Dl Maiorescu a publicat în “Convorbiri” două critici literare, una în numărul din septembrie și alta în cel din aprilie. Cea dintâi asupra comediilor dlui Caragiale, un fel de răspuns criticilor făcute acestor comedii, și a doua “Poeți și critici”, un fel de răspuns celor ce critică pe Alecsandri. Amândouă articolele au fost primite cât se poate de bine de întreaga presă română și unele ziare chiar le-au reprodus, lăudând importanța și însemnătatea lor. Nu putem decât să ne bucurăm, și pentru că dl Maiorescu a scris aceste critici, și pentru că ele au fost atât de bine primite de publicul cititor, care știe să prețuiască cunoștințele literare și talentul de critică al autorului. Dar nici numele autorului, nici primirea cea bună din partea publicului nu poate să ne scutească de a analiza aceste scrieri; ba chiar tocmai numele și însemnătatea d-sale ne silesc să-i cercetăm părerile date la lumină. Și ni se cere asemenea analiză mai mult decât oricui, pentru că și noi am scris despre comediile dlui Caragiale, pentru că părerile autorului sunt în unele privințe protivnice părerilor noastre și pentru că autorul ia la vale unele idei ce ne sunt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. Cititorii noștri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze, argumentări, încheieri logice, așa de numeroase în micile articole ale dlui Maiorescu; căci citind scrierea noastră până la sfârșit, vor vedea că eminentul critic atinge chestii nespus de însemnate și prețioase.

Începem cu articolul asupra comediilor dlui Caragiale. Am zis că într-însul sunt multe păreri, pe care nu le primim deloc, dar trebuie să mai adăugăm că sunt altele, cu care ne unim în totul, ba sunt și unele rostite chiar de noi în articolul ce am scris asupra dlui Caragiale. Și noi zicem că „lucrarea dlui Caragiale este originală”, si noi credem despre comediile lui „că pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi” și că autorul a fost în dreptul său când și-a ales acel strat social, care, după noi, are însemnătate mult mai mare decât cred unii critici, și chiar decât pare a crede dl Maiorescu. Și noi zicem, de asemenea, că scrierile dlui Caragiale sunt mult mai pe sus decât melodramele franceze și dramele istorico-patriotico-naționale. Ne unim și cu ideea că „«trivial» este o impresie relativă din lumea de toate zilele, ca și «decent» și «indecent»” (se înțelege, nu trebuie exagerat sensul acestei fraze care ar putea îndreptăți orice pornografie). Și dacă criticul ar fi scris numai atâta, am putea să ne bucurăm că suntem de aceleași păreri, și cu atât mai mult, cu cât multe din ele le spusesem mai dinainte în Contemporanul. Dar criticul nu se mulțumește numai cu atâta, cu analiza scrierilor dlui Caragiale, ci, în scopul de a le apăra, se aruncă în teorii înalte asupra moralei în artă și tocmai aceste generalizări ni se par lipsite de temei. Dl Maiorescu vrea să apere lucrările dlui Caragiale împotriva învinuirii de nemoralitate. Spre acest sfârșit d-sa își pune întrebarea dacă arta, în general vorbind, are ori nu misiune moralizatoare, și răspunde: „Da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, și orice adevărată operă artistică o îndeplinește”. Rămâne deci să înțelegem în ce stă moralitatea artei. La această întrebare ni se dă următorul răspuns: „Orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale”. În această uitare de sine, care este pricinuită de orice operă adevărat artistică, stă moralitatea artei. Pe lângă această teorie, adaugă d-sa o garnitură de argumentări, de deducții, de abstracții, încât suntem nevoiți să le reproducem aici în parte, pentru a se vedea cum și în ce chip își susține autorul teza.

„Înălțarea impersonală este însă o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. De aceea poieziile cu intenții politice actuale, odele la zile solemne, compozițiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată.

Esența acesteia este de a fi o ficțiune ideală, care scoate pe omul impresionabil în afară și mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri.
Chiar patriotismul, cel mai important simțământ pentru cetățeanul unui stat în acțiunile sale de cetățean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimicește emoțiunea estetică.

Există în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo declamare națională? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în Goethe?
Și dacă nu le are Corneille și Goethe, să ne învețe domnul X. Y. din București ca să le avem noi?
Subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal-artistică, fără nici o preocupare practică.

Prin urmare, o piesă de teatru cu directă tendință morală, adică cu punerea intenționată a unor învățături morale în gura unei persoane, spre a le propaga în public ca învățături, este imorală în înțelesul artei, fiindcă aruncă pe spectatori din emoțiunea impersonală a ficțiunii artistice în lumea reală cu cerințele ei, și prin chiar aceasta îl coboară în sfera zilnică a egoismului, unde atunci — cu toată învățătura de pe scenă — interesele ordinare câștigă preponderență. Căci numai o puternică emoțiune impersonală poate face pe om să se uite pe sine și să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina oricărui rău.

Așadar, arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simțirile și acțiunile omenești, cu atâta obiectivitate curată, încât pe de o parte să ne poată emoționa prin o ficțiune a realității, iar pe de alta să ne înalțe într-o lume impersonală.”

Am reprodus o pagină întreagă din articolul dlui Maiorescu, penrtru că ea caracterizează foarte bine modul d-sale de a scrie; pe de altă parte, o atare împletire metafizică nici nu poate fi spusă cu cuvintele noastre și într-o limbă lămurită. În adevăr, toate aceste „ficțiuni ideale”, „emoțiuni impersonale”, „înălțare impersonală”, „lume impersonală”, „ficțiuni artistice”, „inspirare impersonală”, „transportarea în lumea curată a ficțiunilor” pot să întunece chiar și lucrul cel mai limpede; dar în chestii literare, care după dl Maiorescu, sunt atât de grele, toate aceste ficțiuni și impersonalități pot, cel mult, să câștige autorului titlul de profund din partea celor care nu vor fi putut pricepe o boabă din tot articolul. Dar aceste expresii grele, metafizice, mai sunt și neexacte.

Să luăm vorba „emoțiune impersonală”! Emoțiunile sunt în general cât se poate de personale, pentru că sunt urmarea unei ațâțări nervoase care se petrece într-un organism individual, într-o persoană. De asemenea și „lume impersonală”, „inspirare nepersonală a ficțiunilor” ar fi trebuit mai bine lăsate nemților, cărora le plac atât de mult vorbe și fraze nebuloase. Nu e adevărată nici fraza că „egoismul e rădăcina oricărui rău”. Dacă simțămintele și faptele altruiste sunt trebuitoare pentru păstrarea neamului omenesc, prin urmare și a individului, apoi sentimentele și faptele egoiste sunt trebuitoare pentru păstrarea indivizilor și prin urmare și a speciei, care e formată din indivizi. Așadar, și unele, și altele pot fi morale. Să luăm un exemplu pentru mai bună lămurire. O casă arde, eu sunt într-însa. În fața primejdiei simt o emoțiune care mă împinge să scap din foc. Această emoțiune și fapta ce urmează sunt egoiste. Alt exemplu. O casă arde, într-însa este vecinul meu. În fața primejdiei în care e el, voi avea o emoțiune și niște sentimente care mă vor face să mă arunc în foc, punându-mi în primejdie viața pentru a-l scăpa. Emoțiunea și fapta sunt altruiste. Dar este lucru vădit că, dacă îmi vor lipsi sentimentele egoiste, egoismul care mă face să scap din foc, aș arde în casă, și dacă egoismul ar lipsi la toți indivizii, toată omenirea ar pieri într-un fel oarecare. Tot așa s-ar întâmpla dacă ar lipsi cu totul sentimentele altruiste. Așadar, din aceste exemple urmează că și egoismul, și altruismul pot fi morale. Nu cercetăm care din amândouă e mai mult și care mai puțin. Este prin urmare greșit a spune că „egoismul este rădăcina oricărui rău”. Pentru a dovedi cu totul neadevărul acestei fraze, putem da pilde că multe rele pot avea rădăcina în altruism. Iar dacă egoismul nu e rădăcina oricărui rău, atunci rolul artei, care, după dl Maiorescu, e de a deștepta în privitori o stare sufletească în care egoismul să nu mai poată avea înrâurire, nu s-ar cuveni să fie numit întotdeauna moralizator. Iată întâia meteahnă în teoria dlui Maiorescu.

