1 august 2007

„Moby Dick” de Herman Melville

Fragmente din volumul „Moby Dick” (traducere de Petre Solomon, Biblioteca pentru Toţi, Editura Minerva, 1973):

„Ori de câte ori simt că mi-e amar în gură, ori de câte ori mi-e sufletul un noiembrie ploios, ori de câte ori mă pomenesc fără voia mea în faţa vreunui magazin de pompe funebre sau în coada vreunui dric, şi mai ales ori de câte ori mă apucă stenahoria în aşa hal, încât numai solidele mele principii morale mă împiedică să cobor în stradă şi să le smulg metodic oamenilor pălăriile de pe cap – ei bine, atunci socot că a sosit momentul să plec pe mare cât mai grabnic cu putinţă. Cu asta înlocuiesc eu pistolul şi glonţul.”

„Ce-i făcea oare pe vechii perşi să socoată marea drept sacră? De ce-i atribuiau grecii o zeitate aparte – frate cu însuşi Zeus? De bună seamă că toate astea au un tâlc. Şi mai plină de tâlc e legenda lui Narcis, flăcăul care, pentru că nu şi-a putut prinde imaginea chinuitor de blajină pe care-o vedea în unde izvorului, s-a aruncat în ea şi s-a înecat. Dar noi toţi vedem aceeaşi imagine în toate râurile şi oceanele. E imaginea insesizabilei năluci a vieţii, şi cheia a tot ce ni se întâmplă.”

„Eu plec totdeauna pe mare ca matelot, şi fiindcă-s plătit pentru osteneala mea, pe când pasageriilor nu li se plăteşte nicio leţcaie, pe câte ştiu. Dimpotrivă, pasagerii trebuie ei înşişi să plătească: şi-i o mare deosebire între a plăti şi a fi plătit! Actul de a plăti este, poate, cea mai neplăcută pedeapsă pe care ne-au lăsat-o moştenire perechea de hoţi din grădina Raiului. Dar a fi plătit – iată o plăcere fără seamăn! Graba cu care omul primeşte bani e într-adevăr de mirare, când te gândeşti că banul e socotit, cu sinceritate, ca rădăcina tuturor relelor, şi că un bogătaş nu poate cu niciun chip intra în rai. Vai, cu câtă bucurie ne ducem singuri la pierzanie!”

„Nu sunt fricos din fire, dar neguţătorul ăsta de tigve, cu pielea purpurie, îmi depăşea puterea de înţelegere. Ignoranţa e maica fricii, şi mărturisesc că, fiind complet nedumerit şi intrigat de străinul acesta, mi-era o frică nebună de el, ca şi cum diavolul însuşi mi s-ar fi furişat la miezul nopţii în odaie. Eram atât de îngrozit, încât nu mă simţeam în stare nici să-i vorbesc, pentru a-l ruga să-mi explice cât de cât ceea ce mi se părea de neînţeles la el.”

„M-am uitat o clipă la el: în ciuda tatuajelor sale, era un canibal curăţel şi plăcut la înfăţişare. Ce mi-a venit să fac atâta gălăgie? îmi spuneam. E şi el un om ca şi mine – şi are tot atâta temei să-i fie frică de mine, cât am eu să-mi fie frică de el. Mai bine să dorm lângă un canibal [care nu bea] decât lângă un creştin beat.”

„Oricum, râsul e un lucru foarte sănătos, deşi cam rar, din păcate; de aceea, când un om poate oferi vreunui semen prilejul de a râde pe socoteala lui, să nu se dea înapoi, ci să se lase cu dragă inimă tratat în felul acesta, căci omul care are un cusur ce poate stârni râsul generos al semenilor săi, este înzestrat cu mai multe calităţi decât s-ar crede.”

„Niciun filfizon de la oraş nu se poate măsura cu unul de la ţară – cu un mitocan sadea, adică, un tip care, pe vreme de arşiţă, e-n stare să-şi pună mănuşi de piele, ca să nu i se pârlească mâinile când iese la seceră pe pogonul lui. Când un asemenea filfizon de la ţară îşi pune în gând să-şi agonisească faimă aleasă, intrând în marea tagmă a vânătorilor de balene, nici nu vă puteţi închipui ce năzdrăvănii se-apucă să facă din clipa când ajunge în port. Mai întâi, pentru a-şi completa echipamentul marinăresc, îşi comandă nasturi-clopoţei pentru haine, şi bretele pentru nădragii de pânză. Vai, sărmane cap de paie, ce-au să-ţi mai pleznească bretelele astea în prima izbelişte a vântului, când o să nimereşti, cu nasturi cu tot, în botul căscat al furtunii!”

