Poetul, prozatorul, şi traducătorul Mihu Dragomir – pe numele său adevărat înscris în certificatul de naştere, Mihail C. Dragomirescu se năştea, în 24 aprilie 1919, la Brăila într-o familie de învăţători. Fiind elev în clasa a III-a, «editează», cu banii de buzunar (2 lei), o «revistă» intitulată „Lumea copiilor”, scrisă şi desenată de mână. Tirajul a fost de doar două exemplare: unul pentru colecţia «redacţiei», al doilea, pentru sora sa, singura abonată.

În anul 1929 devine elev, timp de patru ani al Liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, perioadă în care participă la concursuri literare, ia lecţii de muzică, compune jocuri de cuvinte încrucişate şi colaborează la revistele Rebus, Curentul jocurilor şi Revista jocurilor. Începând cu clasa a V-a este transferat ca intern la Liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti, unde înfiinţează Asociaţia rebusistă Gheorghe Şincai, dar în toamna anului 1934 revine la Brăila la Liceul Comercial Petre Bancotescu.

Elevul Mihu Dragomir este pasionat de literatură, citeşte mult şi descoperă literatura lui E.Alan Poe şi apar primele încercări de traducere. În anul 1936 tipăreşte la Brăila, pe cont propriu, o revistă rebusistă intitulată Tribuna jocurilor şi debutează editorial cu volumul Gânduri prăfuite semnat Mişu Const. Dragomirescu tipărit în regie proprie (tipografia Orghidan-Brăila), într-un tiraj de 200 de exemplare. Anul următor înfiinţează o revistă literară intitulată Flamura şi publică traduceri din limba franceză şi italiană din poeziile lui Baudelaire, Verhaeren, Leopardi, D’Annunzio şi alţi poeţi.

Plachetele Gânduri prăfuite (1936) şi Rugă de ateu, adică vorbe despre orânduieli şi cârmuitori ( 1938) rămân pe drept în anonimat. După Eliberare însă, poetul devine popular prin adeziune la realităţile socialiste. Scrierile din acea perioadă impun combinaţia de epic şi liric; prozodia e de provenienţă folclorică sau maiakovskiană iar temele sunt eroismul vechi şi nou, unanimismul, dialogul cu lumea, apeluri pacifiste şi autobiografii lirice mizând pe fabulaţie. În Stelele aşteaptă (1961), Şarpele fantastic (1963 ) , Pământul cântecului (1967), Minutar peste netimp (1974) poetul materializează o gravitate festivă, prometeismul şi ideile gigantice, meditaţii astrale înlesnite de cuceririle spaţiale, tensiunile afective şi mai ales spirituale. Vulcanic şi monumental, Mihu Dragomir e temperamentul romantic prin excelenţă, poet al sublimului titanic, constuctor grandilocvent de viziuni grandioase.

După terminarea liceului, Mihu Dragomir se înscrie la cursurile Academiei Comerciale şi la Conservatorul de Artă Dramatică, clasa prof. V. Maximilian în anul 1939, cursuri pe care le abandonează şi frecventează prelegerile de la Facultatea de Litere.

Continuă să publice poeme în revistele Luceafărul, Reşiţa etc. iar în anul 1941 termină Şcoala militară, cu gradul de plutonier-major. Este trimis pe front în 1942 dar, tot timpul liber este consacrat scrisului. În aprilie 1945 este definitiv demobilizat şi se înapoiază la Brăila. Luna iunie a anului 1949 îl găseşte la Bucureşti unde este redactor la revista Viaţa românească iar anul următor începe lucrul la o piesă de teatru la care va renunţa ulterior.

Anul 1964 îi îndeplineşte visul de o viaţă întreagă: apariţia poemelor lui Edgar Allan Poe, în traducerea lui Mihu Dragomir în colecţia Cele mai frumoase poezii, la Editura Tineretului. Venind acasă cu primul exemplar, fericit exclamă: ”Dacă din versurile mele nu va rămâne nici un rând, nu-mi pasă! Peste această carte nimeni nu va putea trece fără să pomenească de mine !” Peste alte câteva zile poetul consemna : „Cartea aceasta m-a costat foarte mulţi ani din viaţă, şi enorm de mult suflet, dar ea cuprinde atâta frumuseţe, încât merită orice sacrificiu!”.

Mai face traduceri din A.Puşkin, K.Simonov, A.Şurcov, H.G.Wells, J.Steinbeck şi din poezia chineză.

Este într-o stare permanentă de bună dispoziţie şi emană o puternică sete de viaţă cu toate că, poeziile scrise în luna martie şi început de aprilie 1964 sunt un limpede şi senin rămas bun prevestind parcă apropierea sfârşitului care se va întâmpla în noaptea de 8/9 aprilie.
Poetul se considera un romantic impetuos, capabil a schimba radical faţa lumii. Opera lui Mihu Dragomir are un pregnant „suport” biografic, evidenţiat şi de versurile (destul de numeroase) dedicate locurilor natale, a coror nostalgie a simţit-o până la moarte. El reconstituie liric mitologia locului şi trasează contururi simbolice unui ţinut fabulos, ale cărui elemente sunt aureolate de memoria afectivă:
“Aici, orice pas mă apropie de copilărie,
Dunărea îmi murmură primul nesomn de dragoste.”

Plachetele postbelice ale lui Mihu Dragomir configurează, tipologic, mai ales imaginea scriitorului de factură romantică, sedus de motive titaniene şi de gesturi contemplative, stăpânind cu indiscutabilă dexteritate formulele tradiţionale.