Dar egoismul exagerat despre care pomenește d-sa într-un loc? Acesta este un egoism rău înțeles, un egoism bolnăvicios, patologic, și e adevărat că, deși nu e rădăcina oricărui rău, totuși de bună seamă e rădăcina multora. Dacă arta ar pregăti o stare sufletească în care acest fel de egoism exagerat să nu poată prinde loc, rolul ei moralizător ar fi destul de mare. Dar nici atâta nu e adevărat, sau cel puțin nu e întotdeauna. Mai încolo vom vorbi pe larg despre chestia aceasta, aicea dăm numai un exemplu care va dovedi zisele noastre. Militarismul, spiritul războinic, cuceritor și distrugător, e una din manifestările unui egoism patologic de felul cel mai rău. Rolul lui în istoria dezvoltării omenirii e atât de grozav, încât un cugetător însemnat, H. Spencer, socoate că toate nefericirile ce au întovărășit dezvoltarea omenirii se datoresc militarismului. Să presupunem o societate în care este înrădăcinată această boală morală, acest fel de egoism patologic, o societate cuprinsă de spiritul militar destructor, o societate care a ajuns îngrozitoare pentru națiile învecinate. Să presupunem că în această societate un artist mare a făcut un tablou ce înfățișează o scenă militară, o revistă, și că tabloul este o capodoperă ca execuție, tehnică, grupare, lumină, colorit etc. Ce înrâurire va avea acest tablou asupra acelui public care și așa e pornit către militarism? E vădit că spiritul militar, mulțumită acestui tablou, va crește, egoismul patologic se va dezvolta, și mai tare se va aprinde sângele sălbatic, și mai mult va colcăi temperamentul destructor în fața măreței reviste militare înfățișate de genialul pictor. Iată o lucrare artistică minunată, care în loc de a trezi „o stare sufletească inaccesibilă egoismului”, în loc de a „întări partea cea bună a naturii omenești”, ațâță și mai tare egoismul, întărește partea cea rea a naturii omenești, și cu toate acestea tabloul poate fi o operă artistică în toată puterea cuvântului. Cum rămâne atunci cu teoria dlui Maiorescu în privința moralității în artă? Cum rămâne fraza: „…face pe omul stăpânit de ea… să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale”? La cea dintâi atingere a criticii, teoria se evaporează în „lumea impersonală”. Să analizăm mai departe.

„Esența acesteia este de a fi o ficțiune ideală, care scoate pe omul impresionabil în afară și mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri”. Dacă presupunem că interesele de care este împresurat omul sunt în adevăr „mari în alte priviri”, spre exemplu, dacă omul muncește pentru binele obștesc, pentru a îndulci și stârpi sărăcia, dacă muncește pentru înnobilarea sentimentelor omenești, atunci esența artei fiind, după dl Maiorescu, de a-l scoate afară din aceste interese care sunt zilnice, dar și foarte morale, arta va slăbi partea cea bună a naturii omului în loc de a o întări, cel puțin o va slăbi „pe câtă vreme este stăpânit” de ea. Moralitatea artei ar fi un fel de vargă care, după unii, moralizează pe copiii cei răi, dar strică pe cei buni. Este neadevărat de asemenea că arta „scoate pe omul impresionabil în afară… de interesele lumii zilnice”, că-l face să-și uite interesele individuale și, prin urmare, să aibă o emoțiune impersonală. Aceasta ar fi întrucâtva adevărat despre muzică și despre pictură, dacă nu se va îndeletnici cu viața oamenilor, când se zugrăvește de pildă natura, și întrucâtva chiar despre poezie când cântă luna, stelele, iarba verde, dar mai totdeauna e falsă asemenea idee în privința dramaturgiei. În această privință noi credem mai degrabă dimpotrivă, că arta ațâțâ în gradul cel mai înalt interesele reale, individuale și anume acele de care se ocupă, făcându-ne să uităm pe toate celelalte. Interesul și emoțiunea ce va trezi în public Romeo și Julieta vor fi cu atât mai mari, cu cât acel public va fi în stare de a iubi, cu cât a iubit mai tare; iar interesul și emoțiunea vor ajunge la culme la spectatorii a căror iubire a fost nenorocită ca și a nefericiților înamorați din piesa lui Shakespeare. Othello face mare impresie, pentru că într-însul se zugrăvește patima geloziei, care roade mai pe toți și care este unul din interesele noastre zilnice; și mai cu seamă va mișca pe acela care a trecut printr-un acces de gelozie nebună, cum trece înaintea noastră nenorocitul maur. Când regele Lear intră pe scenă deznădăjduit, smulgându-și părul său alb și cu glas grozav ne strigă: „Suflați, vânturi, și crapă-vă obrajii! Înfuriați-vă! Suflați!” … e groaznică impresia, e mare emoțiunea ce simțim văzând pe acest părinte nebun din pricina relelor ce i-au făcut copiii și în a cărui stare ne punem fără de voie și fără știre!

Dar cu cât mai mare va fi emoțiunea aceluia, care singur a suferit de nerecunoștința copiilor? Ori când același mult nefericit Lear vine cu trupul Cordeliei în brațe și strigă: „Cordelia, Cordelia, mai stai puțin! și când zdrobit, convins că s-a dus, repetă înfiorătoarele cuvinte: „Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată!” aceste cuvinte ne lovesc în inimă pentru că, fără de voie, ne punem în locul nefericitului părinte. Dar cât de nemăsurată, cât de nespusă trebuie să fie durerea ce produce scena aceasta asupra unui părinte care a avut vrodată durerea să stea lângă sicriul copilului său și, cu buzele galbene și tremurătoare, să repete cel mai grozav cuvânt din dicționarul omenesc: „Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată”! Da, venim înaintea unei lucrări artistice, intrăm în teatru cu interesele, cu durerile noastre, cu suferințele, cu ura și cu iubirea noastră și nu putem să le lăsăm în anticameră, la portar, cum ne lăsăm paltoanele și galoșii și după cum pare a ne sfătui dl Maiorescu; nu putem, pentru că lucrul este cu neputință și cererea absurdă. Dacă însă am putea lăsa la ușă interesele noastre individuale, interesele lumii zilnice, pasiunile noastre etc…, atunci în adevăr am ajunge „impersonali”, dar în schimb arta, care este o „ficțiune ideală”, nu ne-ar face nici o impresie și cel mult ne-ar aduce în „lumea impersonală”, adică ne-ar adormi.

Dar poate dl Maiorescu înțelege prin interesele lumii zilnice interesele cele mai josnice. Nu, deloc, pentru că adaugă: „…oricât de mari ar fi în alte priviri” și mai departe: „chiar patriotismul, cel mai important simțământ pentru cetățeanul unui stat… nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimicește emoțiunea estetică”. Așadar, patriotismul, fiind unul din sentimentele zilnice, n-are ce căuta în artă! Dar cu ce se va îndeletnici atunci arta, când împreună cu patriotismul va alunga toate interesele lumii zilnice? Ori iubirea nu e un interes din lumea zilnică, ura, gelozia, lăudăroșia, zgârcenia, lăcomia, răzbunarea și celelalte… nu-s și ele? Atunci arta n-are decât să-și ia tălpășița, pentru că prin „ficțiuni ideale” și prin „înălțări impersonale” mare lucru, cu toată bunăvoința, nu va face.

