6 noiembrie 2008

Sărutări de cinema

La Editura Trei, în colecţia Fiction Connection, a apărut romanul „Sărutări de cinema” de Eric Fottorino, câştigător al Premiului FEMINA, traducere din limba franceză de Marie-Jeanne Vasiloiu. Este o poveste care surprinde şi captivează pe tot parcursul lecturii, prin faţa cititorului trecând Truffaut, Godard, Chabrol, precum şi filme-cult ale cinematografiei franceze.

Fiu al unui fotograf de platou, Gilles Hector şi-a făcut un obicei din a colinda sălile de cinema din Cartierul Latin, urmărind continuu filme vechi, în căutarea mamei pe care nu a cunoscut-o niciodată. Este convins ca a fost actriţă şi a făcut parte din Noul Val al Cinematografiei franceze. Revede constant peliculele tatălui său, încercând să-i ghicească enigmaticul chip dincolo de prezenţele vii ale unei Romy Schneider, Anouk Aimee, Catherine Deneuve sau Jeanne Moreau. Într-una din săli o întâlneşte pe Mayliss, o femeie senzuală şi stranie. O relaţie pasională începe să-l mistuie, dorinţa de a-şi găsi mamă pierdută şi obsesia de a păstra iubita abia găsită mergând mână în mână.

„Le Figaro Litteraire” descrie romanul ca fiind „o poveste plina de farmec despre cautarea de sine, care se desfăşoară intr-un Paris încântător”.

În „Le Point” se spune: „Un roman de factură clasică, subtil, seducător. Sărutări de cinema este o carte foarte frumoasă despre iluzii, adulter, iubiri şi disperările în care te aruncă acestea”.

Iar „Paris Match” subliniază: „Fiecare pagină scoate la lumină imagini ancorate în trecut şi ne învăluie cu impresia că noi înşine am trăit într-o altă epocă, aceea în care adevărul a fost pecetluit de secret”.

Iată un fragment din roman:

Tatăl meu era fotograf de platou. În anii şaizeci, îl întâlneai în studiourile din Boulogne, întovărăşit de tineri care învăţau să-şi trăiască visele. Erau acolo Nestor Kapoulos, Jean-Louis Huchet, Eric de Max, Mucir şi, bineînţeles, Gaby Noel, nume cunoscute doar amatorilor de generice. Pe atunci, camera domnea, ea era stăpână. Ea sorbea tot ce se putea dintr-un gest, iar tatăl meu se făcea cât mai nevăzut, pentru a fixa pe peliculă cele mai frumoase expresii de pe chipurile artiştilor. Cele mai bune imagini apăreau în Cinemonde. Majoritatea ajungeau expuse pe pereţii de la Grand Rex sau Atrium, sub sticlă ori lipsite de sticlă, la îndemână unor gură-cască de toate soiurile, care, uneori, le şi furau. Cred că tatăl meu avea ochi. Ştia să prindă fără greş o şovăială, o mânie mută, o urmă infimă lăsată de un incident din timpul turnării pe un chip de o puritate perfectă. Ai fi zis că presimţea momentele de abandon ale actorilor, teama lor că nu vor fi la înălţimea filmului, a regizorului sau doar a propriei imagini.
Până să fie mistuit de un incendiu, apartamentul tatălui meu era plin de aceste miracole instantanee magice: un căscat al lui Martine Carol, privirea întunecată a lui Francoise Dorleac, strania tulburare exprimată de buzele lui Delphine Seyrig, cu o clipă mai înainte ca o voce să strige „Motor”. După câte ştiu eu, niciuna dintre aceste imagini n-a fost publicată vreodată. Ele erau învăluite de mister, întocmai ca podoabele vechilor faraoni sau ca odăjdiile din sacristii. Tatăl meu le făcea pentru sine. Dar eu vreau să cred că le făcea pentru mine, mai ales pozele de actriţe, lăsându-mi grija de-a le alege.
Nu ştiu nimic despre originile mele. M-am născut la Paris, din mamă necunoscută, iar tatăl meu fotografia eroinele din filme. Cu puţin înainte să moară, mi-a mărturisit că existenţa mea se datora unui sărut de cinema.

Născut în 1960 în Franţa, Eric Fottorino este romancier şi jurnalist. A publicat „Caresse de rouge” (Prix Francois Mauriac) şi „Korsakov” (Prix des Libraires, Prix France-Televisions). Începând din 2008, este directorul cotidianului „Le Monde”.