfăşurat scrutinul, dar acestea nu au avut niciun ecou. Îngerul bun al românilor a condus-o însă pe Cocuţa spre seiful caimacanului. Aici a găsit un pachet cu 14 scrisori diplomatice venite de la Înalta Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra.

În unele i se făcea cunoscut că ”Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales, să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă. După eşecul scrutinului, nu au întârziat nici felicitările. Bine ai făcut că n-ai acordat libertatea presei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii.”

În legătură cu autorul sustragerii scrisorilor s-au brodat mai multe posibile scenarii. Autorii lor, I.T. Sion şi Şt. Andronache, consideră că ar fi fost implicată Catrina, fiica nelegitimă a lui Conachi, soţia unionistului tecucean Ioniţă Hrisanti. Ea bântuia, ce-i drept, prin conac. Se mai vorbeşte despre meşterul Lăcătuşu din Tecuci, care dispunea, se pare, de o dublură a cheii de la seif. Se pierde însă din vedere un detaliu de maximă importanţă.

După investitura în fruntea statului, relaţiile dintre Vogoride şi soţia lui s-au degradat grav. Cocuţa se retrăsese la Ţigăneşti, dar se mai ducea din când în când, în Capitală, pentru necesităţi protocolare. Vogoride nu avea motive să mai vină la conac. Şi chiar dacă mai venea, era el atât de naiv să-şi lase corespondenţa secretă şi compromiţătoare aici? În mod cert, scrisorile au fost sustrase din cancelaria domnească de la Iaşi. Şi acest lucru nu-l putea face decât Cocuţa.

Dovezile desprinse din scrisori erau deci irefutabile. Cocuţa a înmânat prada fratelui său, C. Nergi. El le-a trimis prin Dimitrie Ralett la ambasadorul Franţei la Bucureşti. Acesta le-a transmis de urgenţă revistei ”L’Etoile de Danube”, unde au fost imediat publicate. Ziarele occidentale au luat foc, scrisorile fiind preluate instantaneu în presa pariziană, londoneză, prusacă etc. Diplomaţii moldoveni s-au năpustit la Paris.

Marele prieten al românilor era Napoleon al III-lea. El s-a oferit şi de această dată să ne ajute. Cheia era însă la Istanbul, dar împăratul nu avea acces acolo. A invitat-o pe Regina Victoria a Angliei la o întrevedere. S-au întâlnit la Osborne. Lucrurile erau clare. Dovezile nu puteau fi contestate. Regina a intervenit cu succes la sultan. Acesta l-a demis urgent pe Vogoride. S-a dispus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. Noul scrutin a fost concludent. Două-trei voturi împotrivă. Rezultatul nu a mai putut fi măsluit. Noii aleşi au fost sărbătoriţi „cu muzică militară. Pe uliţe, oraşul era luminat ca ziua.” N. Vogoride a luat drumul pribegiei. Bătăliile viitoare din 5 şi 24 ianuarie 1859 aveau drumul netezit.

Lecţia Cocuţei

În mod cert, istoria se bazează pe documente, nu pe ipoteze. Şi totuşi, nu rezistăm tentaţiei de a ne întreba care ar fi fost cursul evenimentelor din Ţările Române, dacă divina fiică a lui Conachi nu ar fi săvârşit acest gest. Cu siguranţă, nu ar fi avut loc Unirea Mică (1859), nici momentul Cuza (1859-1866), nici Monarhia (1866-1947) şi nici Marea Unire (1918). Probabilităţi credibile? Moldova putea să ajungă, în scurtă vreme, o gubernie, iar Ţara Românească, un paşalâc.

Dar onorurile pentru Cocuţa? Au fost destul de anemice. În entuziasmul lor firesc, nici unioniştii nu au mai vorbit despre ea. Istoricii au consemnat acest eveniment, dar nu au întreprins nimic ca el să intre în conştiinţa publică.

În altă ţară cu sentimentul recunoştinţei, scria în 1927 istoricul gălăţean Gh.N. Munteanu, cultivat prin tradiţie, fapta Cocuţei Vogoride ar fi fost eternizată, dacă nu printr-un monument, cel puţin printr-o placă comemorativă. Şi cu ea s-ar fi mândrit femeia româncă.

Dar, nici noi, tecucenii nu am fost mai breji. Abia acum, din iniţiativa noastră şi prin bunăvoinţa S.C. GIFARM şi a Fundaţiei Pelin, sculptorul Dan Mateescu, vechi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, lucrează la un bust al Cocuţei. Dar nu este suficient. Gestul ei trebuie să ajungă în tratatele şi în manualele de istorie, în conştiinţa românilor.

Lecţia ei de demnitate şi de patriotism nu trebuie să rămână nevalorificată în plan educativ. În momentul când a descoperit scrisorile care atestau, fără tăgadă, faptul că soţul ei este un abject trădător de ţară, în mintea ei s-a declanşat o dilemă. Să-şi sacrifice Familia ori Ţara? Putea să circumscrie totul într-un banal şi trecător conflict familial. În felul acesta ajungea prima Doamnă a Moldovei, deci în centrul tuturor onorurilor.

În caz contrar, rămânea fără soţ, cu trei copii în preajmă, deci la cheremul unui destin imprevizibil. Un statut de neinvidiat, dacă ne gândim că şi averea fusese zdravăn împuţinată de Vogoride. Cocuţa însă nu a ezitat nicio clipă. A ales să-şi ajute ţara. Şi, mai ales, viitorul ei, pentru multe veacuri.

Oare cum s-ar comporta românii de astăzi în asemenea împrejurări? Ce mai înseamnă patria pentru noi? Mai nimic. Citiţi două cugetări şi meditaţi îndelung asupra lor.

„Un om are o singură patrie, restul sunt ţări” (O. Paler) şi „La cuvintele patrie şi mamă nu există alternative” (Adrian Păunescu). Da, s-au deschis alte orizonturi. Ne putem stabili unde dorim în orice ţară membră UE. Aşa este, dar cu identitatea noastră izvorâtă din tradiţie, istorie, cultură cum rămâne? Să nu uităm: „Ciulinii se pot stabili unde îi duce vântul, stejarii nu.” (V.G.) Neglijarea elementelor identitare şi proasta gestionare a regulilor democratice au înfuriat partidele de dreapta (unele chiar cu iz extremist) din mai toate ţările UE.

Resurecţia necontrolată poate conduce chiar la disoluţia acestei uniuni. Şi încă un detaliu de reţinut: ”Exilul ne îndestulează stomacul, nu şi sufletul (V.G). Dar suntem siguri că mai avem suflet? Ne mai interesează această ţară pe care am adus-o în faliment? Ingratitudinea noastră vine în sprijinul unor străini preocupaţi să ne-o destabilizeze cât mai repede. Oare Centenarul Marii Uniri ne va găsi tot atât de dezbinaţi şi de nepăsători?

Dacă nici acum nu vom răspunde corect la îndemnul Imnului Naţional, ne vor aştepta vremuri grele. Adevăraţii vrăjmaşi ai ţării suntem noi înşine. Să medităm, cu profunzime, la lecţia testamentară a Cocuţei.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Vasile Ghica in Articole
2 comentarii »