Dar, întreabă dl Maiorescu: „Există în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez?” Și ce ar urma de aci? În Corneille nu sunt, dar în Victor Hugo sunt și încă multe; nu cumva Victor Hugo nu este poet și artist, ba încă genial? „Subiectul — zice mai departe dl Maiorescu — poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal-artistică”. Foarte adevărat, dar cum rimează cu cele scrise mai înainte? Dacă subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, și după noi chiar ar fi foarte bine să fie luat din realitate, atunci și patriotismul, și toate interesele lumii zilnice au ce căuta în artă. Dl Maiorescu dă afară interesele zilnice pe fereastră și le lasă să intre înapoi pe ușă. „Prin urmare — zice dl Maiorescu mai departe — o piesă de teatru cu directă tendință morală, adică cu punerea intenționată a unor învățături morale în gura unei persoane spre a le propaga în public ca învățături, este imorală în înțelesul artei, fiindcă aruncă pe spectatori din emoțiunea impersonală a ficțiunii artistice în lumea reală”… Dacă n-ar zice „fiindcă”, am fi și noi de aceeași părere. În adevăr, lucrările literare în care sunt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sunt cât se poate de neartistice, dar nu „fiindcă aruncă pe spectatori din emoțiunea impersonală a ficțiunii artistice în lumea reală”, ci pentru că sunt mincinoase. Când în dramele noastre naționale și patriotice din războiul din urmă, soldații curcani, țăranii, în redutele de la Grivița, rostesc cuvântări patriotice, apoi de bună seamă aceste lucrări sunt parodia artei, nu artă, și pricina e că sunt mincinoase. Țăranul român nu ține discursuri patriotice nici aiurea, necum când murea de frig, de foame și de gloanțe la Grivița! De asemenea în dramele noastre istorico-patriotice-naționale, eroii dramelor rostesc o mulțime de cuvinte patriotice, cuvintele „țara noastră”, „România”, „vitejia românească” nu mai contenesc. Dar toate aceste tipuri nu sunt oameni vii, sunt mașini vorbitoare și discursurile patriotice nu-s cerute de caracterul lor. Aceste discursuri ar fi tot așa de bune, dacă ar fi rostite de fonografe. E oare de vină patriotismul? Firește că nu, ci tratarea cât se poate de neartistică, de proastă, a subiectului.

Să ne închipuim însă că un scriitor talentat ar face o dramă de pe la 1848, că eroul dramei ar fi Bălcescu, a cărui inimă bătea așa de fierbinte, care suferea atât de mult de relele țării sale, al cărui puls bătea cu al țării. Artistul care ar scrie o astfel de dramă ar trebui negreșit să puie în gura eroului discursuri pline de focul patriotismului, pentru că altmintrelea tipul lui Bălcescu n-ar fi adevărat, ba fără aceste discursuri nici n-ar putea fi înțeles în total.

Așadar, încă o dată: patriotismul, ca și oricare altă manifestare a vieții individuale și sociale, poate să fie subiectul unei lucrări artistice, numai tratarea acestui subiect trebuie să fie în adevăr artistică. Și acuma întrebăm: ce mai rămâne din însemnatul articol al dlui Maiorescu? Mai rămâne încă „obiectivitatea curată” cu care arta trebuie să zugrăvească luptele între simțirile și între acțiunile omenești. Dl Maiorescu e foarte obiectivist. Publicul în fața artei trebuie să fie atât de obiectiv încât să ajungă „impersonal”, poetul trebuie să expuie simțirile și acțiunile omenești cu atâta obiectivitate curată, încât să ne înalțe pe noi în „lumea impersonală”. Cât de impersonal, cât de obiectiv mai trebuie să fie poetul! În alt loc dl Maiorescu zice: „Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul își ia persoanele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidență partea comică așa cum o găsește și același Caragiale care astăzi își bate joc de fraza demagogică, și-ar fi bătut joc ieri de ișlic și tombateră și își va bate joc mâine de fraza reacționară”. Așa ar fi dacă artistul, poetul, scriitorul ar putea să se facă impersonal până într-atâta încât să uite, să-și părăsească toate obiceiurile, convingerile, principiile sale; din nefericire, ori din fericire, asemenea lucru este și mai cu neputință pentru un artist decât pentru noi. Un artist, un scriitor are convingerile sale, principiile sale, e influențat de mijlocul în care trăiește, răsuflă în atmosfera morală a mijlocului social în care se află și de aceea lucrările sale, subiectele ce va alege, felul cum le va lucra, vor purta pecetea mijlocului social ce înconjură pe artist. Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă, vom zice și noi, este vădit că un om credincios, un artist religios va putea face o satiră genială împotriva ateilor, dar nu va putea face o satiră adevărat artistică împotriva religiei, pe care o crede sfântă și bună. Pentru asemenea lucrare i-ar lipsi inspirația, ba nici chiar n-ar putea băga în seamă părțile de râs pe care un ateu le-ar putea vedea foarte ușor etc., etc.

Ne vom mai întoarce la această chestie; acum aducem mărturia unui însemnat logician pentru a sprijini părerea noastră: „Poetul — zice acest logician — este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleași obiecte chiar, despre care noi toți avem o simțire obicinuită, el primește o simțire așa deosebit de puternică și așa de personală în gradul și în felul ei, încât în el nu numai se acumulează simțirea până a sparge limitele unei simple impresii și a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăși această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet. Din multe părți ale lumii primește poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieși cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura și «ies numai cu această răsfrângere și coloare individuală»”. Și mai departe: „Artistul nu poate fi decât părtinitor”. Cât de deosebită e vorba criticului, pe care-l cităm aicea, de a dlui Maiorescu! Aici nu mai este vorba de impersonalități. Poetul este o individualitate, impresiile ce le primește sunt foarte personale, creația poetului, artistului, reproduce caracterul personal al poetului, iese cu culoare individuală. Criticul nostru cade într-o exagerare opusă obiectivismului curat al dlui Maiorescu, declarând cam dogmatic: „Artistul nu poate fi decât părtinitor”. Este dar greșit a zice că o comedie care-i satira unui partid n-are nimic a face cu convingerile politico-sociale ale autorului, dacă înfățișează caracterul personal al poetului, poartă urmele individualității lui.

Dar cine este criticul necunoscut, pe care l-am citat și care ne vorbește așa deosebit de dl Maiorescu, va întreba cineva? Cititorule, acest critic este dl Maiorescu din articolul Poeți și critici, articol publicat tot în Convorbiri literare în aprilie 1886. Tot dl Maiorescu bate pe dl Maiorescu; un tablou curios, dar adevărat.

Mai sunt și alte contraziceri în amândouă articolele. În articolul întâi ni se spune că un artist care nu-i cuprins de inspirație impersonală, nu este artist, ci pseudo-artist; în al doilea ni se spune că simțirile ce primește un adevărat poet sunt „așa de personale încât… chiar acumulându-se și revărsându-se în forma estetică, însăși această manifestare reproduce caracterul personal, fără de care nu poate exista un adevărat poet”. În articolul întâi ni se spune că poeziile cu intenții politice actuale sunt o simulare a artei, dar nu artă. În al doilea vedem că slăvește pe Victor Hugo, „încarnarea geniului francez”, pentru că între altele a cântat dezrobirea de sub jugul politic! În articolul întâi ni se spune că odele la zile solemne sunt o simulare a artei, în al doilea se slăvesc Ostașii noștri, scris tocmai pentru ziua solemnă a biruinței noastre împotriva turcilor. În articolul întâi ni se spune, în sfârșit, că interesele lumii zilnice n-au ce căuta în artă, că poetul trebuie să ne transporte în lumea curată a ficțiunilor și chiar că patriotismul n-are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc; în al doilea ne laudă pe Alecsandri, zicând între altele: „…șovinismul gintei latine și ura contra evreilor el le reprezintă”. Credem că sunt destule.

Am avea multe de zis în privința articolului Poeți și critici, dar le lăsăm pentru altă dată, acuma ne mărginim la câteva cuvinte. Autorul vrea să ne dovedească, înainte de toate, că este mare deosebire între poeți și critici și că poeții mari nu pot fi totodată și critici mari. Teza este adevărată dacă nu o prefacem în dogmă. Însă sub pana dlui Maiorescu deosebirea ajunge așa de mare, încât poeții și criticii se arată ca specii zoologice cu totul neasemănate, cum sunt de pildă mamiferele și reptilele. După dl Maiorescu: „Criticul este din fire transparent, artistul este din fire refractar”. Din faptul că criticii sunt transparenți se scoate încheierea că poetul nu poate să înțeleagă, să simtă lucrarea artistică a altui poet; faptul că Voltaire n-a înțeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuința cauzei. Câți critici n-au înțeles pe Shakespeare, mai ales pe timpul lui Voltaire, despre aceasta nu se spune nici un cuvânt. E de prisos, credem, să mai spunem că teoria dlui Maiorescu e neadevărată, de vreme ce poetul tocmai pentru că-i poet, tocmai pentru că-i mai impresionabil decât noi va simți mai adânc o lucrare în adevăr poetică. Multe am mai avea încă de zis, mai ales în privința rolului criticii, care, după dl Maiorescu, pierde din însemnătate cu cât se dezvoltă literatura unei țări, în loc de a câștiga, cum credem noi.

