Fragment din romanul „Martirii lui Eros”:

„Dacă le-ai văzut pe toate şi n-ai aflat ce-i frumuseţea, înseamnă că n-ai ochi; iar dacă le-ai văzut, dar n-ai simţit puterea frumuseţii, înseamnă că n-ai inimă” – spunea Schiller. Veronica văzuse totul la Viena şi aflase şi ce e frumuseţea, frumuseţea care încântă ochiul şi bucură urechea, adică arta, arhitectura, pictura, sculptura, teatrul, poezia, muzica… Puterea frumuseţii asupra sufletului ei o simţise prin ambasadorul Eminescu care-o purtase peste tot oraşul şi-i modelase sufletul ei de aur, i-l sensibilizase… ceva însă era în neregulă…

Mihai, acest chip mefistofelic, care se strecurase picătură cu picătură în sufletul ei, era un Faun cu puteri magice. El fusese adevărata cură ce o înviorase din boala ei, el, care-i vindecase sufletul. Mai avea o săptămână de stat la Viena şi Veronica fusese invitată la o serbare de doctorul ei curator. Fiica doctorului îşi serba logodna; frumoasa amfitrioană se logodise cu un prinţ de Renania şi acum se hotărâseră să se căsătorească. Veronica se gândi că singură nu se poate duce, dar promise gazdelor că va veni însoţită de un compatriot, care este student aici şi poet. La rugăminţile ei, Eminescu reacţionase ceva mai prudent, nu că n-ar fi fost încântat, dar se gândea la situaţia Veronicăi, care în văzul lumii se afişa cu un astfel de prieten, ea, care era femeie măritată. Mai ales că Ştefan Micle era prieten cu doctorul. De dragul femeii, Eminescu acceptase şi acum amândoi se gândeau la tualete. Cu câteva zile înainte, Veronica, cu ultimele economii, trecu pe la Marele magazin de mode şi-şi alese o rochie pe gusturile ei, plăti patroana, rugând-o pe modistă să i-o ducă la Pensiunea Lovenbach.

La ora fixată Mihai, jucând rolul unui donjuan, apăru cu trăsura la fereastra Veronicăi, bătu de câteva ori în geam şi femeia îi făcu semn că va coborî. Era fericită, atât de fericită, că uitase pe ca parte a uşii era clanta.
– Am sosit, domnul meu!-glumi femeia, dându-i mâna sa urce în cupeu.

Castelul doctorului era undeva lângă Oberdobling, lânga pădurea veche care-i străjuia aripile de vis. Era un mic Versailles cu o grădina tăiata geometric, cu flori alese după culori şi anotimpuri, cu fântâni ţâşnitoare, cu lacuri odihnitoare, toate amestecate cu sălbăticia de secole a pomilor crescuti anume să semene cu monştrii din poveste.

Poeţilor li se părură că intrară într-un vis, un decor romantic, asemenea sufletelor lor. Ferestrele luminau feeric şi de afară se-auzeau acordurile unei muzici dulci. Majordomul îi întâmpinase cu amabilităţi şi le deschise uşa în marele salon. Sala, la intrarea lor, ramase înmărmurită. Perechea moldo-vlahă făcu o impresie frumoasă. Veronica îşi îmbrăcase acea superbă rochie lungă de culoarea cerului de vară senin care-i scotea în relief un corp de păpuşă, un mijloc subţire şi-un bust cu rotunjimi nebănuite, cu rodiile sânilor răscoapte, din care ieşea, marmoreean, un gât roz-labiu cu un cap de femeie la care nu ştiai ce să admiri mai mult, părul blond, care cădea în onduleuri până la mijloc, faţa senină şi proportionată, plină de lumini, aducând cu femeile lui Veroneze, ochii mari, albaştri, reflectând culoarea apelor adânci cu gene mari şi sprâncene arcuite simetric, cu obrajii rumeniţi de o roşeaţă discretă, cu zâmbetul dulce care-i desfăcea dinţii sidefii, puşi în relief de buzele ei cărnoase. Eminescu, alături de Veronica, părea un cavaler întruchipat într-un efeb, un Paris antic; fizic şi spirit, unite sub o figură glacială, nordică, cu ochii mici, doi aştri, arzănd de o bolnavă curiozitate, o faţă lată, cu umerii obrajilor proeminenţi de culoare şatena, încadrată de un straniu păr negru, strâns la spate într-o chică ca un fachir oriental, corp atletic, bine legat, îmbracat ireproşabil, elegant până-n vârful pantofilor, întrecând până şi pe printişorii aulicei împărăţii…