Erosul ocupă, în cadrul temelor polarizate ale inspiraţiei dragomiriene, un loc central la care poetul revine mereu. O vreme, în anii adolescenţei şi ai tinereţii, dragostea şi femeia sunt prezenţe obsedante, înlesnindu-i stări confuze, chemări violente, reacţii contradictorii, definiţii insolite, într-un joc complicat al trăirilor, oscilând între adoraţie şi respingere, între odă şi elegie, între disimulări şi mărturisiri, între devoţiune şi nihilism, cu accent mai puternic pe termenul mai întunecat al relaţiei.

Aparţinând unor vârste afective şi estetice diferite, poemele reunite în culegerea Dor – poezii de dragoste, nu figurează cele mai multe , în plachetele antume ale lui Mihu Dragomir. Unele ( cele mai vechi ), ilustrând un moment de căutări artistice, în care nu lipseşte nici experienţa modernistă, sunt scrise în anii tulburi din preajma şi din timpul războiului. Proiectate să apară într-o carte intitulată La nordul iubirii, ele nu au mai ajuns în librării, din cauza evenimentelor. Altele, mai noi, trebuiau să intre în sumarul unui volum cu titlul Dor, nerealizat nici el. Ambele consemnând câte o faţetă şi câte o etapă esenţială din evoluţia liricii mihudragomiriene.

Din nefericire, moartea pretimpurie a poetului ne-a văduvit de o antologie care să-i aparţina pe de-a-ntregul. Aurel Martin, cel sub a cărui îngrijire a ieşit de sub tipar culegerea cu poezii de dragoste intitulată Dor, a preferat să aleagă poeziile pe un criteriu de flexibilitate, care îmbină valoarea artistică propriu-zisă cu aceea de cunoaştere documentară, în spiritul reconstituirii vârstelor erotice şi estetice, în complicata lor dialectică. Editată în primăvara când Mihu Dragomir şi-ar fi putut serba cincizeci de ani de la naştere, culegerea aceasta se vrea un omagiu adus omului şi poetului care a fost şi va rămăne în amintirea noastră.

Voi da spre citire câteva poezii care mi-au plăcut cel mai mult, şi care fac parte din cuprinsul volumului intitulat Dor:

Tu

Numai cât te gândesc,
şi sângele dansează în jurul inimii,
numai cât te aud,
şi sângele se resfiră ca o harfă.
Poate nu ştii, poate n-ai să ştii,
dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,
şi numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
şi dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
şi-aud în lacul neliniştit al inimii
un foşnet : se desprimăvărează.

Noaptea când….
( fragment )

Unde te ascunzi
de unde să te chem să-mi răspunzi
din oceane din viroage din stânci,
din tăcerile mele adânci,
de unde să-ţi dau formă lumească,
te aştept cu ochii ruguri de iască,
câteodată la răspântia unei ore neclare
te-am bănuit ca o plantă umbritoare
dar când am întins mâna ai dispărut
în ce licoare stranie te-am băut,

de unde-ţi ştiu cuvintele, răspunde,
de unde te ştiu, că nu te găsesc niciunde?

Mi te strecori în vis

Mi te strecori în vis ca o şopârlă,
şi te-ncălzeşti la soarele-mi ascuns.
Pe malul sângelui, ca lâng-o gârlă,
e-un lac ferit, de tine doar ajuns.

Acolo stai şi leneveşti pe versuri,
sau mi te zbengui, dornic de un joc.
Din marile şi micile-universuri,
tu doar în mine ţi-ai găsit un loc.

Cât te-am pândit, nici umbra nu-ţi pot prinde.
Te-aud umblând prin gânduri, şi îmi scapi.
Şi curse-am obosit a-ţi mai întinde,
tuneluri neştiute-n mine sapi.

Şi când asupra-mi noaptea iar s-azvârlă,
sobindu-mă în ochii ei rotunzi,
mi te strecori în vis ca o şopârlă,
şi nu mă-ntrbi nimic, şi nu-mi răspunzi.

Te-ai cuibărit

Te-ai cuibărit în mine cu migală.
Păreai întâi că n-ai nimic de spus.
Cu amărui săruturi de migdală,
tu mi-ai clădit şi stânca unde-s pusă.

Mai pot printre liane de cuvinte,
să mă ridic din lungul meu zăcut?
Dacă-ar putea sleirea să cuvinte,
tot glasul lumii noastre-ar fi tăcut.

Şi, din prea plinul golului iubirii,
cu mâna-ntinsă mila eu ţi-o cer,
cu mâna care-n voia răzvrătirii
oricând striveşte fulgerele-n cer.

O ceaţă

Dincolo de cuvinte – e o ceaţă
în care uneori mă cufund.
Acolo, doar cu mine mă-n frunt,
cu muntele meu ursuz, călător, de ceaţă.

Ca nişte păsări pierdute în nori,
cuvintele zboară uneori departe de mine.
E o toamnă, atunci, câd soarele-i singur cu mine,
şi aştept marii, negrii tăi nori.

Întinde doar mâna, şi mă găseşti.
Întinde doar mâna, fără cuvinte.
Pe cărări ce înca n-au început să se zvânte,
dincolo, la rădăcina cuvintelor mă găseşti.

 Bibliografie selectivă

1. Dicţionar de literatură romană contemporană, Marian Popa, ed. Albatros, Bucureşti, 1977
2. Dor – poezii de dragoste, de Mihu Dragomir, din Prefaţă de Aurel Martin, ed. Tineretului, Bucureşti, 1969.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Genovica Manta in Critică literară, Cărţi, Fragmente literare, Poezii
2 comentarii »