Dacă ni s-ar face și nouă întrebarea ce-și pune dl Maiorescu, adică: arta, în general, are ori nu un element moralizator? Cu mare părere de rău, n-am putea da un răspuns afirmativ atât de necondiționat ca al d-sale, nu vom putea zice: „Da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, și orice adevărată operă artistică o îndeplinește”. Nu vom da răspuns afirmativ, nu din aceeași pricină pentru care Macbeth nu putea rosti vorba „amin” — noi n-am făcut nici o crimă împotriva artei —, dar pentru că un răspuns atât de necondiționat (că orice operă adevărat artistică trebuie să aibă în sine un element moralizator) ar fi, după noi, neadevărat. A găsi astfel de element în orice lucrare artistică este a crede că arta poartă în sine o puternică taină moralizatoare, în afară de împrejurările reale ale existenței sale, este a crede că arta e morală în sine, „an sich”, cum ar zice neamțul, este a ridica arta la rangul de entitate metafizică.

Nu e vorbă, și noi credem că lucrările cele mari artistice sunt în general moralizătoare, vom arăta mai departe când și cum; este de asemenea cu putință ca opere artistice însemnate să aibă înrâurire demoralizatoare, ori nici de un fel, nici de altul. Arta, ca orice manifestare a minții omenești, este productul mijlocului natural și mai ales social, poartă pecetea timpului în care s-a alcătuit, a societății în care s-a produs.

„Iliada” și „Odiseea” lui Homer nu puteau să ia naștere decât sub cerul Greciei, în mijlocul republicilor veșnic în război ale vechii Elade, între cetățeni ale căror mândrie și libertate erau întemeiate pe robie. Divina comedia este produsul Italiei, ruptă în bucăți, pustiită prin lupta orașelor, sugrumată și pângărită prin nelegiuirile grozave ale nobililor și ale preoților, ale Italiei mistice și credincioase pe de o parte, iar pe de alta ale Italiei stăpânite de amorul exaltat din vârsta de mijloc. Numai în această Italie a putut să se plăsmuiască Divina comedia, întocmai după cum Raiul pierdut al lui Milton nu putea să se producă decât în Englitera cea aspră și puritană, și după cum Faust nu putea să ia naștere decât în timpul modern, în acest timp când înaintea omului știința modernă deschide orizonturi fără margini, îl ridică la o înălțime de la care i se amețește capul privind în jos, îl îndeamnă să răsfoiască tot mai mult tainele mărețe ale naturii; și pe de altă parte toate aceste înălțări în sferele înalte ale idealurilor filozofice nu-i dau omului modern mulțumire, nu-l îndestulează, ci îl fac să jelească timpurile când oamenii știau mult mai puțin, dar erau mulțumiți și împăcați în sineși. Între altele acest dualism dureros, productul epocii noastre, este înfățișat în marea dramă modernă, în scrierea lui Goethe. Ar fi fost tot așa de cu neputință compunerea lui Faust în vremile când s-a alcătuit Divina comedia pe cât ar fi fost ca opera lui Dante să fi luat naștere în timpurile noastre. Repetăm, o poemă artistică, arta în genere e productul mijlocului social.

Dacă este așa, e vădit că un mijloc social stricat, nemoral, va corupe arta, va produce opere artistice nemorale și aceste produse ale societății corupte vor avea și ele înrâurire demoralizatoare. Pentru acei care sunt învățați a se uita la artă ca la un fetiș și care vor fi loviți de vorba „artă demoralizatoare”, aducem un exemplu doveditor. Să presupunem o clasă socială coruptă, cum au fost clasele de sus pe vremea imperiului roman ori cum sunt clasele de sus în centrurile civilizației moderne, în orașele mari, mari prin bogăție, prin numărul locuitorilor, dar și prin o corupție înjositoare și rafinată. Să presupunem, zicem noi, că un artist, făcând parte din aceste clase, gustând „deliciile acestei corupții rafinate”, ar face un tablou al cărui subiect ar fi o „orgie”. În această orgie se vor desfășura toate goliciunile pentru care arta modernă începe a avea atâta tragere de inimă, nu numai în pictură, toată voluptatea, toată bestialitatea senzuală, dar rafinată, la care a putut ajunge această civilizație stricată și rafinată. Oare acest tablou, productul unui mijloc corupt, nu va avea el influență corupătoare asupra mijlocului ce l-a produs și asupra celor neatinși încă de corupție, dar care n-au încă destulă putere pentru a i se împotrivi? Și aicea trebuie să ne înțelegem bine, noi nu zicem că arta poate să creeze o societate coruptă, dimpotrivă, ea este produsul societății; dar odată produsă, arta la rândul ei mărește corupția și demoralizarea. Ni se va zice poate că moral și imoral, ca și decent și indecent, sunt lucruri relative. Foarte adevărat, dar sunt lucruri în privința imoralității cărora nu poate să fie nici o discuție. Și pentru a lămuri chestia, să luăm câteva puncte de vedere deosebite, din teorii morale deosebite.

După H. Spencer, reprezentantul științific al „moralei evoluționiste”, tot ce slujește pentru păstrarea individului și a speciei omenești va fi moral, pentru că plăcerea mărește puterile individului, pentru că plăcerea este un instrument puternic în lupta pentru trai, ea deci va fi moralizatoare. Dar este plăcere și plăcere. Și tabloul senzual, voluptos, pornografic, al artistului nostru va produce plăcere, însă o plăcere de soiul orgiei însăși, o plăcere patologică care înjosește pe om trupește și sufletește și care prin moștenire înjosește, strică și generațiile viitoare. Plăcerea ce va pricinui acest tablou, sentimentele ce va deștepta vor fi cu totul protivnice conservării individului și speciei, vor fi cu totul nemorale. Să luăm punctul de vedere al dlui Maiorescu. Moralitatea artei stă, după d-sa, în lupta contra sentimentelor egoiste, în uitarea de sine, în ridicarea într-o lume impersonală, pe câtă vreme cineva este stăpânit de artă. Firește însă că tabloul pomenit va avea cu totul altă înrâurire asupra unor privitori aplecați dinainte către corupție (presupunem un mijloc corupt); pe câtă vreme vor fi stăpâniți de dânsul, într-înșii se vor deștepta sentimente care n-au nimic a face cu „lumea impersonală”. În sfârșit, din punctul de vedere al moralei teologice, după care toate noțiunile morale ne sunt date prin intuiție dumnezeiască, tabloul va avea de asemenea înrâurire demoralizatoare. Iată dar trei puncte de vedere deosebite, și din toate urmează că tabloul presupus este demoralizator. Dar poate se va putea tăgădui numele de artă acestui tablou, numai pentru că artistul este vinovat de atentat la „bunele moravuri”? Și de ce, mă rog? În acest tablou poate fi foarte bine un geniu vrednic chiar de Rubens, ale cărui tablouri iată cum le descrie un mare cunoscător în ale artei, H. Taine: „În mâinile lui zeitățile grece au devenit trupuri flamande… Venere grase și albe care-și țin amanții cu un gest molatic de curtezană, Ceres viclene care râd, sirene vânjoase și cărnoase, înfiorate de plăcere, și îndoituri molatice și încete ale trupului viu și palpitator, aruncături furioase, dorințe neînvinse, măreață dare pe față a senzualităților fără frâu, triumfătoare…” Toate acestea pot să fie și în tabloul artistului nostru, numai cu o notă specială, să arate senzualități și voluptăți „nesănătoase” cum n-au fost la flamanzi, dar cum se găsesc în centrele civilizației noastre, astfel cum le descrie Zola.

Să luăm alt exemplu, care va arăta și mai bine cugetarea noastră. Să luăm de pildă clasele dominatoare ungare cu patriotismul lor orb, cu disprețul împotriva naționalităților stăpânite, cu ura lor în contra acestor supuși, care vor să dea semne de viață neatârnată. Să presupunem un pictor mare care să fi fost crescut în mijlocul acestor clase, care să fi primit din pruncie ideea că nația maghiară este din firea sa superioară românilor și prin urmare chemată a-i stăpâni. Și să zicem că pictorul va face un tablou care va înfățișa aceste două naționalități, unguri și români; el va pune sus o ceată de unguri nalți, chipoși, cu fața plină de mândrie și de inteligență, cu mutre poruncitoare… în sfârșit o rasă de stăpâni despre care oricine, văzându-i, va zice: „Iată oameni meniți a porunci”. Jos însă ar zugrăvi o mulțime ticăloasă, dobitoacă și printr-însa ar înfățișa pe români, încât oricine, văzându-i, ar zice: „Iată o rasă înjosită, menită la robie”. Acest tablou, produsul unui mijloc cu idei și sentimente înguste și imorale, n-ar demoraliza și mai tare acest mijloc, n-ar face relațiile și dușmănia între cele două nații și mai rele, în loc de a dezvolta sentimentele frățești, cum s-ar cuveni? Și băgați de seamă că tabloul ar putea să fie nu numai artistic, dar chiar real și alcătuit din elemente adevărate.