După ce schimbară câteva amabilităţi cu gazdele, trecură la dans. Veronica părea că joacă într-o feerie, rămăsese răpită dar şi uimită de farmecul indedit al acestei seri. Câtiva bărbaţi, dornici s-o cunoască, o invitară la dans sub nasul lui Eminescu. Mihai, rămas pe scaun, fu interesat mai mult de arhitectura sălii. Îl încântaseră enormele picturi de pe pereţi, un fel de scene din Şeherezada cu serafi, femei goale întinse lasciv pe linţolii aurite, seraiuri, eununci, într-un decor de orient etern cu palmieri, eucalipşi şi oaze cu nelipsitele turnuri crenelate ale moscheilor înfipte cu vârfurile în cer, aşteptând cumva să coboare însuşi Mahomed pe scări de mătase de pe pereţii lor. Două mari policandre arcuiau peste sală cu braţele lor întoarse spre tavan care lumina a giorno. Opulenţa se lăfăia şi pe mese iar de jur-împrejur bărbaţi şi femei din lumea bună a Vienei vorbeau, râdeau, povesteau. Pentru Eminescu erau scene groteşti ca într-un carnaval de prost gust. Se şi întrebă ce căuta el aici, între această lume pestriţă. Si de ce-o încânta pe Veronica această lume unde o femeie frumoasă devine obiect de lornioane. Dar muzica încetă şi Veronica veni aproape de el.
– Mihai, de ce stai îngândurat? – îl întrebă femeia, alăturându-se de el.
– Mă gândeam şi eu că aici se joacă o comedie!
– Ce, nu-ţi place muzica, oamenii, atmosfera?
– Nu-mi place nimic! Ies afară să aprind o tigară…

Veronica observă pe faţa lui o umbră de supărare şi se luă după el.
– Ce se întâmplă cu tine, Mihai?
– Ti-am spus că aici se joaca o comedie…
– Şi ce vreai?
– Să plecăm undeva…
– Unde?
– Undeva, Viena e mare… Nu vezi ce seară frumoasă?

Mihai aruncă restul ţigării şi privi cum o veveriţă se dădea huţa pe-o creangă de brad. Între timp Veronica plecase să-şi ia la revedere de la gazde. Reveni repede supărată că pleacă tocmai acum în toiul petrecerii. Câtva timp merseră tăcuţi. Mai rămăseseră doar trei zile până la despărţire. Veronica primise depeşă de acasă să vină repede că una din fetiţe se îmbolnăvise şi trebuie să aiba grijă de ea. Micle era ocupat cu examenele şi maică-sa trebuia să se ducă la Nasăud la un proces de partajare a averii. Oare tocmai în acestă seară se iscase motiv de ceartă? Mihai o crezuse pe Veronica o puritană, acum se dezlănţuiseră toti demonii din ea, se simţea parcă în al nouălea cer la dans cu bărbatul care-o invitase. Si el rămăsese un fel de tutore ca s-o protejeze. Amândoi avură deodată tot viitorul sumbru în faţă: cursurile lui se duseseră pe apa sâmbetei şi perspectiva examenelor se îndepărtase, ce se-alegea de anii lui petrecuţi la Viena? Ce-i surâdea viitorul? Şi mai ales ce le spunea el bătânului şi domnului Maiorescu? Veronica dispărea din viaţa lui tot aşa cum apăruse. Veronica, în scurtele clipe de tăceri, fugise şi ea cu gândul la copile, numai ele puteau s-o rupă din clipele de faţă. Pentru prima dată fetiţele ei drăgălaşe îi umplură cu lumina amintirii golul sufletesc prin care trecea, auzea parcă glăsciorul lor murmurându-i numele de mamă şi instinctul matern o făcu să-i curgă primele lacrimi.
– Ce-i cu tine, Corina? – o întrebă Mihai într-un târziu.
– Sunt supărată, Mihai, trebuie să mă despart de un vis pe care l-am visat amândoi. Şi tocmai acum ţi-am creat un prilej de suspiciune…
– Dar nu ţi-am cerut să te explici…
– Stiu, dar trebuie să mă explic eu… Unele lucruri despre mine ţi le-am spus, altele, nu… Tu ai văzut în mine doar imaginea unei femei ideale; eu sunt făcută din carne şi sufletul meu e bântuit de contradicţii. Sunt ca eroinele lui Turgheniev şi Dostoievki, sau de ce nu o George Sand în miniatură…
– Gerge Sand? – se întrebă poetul – cine zicea despre ea că e ca Turnul Nesle, îşi sfâşie amanţii, dar în loc să-i azvârle în râu, îi îngroapă în romanele sale…

Veronica râse.
– Mai întâi că eu nu scriu romane…
– Poate că vei scrie…
– Stau şi mă întreb cum ai putut tu crede că eu în această seară te-aş fi părăsit pentru acel peltic de cavaler? De ce eşti slab acolo unde ar trebui să fii tare? Crezi că eu n-am citit pe faţa tă gelozia?

Eminescu se aşeză în faţa ei şi o privi în ochi, acei ochi albaştri care-l hipnotizaseră. Descoperi pe chipul ei o frumuseţe virginală, plină de candori, care-l făcu s-o strângă în braţe şi să tremure de emoţie la atingerea corpului ei. Pentru câteva clipe se îmbrăţişară şi se sărutară. Când ridicară capetele spre cer, luna le lumina calea şi stelele, martore la idila lor de dragoste, făcuseră un cor de lumini cântând muzica sferelor…

Era ultima lor noapte la Viena.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Ionescu-Bucovu in Cărţi, Dragoste, Fragmente literare
Comenteaza! »