„Fireşte, îmi spuneam, vânătoarea asta de balene are un iz de moarte – omul se poate pomeni, fără veste, azvârlit în Eternitate, nemaiavând răgazul nici să crâcnească. Ei şi? Am impresia că greşim profund în ce priveşte problema asta, a vieţii şi a morţii. Am impresia că ceea ce unii numesc umbra mea pe acest pământ, e adevărata mea substanţă. Am impresia că, în felul nostru de a privi latura spirituală a lucrurilor, semănăm grozav cu stridiile care contemplă soarele prin apă, şi iau stratul acela lichid drept aerul cel mai străveziu. Am impresia că trupul meu nu e decât drojdia părţii mai bune a fiinţei mele. L-aş da oricui l-ar dori – ia-l, că nu-i al meu, i-aş spune. De aceea, de trei ori ura! pentru Nantucket; şi ducă-se la fund corabia, cu trupul meu cu tot, dacă vrea – căci cine-ar fi în stare să-mi dea la fund sufletul?”

„Ce putea fi semnificativ? căci amvonul e îndeobşte partea cea mai înaintată a acestui pământ; restul vine înapoia lui. Amvonul conduce lumea. De-acolo e observată mai întâi furtuna stârnită de mânia lui Dumnezeu, furtună al cărei prim asalt se abate asupra provei. De acolo e invocat Dumnezeul vânturilor bune şi rele, ca să trimită o briză prielnică. Da, lumea e o corabie care-a pornit la drum, la un drum lung dar fără împlinire; iar amvonul e prova ei.”

„Ne simţeam foarte bine, cu atât mai mult cu cât afară era atât de frig – şi nu numai afară, ci chiar şi în odăiţă, unde nu se făcuse foc de cine ştie când. Spun cu atât mai mult, pentru că, într-adevăr, ca să te bucuri din plin de căldură, trebuie ca măcar o părticică din tine să fie expusă frigului, căci nu există pe lume vreo calitate care să nu fie ceea ce este în virtutea unui simplu contrast. Nimic nu există în sine. Dacă te lauzi că te simţi perfect şi că încerci de multă vreme această senzaţie, înseamnă că nu te mai simţi bine deloc.”

„Dar, întocmai ca ţarul Petru, care se arăta bucuros să muncească pe şantierele navale din străinătate, Queequeg [era fiul unei mari căpetenii păgâne] nu se dădea înapoi de la nicio muncă, fie ea cât de înjositoare, dacă putea dobândi astfel puterea de a-şi lumina compatrioţii lipsiţi de educaţie. Căci, potrivit mărturisirilor sale, era îmboldit, în adâncul sufletului său, de dorinţa aprigă de a învăţa de la creştini acele meşteşuguri, care i-ar fi putut face pe compatrioţii săi mai fericiţi decât erau, şi chiar mai buni. Dar vai! apucăturile vânătorilor de balene îl convinseră curând că până şi creştinii pot fi răi şi nefericiţi, infinit mai răi şi mai nefericiţi decât toţi păgânii din regatul tatălui său.”

„E de mirare, oare, că aceşti nantucketezi, născuţi pe o plajă, îşi căştigă existenţa pe mare? Ei au început prin a prinde crabi şi crevete în nisip; devenind ceva mai îndrăzneţi, s-au apucat să pescuiască, prin vaduri, scrumbii, cu năvodul; când au agonisit ceva mai multă experienţă, au pornit cu bărcile în larg, la pescuitul codului; şi până la urmă, lansând o flotă de corăbii mari, au străbătut întreaga împărăţie a apelor, au înconjurat-o cu un brâu de navigaţie, au aruncat o privire în strâmtoarea Behring şi au declarat război veşnic, în toate anotimpurile şi în toate oceanele, celei mai puternice matahale, celei mai monstruoase şi mai muntoase făpturi care-a supravieţuit Potopului – acelui mastodont himalayez al mărilor sărate, care pare înzestrat cu atâta forţă inconştientă, încât stările sale de panică sunt mai de temut decât asalturile-i cele mai năprasnice şi cele mai perfide.”