Și iată cum: în fiecare nație sunt tipuri mândre, inteligente, dar sunt și înjosite, proaste, idioate; tipuri de un fel și de altul se află atât între unguri cât și între români; artistul n-a avut decât să ia dintre unguri tipuri alese și dintre români tipurile cele mai proaste. Mai mult decât atâta, sentimentele patriotice înguste ale artistului nostru îl vor face să ia în seamă mai ales tipurile mari ale nației sale și numai pe cele idioate din nația disprețuită, împotriva căreia l-au ațâțat creșterea și mijlocul social în care trăiește. Se înțelege că aceeași influență ar avea o lucrare artistică din domeniul poetic, literar, numai cu atâta deosebire, că opera literară fiind făcută din cuvinte, din vorba omenească, înrâurirea ei moralizatoare ori demoralizatoare va fi mai sigură și mai puțin schimbătoare. Cu greu ne închipuim un mijloc social în care o poemă artistică ațâțând ura între natii să poată avea înrâurire moralizatoare.

Credem că s-a lămurit îndestul acuma punctul nostru de vedere și că am dovedit cât de tare greșește dl Maiorescu punând artei în genere firma cu inscripția „moralizatoare”.

Cu totul altceva este dacă ni se va pune întrebarea: „Arta trebuie oare să fie moralizatoare, este de dorit ca arta să aibă misiune moralizatoare și educatoare?” La această întrebare vom răspunde cu toată tăria: „Arta trebuie să aibă misiune educatoare și moralizatoare; da, arta poate să aibă foarte mare influență educatoare și moralizatoare”. Nu putem analiza în acest articol în ce anume stă moralitatea artei. Pentru aceasta ar trebui mai întâi să ne înțelegem asupra moralei în general, cum vom și face altă dată. Dar putem arăta una din condițiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare și educatoare. Această condiție este moralitatea artistului însuși, înălțimea morală, intelectuală, ideală în care a ajuns el.’ Pentru dovedirea acestui mare adevăr facem apel la dl Maiorescu care, în „Poeți și critici”, a zis că opera artistică reproduce caracterul personal al artistului și că impresiile artistului nu ies așa cum i-au intrat în minte, ci cu culoarea lui individuală.

Dacă dl Maiorescu înțelege cele scrise așa cum le-am înțeles noi, atunci a spus un adevăr foarte adânc. Da, opera artistică reproduce caracterul personal al artistului, și sub „caracter” trebuie să înțelegem temperamentul, inteligența, simpatiile și antipatiile, ura și iubirea, bucuria și suferința lui -toate înrâuririle mijlocului social în care trăiește, a primit educație etc. Mai mult, o lucrare adevărat artistică nici nu poate să nu reproducă caracterul personal al artistului, bineînțeles dacă opera este destul de întinsă pentru a putea reproduce un caracter. Dacă artistul e melancolic, amărât…, plină de melancolie și de durere va fi opera lui; iar dacă se va încerca a plăsmui o operă hazlie, veselă, gingașă, flușturatică, nu va reuși, lucrarea lui nu va fi o creațiune, ci o meșteșugire, o operă slabă, dacă nu proastă, pentru că n-ar corespunde caracterului personal al artistului. Scepticul, melancolicul, amărâtul Leopardi n-ar fi putut să scrie ca Heine, și acest din urmă, când a vrut să scrie o tragedie măreață în felul lui Shakespeare, a scris pe Ratcleaf, operă despre care am putea zice franțuzește că-i „franchement mauvaise”.

Dacă toate acestea sunt adevărate, dacă lucrarea artistului reproduce caracterul lui personal, dacă pe de altă parte înălțimea morală, idealul, credințele și simpatiile artistului fac parte din caracter, este vădit că opera va reproduce moralitatea artistului și va avea cu atâta mai mare înrâurire moralizatoare, cu cât artistul însuși va sta la mai mare înălțime morală; și cu cât e mai mare geniul artistului, cu atâta mai cu tărie se va reproduce înalta lui moralitate în operă, cu atâta mai puternică, mai întinsă, mai adâncă va fi înrâurirea moralizatoare a operei lui. Așadar, opera artistică va fi cu atât mai moralizatoare cu cât va fi mai mare elementul moral întrupat în ea de artist și cu cât execuția ei va fi mai genială. Din acest adevăr poate însă să fie scoasă o încheiere greșită. Dacă puterea moralizatoare a unei opere artistice e cu atât mai mare cu cât opera e mai genială, atunci arta are putere moralizatoare în sine.

Și în adevăr, mulți judecă așa și plecând de la adevărul că opera artistică e cu atâta mai moralizatoare cu cât e mai mare, scot încheierea că arta are în sine putere moralizatoare și apoi, căutând-o numaidecât, ajung la definiții metafizice, ca „înălțare impersonală într-o lume impersonală”. Toate acestea sunt însă neadevărate, pentru că nu putem zice că puterea moralizatoare a artei este proporțională cu genialitatea artistului, decât numai dacă opera cuprinde în sine elementul moral, și fără condiția a doua afirmarea întâia e greșită. Arta în sine este tot atât de puțin moralizatoare cât este de folositor și cuțitul în sine. Cuțitul este foarte folositor numai când e întrebuințat la ceva aducător de folos și utilitatea lui va fi proporțională muncii folositoare îndeplinită printr-însul; în mâna unui nebun, sau încă și mai mult în mâna unui hoț, cuțitul este peste măsură de vătămător.

Am zis că una din condițiile de căpetenie pentru producerea lucrărilor artistice moralizatoare este înălțarea morală și ideală a artistului însuși. Pentru o operă artistică moralizatoare se cer deci două condiții: înălțarea morală și ideală a artistului și puterea creatoare, geniul. Una singură dintr-însele nu ajunge. Să presupunem un om cu înalte idealuri, cu morală aleasă, dar fără talent în pictură. Să zicem că presupusul pictor ar face un tablou cu subiect și scop foarte moralizator; firește că, în ciuda moralității ideale a pseudo-pictorului, tabloul va fi prost, picioarele vor fi unul mai lung și altul mai scurt, între părțile trupului nu va fi nici o proporție, fețele vor fi lipsite de expresie etc., în sfârșit tabloul va fi o caricatură și numai putere de a moraliza nu va avea. Aicea vedem și mai limpede de ce operele pseudo-artistice ale dramaturgilor noștri, cu toate învățăturile morale ce pun în gura persoanelor ce ne înfățișează…, n-au nici o înrâurire și, cum zice cu drept cuvânt dl Maiorescu, sunt nemorale din punctul de vedere al artei. Pricina însă nu-i unde o găsește d-sa, adică în faptul că ne coboară în lumea intereselor zilnice, ci în lipsa de talent artistic la autorii lor. Aceste opere mincinoase sunt întocmai ca tabloul de mai sus, cu scop moralizator, dar fără nici o proporție, cu colorit stupid etc.

Subiectul ce va lua artistul e mai mult ori mai puțin indiferent. Aici, în parte, are dreptate dl Maiorescu, numai explicația d-sale nu-i adevărată. Să ne întoarcem la exemplul nostru cu artistul care a făcut un tablou ori a scris o poemă despre orgie, care a făcut o lucrare demoralizatoare, ca și mijlocul în care s-a dezvoltat el însuși. Să presupunem alt artist care nu face parte din cercul demoralizator și demoralizat, ori care, chiar dacă face, n-a fost atins de corupție, ba chiar, ajutat de natura sa și de multe împrejurări fericite, a ajuns om cu moralitate înaltă. Acest artist va putea și el să ia orgia ca subiect pentru o poemă sau un tablou (după cum va fi, poet ori pictor); dar cât de deosebit va fi cuprinsul și, prin urmare, înrâurirea operei lui!… Dacă în cea dintâi corupția se arată idealizată și deșteaptă în public senzualitate și voluptate exagerată, împingându-l la desfrânare, în a doua orgia va fi urâcioasă, opera artistului va fi o explozie de protestare, un strigăt de durere împotriva înjosirii demnității omenești, în contra bestialității neînfrânate, un strigăt de protestare care va purta pecetea înaltei moralități a artistului și a marelui său talent.

