25 decembrie 2017

„Geniul neprihănit” de Paul Zarifopol

Se tânguiesc iarăși editorii că nu se vând cărțile. Se tânguiesc peste măsura văicărelilor dinadins stereotipate pentru a fi zilnic servite scriitorilor încărcați de manuscris și fometoși de onoare… Eminescu, Vlahuță, Caragiale, marii scriitori în viață nu se desfac decât foarte domol, dacă nu sunt chiar scandalos neglijați pe piață.

Sărăcia, concurența din partea spiritului sportiv, înălțarea generală a voinței în dauna inteligenței – de toate aceste explicații ni s-au ostenit de mult urechile, ni s-a plictisit capul. Sunt înțelese și admise fără rezistență. Criza librărească ne poate însă aduce aminte o altă întrebare, de care nu se pomenește adesea, deși are interesante legături cu chestia cetitului : cât citesc literații de meserie ei singuri, și ce fel de lectură își aleg?

Era odată, aici la noi, de șic consacrat, ca literații să citească puțin și pe apucate. Literații în înțeles restrâns, adică poeți, povestitori, autori dramatici. Se ziceau ei pe atunci și „autodidacți”, cu o întrebuințare cam liberă a cuvântului – și aceasta constituia ca un fel de diplomă specială scriitorilor literari. Asta era mai cu seamă pe vremea lui Caragiale-Vlahuță-Delavrancea. Eminescu, în această privință, a fost un izolat, cu dragostea lui aprinsă și serioasă de învățătură.

Cu ajutorul unor sofisme foarte puțin rafinate se imaginase o ireductibilă opoziție între geniul artistic și învățătura sistematică; se pierdea din vedere că autodidactul, în înțelesul cel strict al cuvântului, poate foarte bine să-și dea o astfel de învățătură, dar mai ales se arunca potop de sarcasme în capul titraților cu știință de carte, identificându-i, fără distincție și în frivolă batjocură, cu pedanții stupizi. E de înțeles că insuficiența multor titrați de ai noștri trebuia să irite rău și să provoace toată cruzimea unui Caragiale. Dar reacția aluneca ușor în exagerare, și iritația se avânta în doctrină.

Acele categorisiri ale cărturarilor, ingrediente hotărâtoare ale șicului literaților noștri de pe vremuri, erau desigur luate de aiurea – localizări naționale ale unor confuze idei despre geniul artistic din romantismul francez. Localizările forțau, firește, nota, cu un curaj și, cum se zice, cu o genialitate proprii caracterului juvenil al culturii noastre de pe atunci. Și se ascundea, cred, sub acel dispreț pentru carte, un fel de mândrie națională: românul e deștept, știe, înțelege și imaginează, în spontaneitatea lui focoasă și sprințară, tot ce alții, cu greoaie osteneală, au strâns în cărți, bune doar pentru cei grei de cap.

Fără îndoială, Caragiale înțelegea deplin arta lui Eminescu, și poezia lui o iubea în accese de cea mai ferventă admirație. Totuși, nu rareori l-am auzit zicând: Eminescu era prost. Și am temei să cred că această copilăroasă taxare o provocase ezitările subtile, rezerva și scrupulul pentru nuanțe pe care lectura și reflecția bogată le dezvoltase în spiritul atât de viguros și de adânc al poetului. În schimb, Cerna, vorbind de Eminescu (și socotindu-se desigur continuator perfecționat al acestuia), îmi spunea, cu fanatică și dogmatică aprindere, că arta lui Caragiale e product de „observare și copiare” ale mărunțișelor vieții, și ca atare esențial inferioară poeziei lirice și – mai ales – celei „de concepție”… Însemn alături cele două necumpănite evaluări, ca să nu înnegresc pe disprețuitorii de carte în dauna celor cam speriați de învățătură. Momentul de copilărie „autodidactă” a lui Caragiale, și momentul de nerozie academică a lui Cerna formează un superb și instructiv contrast.

În realitate, partizanii geniului pur și neprihănit trăiau regimul intelectual al reporterilor mărunței: schimb de idei la cafenea, ziare, și volume de literatură după capriciile librăriei, combinate cu sugestiile prietenilor proaspăt întorși din străinătate.

Este fantastic cu ce abundență, cu cât avânt și, mai ales, cu câtă ușurătate se puneau și se rezolvau, între halbe și cești de cafea, probleme din orice știință, tehnică, artă, în scurt din orice meserie ai fi poftit. Un general, ofițer eminent și om de mult duh, îmi povestea că-și făcuse o distracție regulată și savuroasă, provocând pe Delavrancea să vorbească strategie și întreținându-i pornirea cu prefăcută mirare față de originalitatea soluțiilor militare ale marelui orator. Și cred că cine a auzit vreodată pe Caragiale vociferând „știință” socială, laolaltă cu Stere sau cu Gherea, nu va uita în veci știința și logica atât de amuzante, de stranii și de inocente cu care neastâmpăratul artist îi asalta pe cei doi „muscali”.

E hotărât: inspirație lirică nu se scoate din cărți. Totuși, tehnica lirică, a povestirii sau a teatrului, evoluează în formă de tradiție, ca orice altă tehnică și ca orice sistem intelectual. Originalitatea nu se afirmă întreagă decât prin opunere față cu o tradiție, și această opunere trebuie să se facă în cât mai deplină cunoștință de cauză. Nu-mi închipui că poate fi indiferent pentru un artist, oricare i-ar fi capacitățile, să cunoască numai dramaturgia lui Labiche sau numai lirica lui Schiller: producția lui nu poate să nu sufere din faptul că el, cu îndărătnic și ușuratic dispreț pentru „noutăți”, se închide în marginile unei prea sărăcăcioase tradiții.

Spre bătrânețe curiozitatea literară a lui Caragiale crescuse. Despărțirea de cafeneaua bucureșteană îi liberase gustul și răbdarea cetitului. Kir Ianulea și poveștile de la sfârșitul vieții nu sunt trepte neglijabile în dezvoltarea acestui talent, ale cărui posibilități erau surprinzătoare și mult mai diverse decât ar fi lăsat să se presupună naivul și suficientul romantism în care-i fusese prinsă tinerețea.

A mijlocit, în sfârșit, și simpla lene, orientală și patriarhală, ca să se adopte și să se practice atât de zelos oroarea de carte, să se exalte fără discreție slava inculturii pure.

Această glorioasă lene ar putea fi încă acceptabilă, dacă poeții – poeții mai ales – n-ar avea atât de des ambiție de gânditori și n-ar râvni să facă poezie „de concepție”, închipuindu-și că aceasta implică superioritate artistică.

E teribil de ingrată încercarea de a face pe un poet „de concepție” să priceapă cât de neadmisibil banale și fleșcăite sunt „gândurile” întreținute din filozofia populară a scribilor subalterni din toate țările și vremile, ciugulită la întâmplare prin noutățile librăriei curente sau din schimb de idei la cafenea.