Dacă cea dintâi va îndemna la desfrânare, cu atâta mai mult, cu cât artistul ce a făcut-o a fost mai genial, a doua va îndepărta de la destrăbălare cu atâta mai tare cu cât geniul artistului va fi mai puternic. Când trecem de la aceste considerații teoretice și ipotetice în domeniul artei reale, câmpul ce ni se deschide e atât de întins, încât ne e cu neputință să-l cercetăm cu de-amănuntul într-un articol, nu putem atinge decât o parte neînsemnată, va trebui deci să ne mulțumim numai cu câteva exemple.

Să luăm același subiect tratat de mai mulți artiști, de pildă războiul. Îl credem foarte potrivit pentru demonstrările noastre, fiindcă în privința războiului, din punct de vedere moral, mai că nu sunt deosebiri de părere. Nu-i vorbă, sunt unii care cred că războiul, în unele împrejurări, este trebuitor, de pildă războiul pentru apărarea neatârnării în contra unor năvălitori. Și noi îl credem trebuitor în astfel de împrejurări, dar aceasta nu ne împiedică de a simți groază împotriva măcelurilor între oameni și de a avea dorința foarte morală de a trezi în inimile și în mințile tuturor groază, protest în contra războiului. În privința aceasta toți sunt de o părere. Să luăm dar războiul ruso-turco-român, acest război care prin măcelurile de la Plevna, Grivița etc. face să ni se strângă inima și acum de durere. Iată cum ni-l înfățișează bardul de la Mircești: Grivița, acest loc blestemat, care a costat pe România atâta sânge și lacrimi, care a făcut atâtea văduve și atâția orfani, e personificată de poet ca o fată frumoasă, și anume ca fata lui Gazi-Osman; turnurile dimprejurul Griviței sunt colanul care strânge talia mlădioasă a fetei, pe colan joacă fulgerele; iar soldații români sunt reprezentați printr-un flăcău care vrea să-i ia colanul, cântându-i că ea e bună de sărutat, ca și dânsul de luptat… Grozăviile războiului ne sunt înfățișate într-un tablou gingaș, vesel, aproape flușturatic, cu apucări de colan, cu sărutări… Când înaintea mormântului deschis al unui om, cuiva din convoiul funebru i-ar veni în gând să joace cancanul, fiecare ar găsi faptul cu desăvârșire nemoral; când însă un poet, înaintea mormântului deschis a zece mii de oameni, cu glas gingaș și vesel începe a ne îndruga „Isaia dănțuiește”, suntem gata a găsi că-i foarte moral lucru, sub cuvânt că poetul ne ridică într-o lume impersonală; nu-i vorbă, poezia dlui Alecsandri e frumoasă, tabloul gingaș, versurile curgătoare și armonioase, dar, chiar de ar fi executarea acestei poezii de o mie de ori mai artistică, înrâurirea ei moralizatoare va fi pentru noi mai mult decât problematică.

Să vedem acum alte lucrări artistice despre războiul ruso-turco-român, ale mult talentatului pictor rus Vereșciaghin. Și acesta a zugrăvit războiul, dar ce nespusă deosebire! Tablourile lui sunt un strigăt împotriva măcelurilor între oameni, operele lui artistice ne tulbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război și, ațâțându-ne toată inteligența, pare că ne zic:”Uitațivă, oamenilor, ce faceți voi!”

Și iată cum ne descrie un corespondent vienez al revistei Die Neue Zeit tablourile lui Vereșciaghin: „În După atac vedem un loc unde se dau îngrijiri la răniți, unde mulțimea răniților e atât de mare, încât nu pot fi toți puși la adăpost. Plouă, și răniții fără apărare înoată în glod, apă și sânge. Doctorii fac ce pot, surorile de caritate caută, pline de milă, cu un devotament admirabil, să liniștească suferințele acestor nenorociți; dar sunt prea mulți. Stau fără îngrijire, fără hrană, părăsiți în voia chinurilor, în a deznădejdii, cei mai mulți cu moartea pe fețele oțelite de durere. Chiar în față a pus un flăcău frumos și tânăr de tot, cu brațele legate; prin petice străbate sângele, iar nenorocitul privește așa de trist cu ochii săi sinceri.

Vereșciaghin îl cunoștea și ne spune, în amintirile sale, despre răvașele mamei lui, aflate la dânsul, și care erau pline de îngrijiri delicate.

Și acest câmp acoperit de morți, care în tabloul Învinși se întinde într-o perspectivă fără margini, nu-i oare acela în care artistul a căutat o zi întreagă pe frate-său printre cadavre ciuntite și goale?
Zac în câmp pustiu, între tufari despuiați de frunze și între mărăcini țepoși.
Nori grei și groși acoperă cerul; ploaia deasă cade și vântul vâjâie peste tufari. Dar cei culcați între spini nu-i simt pleoscăitul, nu simt nici vântul rece care suflă peste trupuri și duce departe mirosul putregiunii.

Și înaintea șanțului deschis stă un popă în veșminte bogate, murmură rugăciuni și cădelnițează cu tămâie deasupra morților. Cât de adevărat l-a zugrăvit Vereșciaghin pe acest popă umilit și mărginit la minte! Un soldat îl ajută stând lângă dânsul; acesta e reprezentantul tipic al ascultării oarbe. I-a nimerit chipul ca un maestru, și impresia ce face e atotputernică.”

Vereșciaghin a făcut și Sentinela rusească. Iată frumoasa descriere ce ne-o dă același corespondent:
„Aer întunecat, viscol strașnic, sentinela la locul singuratic cu pușca-n mână, cu gugiul de lână tras așa de tare pe obrazu-i tânăr, încât nu i se mai zăresc decât ochii vioi.

Pe al doilea tablou, îl vedem pe tânăr cum înțepenește, nu mai este în stare a face vreo mișcare, cum omătul i s-a suit până peste genunchi, dar tot stă locului. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă; deși vâră adânc mâinile în mâneci, ține încă după reglement arma la braț. Și-a plecat capul pe piept, gugiul i-l acoperă de tot.

Al treilea tablou ne arată o movilă de omăt — sentinela-i dedesubt. Se vede vârful gugiului, ici și dincolo tălpile ciubotelor. O mână iese afară — degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca”.
Acestea sunt operele artistice care, împreună cu “Execuția în India”, “Execuția nihiliștilor” în Petersburg etc., au făcut atât de adâncă impresie în Apusul Europei, au lucrat pentru pacea europeană mai mult decât „liga de pace” în ani întregi. Talentul artistului rus e mai presus de orice îndoială, însă ar fi, credem, o nebunie a-l pune alături cu geniul titanic al lui Rubens. Cu toate acestea, fiind mai prejos ca talent artistic, operele lui Vereșciaghin sunt superioare în putere moralizatoare și educatoare tuturor „Venerelor grase și albe”, cel puțin pentru epoca noastră și pentru cele următoare, până vor mai fi aceste rele sociale împotriva cărora ne ridică sufletul și inima marele artist. Acestea sunt operele artistice. Când trecem de la opere la artist, vedem îndată cât de mare dreptate am avut zicând că înălțimea morală și ideală a artistului este un element de căpetenie pentru producere de lucrări moralizatoare. Iată câteva fapte care caracterizează pe Vereșcia: Om cu stare, artist cu nume mare, el de bunăvoie se duse după armată în război pentru ca să ne poată povesti prin tablouri toate grozăveniile. În armată, împreună cu Skobelev, mergea la punctele cele mai amenințate, schițele le-a cules, cu un sânge rece de necrezut, sub ploaia de gloanțe. În Giurgiu, pentru a avea bine o luptă de artilerie, s-a băgat într-o corabie în care ținteau turcii și care a fost găurită de grenade. Artistul a scăpat ca prin minune. După război, țarul, temându-se de întipărirea ce aveau să facă tablourile lui, a vroit să le cumpere cu un milion de ruble. Vereșciaghin n-a primit acest negoț, ci a plecat în Europa. Cât despre ideile înalte, despre concepțiile sociale la care a ajuns el, ne dă dovadă cuvântarea ce a ținut la expoziția din Budapesta, din care se vede limpede că artistul merge înaintea veacului său.

De la arta timpurilor noi, să ne depărtăm în vremurile trecute, în vremea înfloririi artei, în țara artelor frumoase. Iată cum caracterizează Taine pe cel mai mare artist al Italiei, pe MichelAngelo: „În geniul său și în inima sa a aflat Michel-Angelo aceste tipuri. Pentru a le prinde i-a trebuit suflet de pustnic, de gânditor, de răzbunător, un suflet furios și nobil, rătăcit printre suflete moleșite și stricate, printre trădări și apăsări, în fața biruinței neînlăturate a tiraniei și nedreptății, sub ruinele libertății și patriei, el însuși fiind amenințat cu moartea, simțind că, dacă mai trăia, trăia numai din milă și poate numai pe puțină vreme, nefiind în stare a se pleca, a se supune, retras cu totul în această artă, prin care în tăcerea robiei sufletu-i mare și deznădăjduirea-i mai vorbeau încă. Iată ce a spus despre Statuia adormită: «Plăcut îmi este să dorm, și încă mai plăcut să fiu de piatră; cât timp ține ticăloșia și rușinea, să nu văd nimica, să nu simt nimica este fericirea mea; nu mă trezi; ah! vorbește încet!»” Nu e deci de mirare că sub mâna lui Michel-Angelo Leda a ajuns o regină plină de putere, de seriozitate, de energie, de inteligență, iar în ale altora a dat prilej la atâtea tablouri mai mult sau mai puțin pornografice.

Când trecem în domeniul literar, în domeniul poeziei, teza noastră se arată și mai adevărată și mai ușor de dovedit; materia fiind însă bogată, trebuie să ne mărginim. Am putea lua drept dovadă pe Byron, Shelley, Victor Hugo, Schiller, Mickiewicz etc., dar toți aceștia pot să pară prea tendențioși și de aceea luăm un poet care pare mai obiectiv decât alții, pe genialul Shakespeare. Operele lui Shakespeare au un element educator și moralizator foarte mare. În ce constă moralitatea operelor lui? Shakespeare a analizat pasiunile omenești și ciocnirile între dânsele, a pătruns inima și sufletul omenesc, așa că a rămas neîntrecut atât de cei dinainte de dânsul cât și de cei ce l-au urmat. Unde este dar în această lucrare, care pare atât de obiectivă, unde este elementul moralizator? Da, în adevăr, Shakespeare nu pune pe eroii săi să dea pe față convingerile morale, nu le pune în gură învățături morale, nu pedepsește anume pe cei ce îi crede nemorali, și nu răsplătește virtutea; și dacă făcea asemenea lucru, nu numai că n-ar fi unul din cei mai mari artiști ai lumii, dar chiar n-ar fi artist defel. Shakespeare nu ne dă lecții de morală, cu toate acestea operele lui poartă pecetea neștearsă a unei înălțimi morale și ideale, a unor sentimente omenești până la care puțini au ajuns chiar acum, trei veacuri după ce a trăit marele artist. Shakespeare nu ne face curs de morală în Romeo și Julieta, dar gingășia, iubirea, compătimirea pentru suferința altora, puse de poet în opera sa, ne ațâță cu tărie aceleași simțiri.

Compătimirea adâncă pe care o simțim noi către regele Lear și care ne strânge inima de durere, care parcă ne-ar rupe-o cu cleștele, când el strigă: „Cordelia! Cordelia! stay a little!” ori când repetă deznădăjduit: „Never, never, never, never, never!” — această adâncă durere și compătimire este totuși mai mică decât cea ce trebuie să o fi simțit însuși artistul zugrăvindu-ne pe nefericitul rege. Shakespeare ne deșteaptă sentimentele cele mai înalte, ne ațâță cele mai ascunse coarde ale bunătății, iubirii, compătimirii; totodată ne deșteaptă groază împotriva crimei, dar nu contra criminalilor. Cu o pătrundere genială, uimitoare, marele Shakespeare a înțeles acum trei veacuri că criminalii sunt oameni anormali, bolnavi, nebuni; acum trei sute de ani, a înțeles, ori cel puțin a simțit, că ei merită compătimire, mai mult decât răzbunare; cu marea sa inimă, genialul poet a înțeles că crimele sunt un rod fatal al societății, al mijlocului, al temperamentului, și de aceea a ajuns la concepțiunea morală că criminalii sunt productul fatal al condițiunilor de trai și că merită compătimire. El nu ne spune lămurit acestea, dar le simte și ne face să le simțim și noi. Când Macbeth se arată după grozavul omor al regelui Duncan, vedem înaintea noastră un nebun, un om nimicit sufletește. Mândrul thane de Glamis, îndată după omor, ca un școlar fricos întreabă: „N-ai auzit vreun zgomot?” Iar toată turbarea sufletului acestui nenorocit o vedem în întrebarea naivă și grozavă totodată: „Dar pentru ce n-am putut rosti «amin»?”

Și când tot chinul conștiinței lui bolnave izbucnește în înfricoșatele cuvinte: „Și acest glas tot strigă prin toată casa: «Nu mai dormi! Glamis a ucis somnul, și iată de ce Cawdor nu va mai dormi. Macbeth nu va mai dormi!»

Aceste cuvinte ne îngheață inima, simțim că Glamis în adevăr a omorât somnul, și anume somnul său chiar, și că Macbeth nu va mai dormi, și nu știm pe cine să plângem mai mult: pe nefericita jertfă ori pe nefericitul criminal. Cele mai curate sentimente omenești, cele mai înalte vederi morale, cele mai largi închipuiri morale care au umplut inima regelui poeților s-au încorporat în operele lui și aceste opere deșteaptă, ca prin farmec, într-un șir de generații ce s-au urmat de atunci până acuma și se vor mai urma încă, deșteaptă aceleași simțiri, aceleași mărețe închipuiri, aceleași sentimente morale. Iată puterea educatoare și moralizatoare a operelor lui Shakespeare. Înălțimea morală și ideală a lui Shakespeare însuși le dă puterea aceasta și întrucâtva chiar marea lor putere artistică.

Aici este locul să explicăm în câteva cuvinte o frază spusă mai înainte, că înălțimea morală și ideală a artistului îl va face să poată mai ușor crea o operă mare. În adevăr, acea stare sufletească, ațâțarea nervoasă, inspirația într-un cuvânt, care e trebuitoare unui artist, va veni mai cu tărie la cel ce va sta la înălțimea morală și ideală a veacului său, decât la artistul care nu va îndeplini această condiție. Și aici putem lua ca martor pe cel mai mare poet al veacului nostru, pe Goethe, citat de Taine: „Pentru a face opere frumoase — zice Taine — singura condiție este cea arătată de marele Goethe: «Umpleți-vă mintea și inima, oricât de largi ar fi, cu ideile și sentimentele veacului vostru, și opere mari veți face»”. Aceste adânci cuvinte le-am putea completa în felul următor: „Umpleți-vă inima și sufletul, cât de largi ar fi ele, cu ideile, simțirile, cu toată moralitatea veacului vostru, și opere artistice și moralizatoare veți produce”.

După ce am dobândit câteva principii adevărate, ne vom sluji de dânsele pentru a lumina unele din spusele noastre și care au părut multora greșite. Când am zis că opiniile, principiile politice și sociale ale unui scriitor satiric pot să scadă însemnătatea satirei lui și să-i împiedice chiar, până la un punct, dezvoltarea talentului, această părere a noastră a fost primită cu neaprobare nu numai de către dl Maiorescu, dar și de unii din prietenii noștri. Unii din prieteni ne ziceau: ce au a face credințele politice cu scrierile literare? „Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă -urmau ei, ca și dl Maiorescu, — este evident că, dacă azi artistul râde de liberali, mâine poate să râdă de conservatori, și așa mai departe; de asemenea și talentul lui poate să se dezvolte cât de mult; căci n-are nimic de împărțit cu credințele politice.”

Nu știu ce opinie va avea dl Maiorescu, dar de prietenii noștri suntem bine încredințați că vor înțelege cât de mult greșeau. Dacă principiile arătate mai sus sunt adevărate, și despre acest fapt nu ne îndoim, nu mai poate să fie îndoială că avem dreptate noi. Dacă în opera artistică se reproduce caracterul autorului, dacă înălțimea lui ideală și morală este condiția de căpetenie pentru producerea de opere moralizatoare, dacă, în sfârșit, pentru a face opere mari, se cere să ne umplem mintea și inima cu cele mai mari idei și sentimente ale veacului… cum pot atunci să fie fără înrâurire credințele, idealurile politice și sociale ale artistului, mai ales când opera are ca obiect viața politică și socială? Ar fi în câtva încă de înțeles, dacă subiectul artistului ar fi viața privată, lăuntrică a omului, deși chiar și atunci am avea multe de zis. Dar când un scriitor ne face o satiră împotriva unui strat social întreg, atunci a spune că credințele politice și sociale ale autorului n-au nici o înrâurire e o absurditate. „Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo”, ne zice dl Maiorescu. Da, perfect adevărat. Și când se va scrie satira unui strat social întreg, altfel o va scrie un conservator religios, altfel un liberal ipocrit, altfel un socialist ateu. Lucrurile de care va râde, felul râsului, tăria lui, totul va atârna de felul scriitorului și de idealurile lui politice și sociale.

Cât despre înrâurirea idealurilor în general și a celor politicosociale îndeosebi asupra felului operelor unui artist și asupra puterii lor moralizatoare, mi se pare că nu mai încape îndoială. Puțin am putea să mai adăugăm în această privință la cele zise până aci. Pentru ca autorul să râdă și să ne facă și pe noi să râdem, trebuie ca subiectul să deștepte râs mai întâi într-însul, trebuie să-i pară lui mai întâi de râs. Cu cât însă va sta artistul mai sus de contemporanii săi, cu atâta va găsi mai mult material pentru râs și cu atâta râsul lui va cuprinde un câmp mai larg, cu atâta va fi mai adânc, va lovi mai tare, va arde în carne vie. Un om cu dezvoltarea ideală a lui Nae Ipingescu, oricât de mare talent artistic ar avea, n-ar putea să ne facă să râdem de stratul social ai cărui eroi sunt Inimă rea, Zița etc., n-ar putea pentru că stratul de care vorbim nici n-ar stârni râsul lui Nae Ipingescu; asemenea artist ar putea să ne facă să râdem de un strat mai jos… Același lucru trebuie să spunem și în privința înălțimii morale a autorului. Cu cât va fi mai mare înălțimea morală de la care observă artistul societatea descrisă, cu atâta mai adâncă înrâurire vor avea scrierile lui, cu atâta râsul lui (e vorba de satiră) va lovi mai tare și, mai ales, va lovi tocmai ce trebuie lovit. Acestea toate sunt lucruri, putem zice, comune, și e de mirare numai că se găsesc oameni care nu pot să le înțeleagă. Asemenea este foarte lămurit lucru că satira, în orice formă artistică s-ar arăta, își lărgește lucrarea cuprinzând viața politică și socială, și atunci idealurile autorului vor juca un rol foarte însemnat în satiră, și dacă vor fi puțin înalte, lucrarea va pierde foarte mult din înrâurirea sa moralizatoare. Și iată de ce am zis noi că nu se poate râde cu succes de o societate, de viața ei politico-socială, și mai ales că nu-i cu putință un râs cu putere moralizatoare și educatoare, când artistul are idealurile în urmă, în loc să le aibă înainte. Din doi artiști satirici aflători în împrejurări de altfel deopotrivă, acela va avea înrâurire mai mare, și educatoare și moralizatoare, și chiar va face opere mai mari, care va avea idealuri sociale mai înalte. Adevărul ziselor noastre nu poate fi zdruncinat nici într-un chip.

Cât de mare este rolul idealurilor sociale înalte în literatură ne dă o dovadă convingătoare toată activitatea grupului junimist. Rugăm pe cititori să caute tabloul fotografic al cercului junimist de la „Convorbiri literare”. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentați: poeți, critici, oameni de știință, oameni tineri, energici și mulți chiar cu totul neatârnați din punct de vedere material! Cât de mult făgăduia acest mare, strălucit cerc literar pentru dezvoltarea intelectuală, morală și estetică a României! Dar poate n-au fost priitoare împrejurările în care se afla țara, poate ele n-au lăsat acest cerc să capete înrâurire asupra minților și inimilor! Oh, nu, fu totul dimpotrivă. Împrejurările au fost atât de bune, atât de potrivite, cum rar se poate întâmpla în istoria unei nații. A fost după scuturarea jugului influențelor străine, după ridicarea iobăgiei, după introducerea formelor europene, când instituțiile cele mai noi nu-și arătaseră încă arama, când toți aveau iluzii mari, când, prin urmare, o lucrare inteligentă putea foarte ușor să deștepte simpatii, entuziasm chiar. De altă parte, din punct de vedere literar nu era făcut mai nimic în țară. E greu de câștigat înrâurire mare în țara lui Moliere, Alfred de Musset, Victor Hugo; dar într-o țară unde în privința literară nu era făcut mai nimica putea căpăta influență și un cerc mai puțin numeros, mai puțin talentat decât al „Convorbirilor literare”.

Așadar, acest cerc literar ar trebui să aibă nespus de mare înrâurire în țară, judecând a priori ar trebui să dea tonul întregii mișcări literare, ar trebui să aibă mii de prozeliți, să producă mulțime de opere însemnate, să fi prins rădăcini în toate unghiurile țării, să fi făcut educația unei generații întregi. Cât de mult însă se deosebește acest tablou ce ar trebui să fie, de ceea ce este în adevăr! Înrâurirea „Convorbirilor literare” a fost neînsemnată, școală literară n-au înființat, mai toți oamenii talentați din acest cerc literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase. De unde urmează oare această mare deosebire între ce trebuie să fie și ce este în adevăr? După noi, una din pricinile de căpetenie este următoarea. Pentru a căpăta o înrâurire așa de mare cum am zis, ar fi trebuit o activitate energică, plină de jertfe, cuvinte pline de foc care să meargă drept la inimă, jertfe materiale, și toate acestea se puteau face numai în numele unei idei mari, toate acestea se puteau numai dacă cercul însuși ar fi stat la o mare înălțime ideală, dacă, prin concepțiunile sale, ar fi putut lumina și înnobila pe concetățeni, numai astfel ar fi putut câștiga înrâurire adâncă și statornică. Pentru a sta însă așa de sus, ar fi trebuit idealuri sociale înalte; în privința aceasta însă cercul nostru era junimist-conservator; luminătorii, dacă nu erau săraci cu duhul, dar erau mai săraci cu idealuri mărețe decât chiar concetățenii lor. Iată una din condițiile de frunte, pentru care influența lor a fost neînsemnată, mai ales în comparare cu ceea ce se putea aștepta; cea mai mare parte a părăsit literatura, iar cel mai sincer, cel mai impresionabil și poate cel mai talentat dintre ei, un poet în toată puterea cuvântului, care s-a încrezut cu tot sufletul în idealurile conservatoare, în idealurile trecutului, acest poet s-a ruinat psihicamente. Da! cu imaginație fierbinte, cu inimă caldă și sinceră s-a afundat Eminescu în idealurile trecutului, în idealurile conservatorilor noștri și… s-a înecat.

Mizeriile și proza vieții de azi sfâșiau inima simțitoare a poetului, iar mângâierea de a-și vedea idealurile realizate în viitor, mângâiere care dă putere tuturor caracterelor mari, nu putea s-o aibă poetul, pentru că idealurile lui erau „la o mie patru sute”. Iată ce tragedie se petrecea în inima lui Eminescu și de ce a scris: Sunt sătul de-așa viață… nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară— iar când tragedia sufletului său a ajuns la prea mare strășnicie, atunci, atunci: Astfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună, Se împing tumultuoase și sălbatice pe strună, Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit… Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!

Nimicirea înrâuririi și însemnătății cercului literar al Convorbirilor literare este o lecție cu înțeles adânc, o lecție pentru toți cei care știu a cugeta, și mai ales o lecție instructivă pentru acei care ar fi vroit să ridice steagul pe care n-a putut să-l ție cercul Convorbirilor literare. Acestor din urmă mai ales le vom repeta totdeauna, iarăși și iarăși: „Umpleți-vă inima și sufletul, oricât de largi ar fi ele, cu cele mai înalte sentimente și idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului vostru — și opere însemnate, educatoare și moralizatoare veți produce”.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »