10 iulie 2008

Felii de timp – Corăbiile timpului

Am adunat gândurile în căuşul palmei şi am început să le număr. Număratul a început să-şi piardă sensul la primul gând numărat, acesta devenid o clipă de o viaţă. Mi-am dat seama că o clipă poate să dureze cât o viaţă sau o viaţă cât o clipă. Acel gând a început să-mi povestească despre suflet şi viaţă. Corăbiile timpului pline cu destine sunt duse undeva departe în direcţii necunoscute pe marea apă a infinitului total, a universului nostru mental, poate… Unii din omeni de pe corabii devin suflete păsări, care îşi iau zborul şi se întorc o ultimă dată spre astă lume cu părere de rău că nu mai sunt aici. Ochiul lor de sus, invizibil, ne priveşte prin ultima fracţiune de clipă de acolo de sus. Marea stâncă universală a timpului-părinte îşi deschide încet porţile pentru ca veşnicia să-i cuprindă.

Agăţaţi dinspre marginile lumii strigă cei de ieri la cei de astăzi, prin amintiri-vise sau tresăriri în noapte cu senzaţii ciudate şi frig, prin ce simţiţi pe coloană de suflet. Trebuie sa fiţi atenţi, folosindu-vă sufletele şi clipele în armonie şi cu bună credinţă. Ei spun ca sacrificiul inutil nu vă va salva de la ceea ce aveţi bun sau rău în viaţă. Trebuie găsită calea potrivită şi modul de întorcere la nodul cărărilor destinului vostru. Cât mai este timp.

El, sufletul meu, socoate fiece clipă trecută peste el conştient, că devine din ce în ce mai mic şi că se poate pierde undeva în goana clipelor trecute, până va ajunge nimic aici, în această lume, şi poate ceva la fel de mic dincolo sau deloc. Inexorabil nu ţin cont şi nu conştientizez de multe ori că ceea ce este astăzi nu va mai fi poate niciodată. De multe ori simt că lumea este un mare nimic şi un mare total universal, în care noi suntem mici punctuleţe într-o agitaţie de multe ori inutilă sau o potenţială înlănţuire continuă, care trasminte acumulări informatice spre viitor.

De multe ori am impresia că trăiesc într-o lume a piticilor care se împiedică într-un continuum neîntrerupt, printre catalige ce unii le folosesc fără să ne vadă. Şi totuşi echilibrul precar şi starea incertă de echilibru nu determină aproape pe nimeni să se oprească.

Ei înconjoară planeta, apele şi oceanele în fier ce merge pe ape, ce zboară, ce se târâie, dar fier care în final rugineşte şi se degradează. Natura însă, cu ajutorul marelui ei coordonator, rămâne încă maiestoasă în diversitatea splendorilor şlefuite în sute de milioane de ani. Sufletul meu neîmpăcat înghite fum, motoare, zgură, ecrane, vorbe goale, agonie şi strigă revoltat opriţi-vă! Timpul va avea poate odată clipe de răgaz şi va întoarce capul să vadă şi să pedepsească pângărirea noastră. A mai făcut-o de multe ori.

Treptele cerului albastru pătrund în simţirea mea câteodată şi norii îmi pansează răni ale sufletului meu, cu albul lor sidefat sau roşu-sângeriu din apusuri târzii. Vârfuri înzăpezite care nu mai au acoperişuri de gheaţă suspină cu lacrimi topite prin văi. Gheţarii din lacuri de munte tremură greoi alunecând cu zgomot de joasă frecvenţă, speriind căprioare ce atente tresar şi se opresc deodată într-o înmărmurire totală. Totul trosneşte neauzit de om la presiunea colosală. Înainte de asta, un vânt ca de stirigoi uriaş bântuie uşor şi neauzit prin vârfuri de păduri şi stânci golaşe. Apoi încremenire. Pământul se mişcă şi spinarea sa zbârcită tremură zguduind înălţimi şi câmpii. Apele îşi ies din matcă, vărsând surplus de plângeri prin codrii pârjoliţi de arşiţe sau distruşi de noi.

Fiarele pădurii, care mai sunt, urlă cu fior-pustiu şi moarte la lună. Totul este o frământare înnebunitoare în tăceri de întideri mari şi timp la scară planetară. Tot ce zboară se târăşte şi merge prin pământ, se zvârcoleşte, se împotriveşte nimicului de om şi la ceea ce face el. Între toate acestea, eu, nimicul în existenţă, îmi duc cruciada sigur în sigurătăţile mele şi caut punându-mi întrebări absurde până când nu voi mai fi.

Aşa că am cutreierat toate timpurile şi marginile acestora care există, pentru a da de timpul meu şi de marginea mea. Nu le-am găsit pentru că lumea mea nu este făcută din margini. Am luat jumătatea mea crezând că este iubire şi am încercat să fac un întreg cu mine. Încerc şi acum, dar dacă ea este margine şi nu poate fi facută parte din întreag, devin singuraticul şi prizonierul propriului meu timp. Poate că o să reuşesc. Poate că ea vrea asta. Sau poate este şi ea o parte de întreg şi ne vom completa, dar nu suntem suficient de aproape. Se poate să nu fi găsit partea mea de întreg sau poate nu o voi găsi niciodată.

De ce nu se atrag toate sufletele? Sufletul după ce nu mai suntem este oare acel halou al sfinţiilor din incoane de biserici, halouri sfere luminoase? Sau poate este spiritul nopţii care sub formă „fosforescentă” ne vizitează numai pe unii dintre noi care nu sutem orbi pentru acestea? Frica de moarte construieşte în imaginaţia noastră monştrii de multe ori. Abia în situaţii de acest gen, ghiarele acelui eu interior teribil, fie de curaj, fie de frică, te pot duce la graniţe, limite şi senzaţii ale necunoscutului şi necunoşterii. Oare sunt căi de a vedea lumina în viaţă prin toate acestea?

Agăţate undeva acolo, în înălţimi, de coloane suspendate precum în Capela Sixtină sau în mii de lăcaşuri ale supremului divin, imaginile pictate şi făurite de minţile noastre ne spun că sunt fapte ce nu sunt descrise de Codul lui Da Vici. Sunt oameni cu chipuri uitate în trecut cu suflete mici sau mari ce ne trasmit trecutul spre prezent fără ca noi să percepem semnul.

Unele sunt mai mici, unele mai mari. Suflete mici şi suflete mari. Ce bine este să fii suflet mare, cât mai mare! Repede atragi şi repede îţi găseşti perechea. Sau rămâi pustnicul propriei tale singurătăţi. Oare teoria gravitaţiei funcţionează şi pentru sufletul mic, şi pentru cel mare? Sufletul, cu cât devine mai mare, are şanse să devină ceva similar cu o stea de lumină prăbuşită în ea, Black Hole, într-o totalitate uriaşă, dacă are o masă sufletescă suficientă?

Există prăbuşiri prin depăşiri de mase critice care vor determina căderea în nouă sau chiar unsprezece ceruri, acolo unde există marea unificare. Vei deveni poate ceva similar lanţului genetic, adică devii un suflet „culoare”. Devii de o anumită culoare. Cei din lumea fizicii au găsit legătura cauzală între toate acestea, ajungând la baza sufletului materiei, indentificând „culori” şi „arome” care prin combinaţii pot constitui orice formă de suflet a materiei. Aromele şi culorile determină faţete diferite ale aceloraşi fundamentale şi primare esenţe. Coborând acolo, în infinităţile mici, noi, sufletele spirituale, ne regăsim în armonie şi culoare. Sunt încercările noastre către a şti, către a fi permanent. O luptă şi o zbatere teribilă o ducem cu toţii până în ultima clipă.

Ea, clipa, este cea mai importantă fracţiune din eternitatea noastră conştientă, dar este nemăsurabilă în exactitate absolută şi percepută ca întreruperi repetabile periodic într-un continuum perpetum, pe care imaginativ încercăm să-l dividem cât mai mult prin experienţe fizice. Ea, clipa, are rolul faţă de conştiinţe că, fiind cuantificabilă, uneşte şi desparte în bine sau rău trecutul de viitor. Ea te desparte de acestă lume prin ultima clipă rămasă de la marea masă a „Cinei cea de taină” care a împărţit clipele fiecăruia. Prin această ultimă clipă se ajunge acolo pentru trecerea prin acel tunel spre miez de lumină fierbinte.

Conştiinţa mea sau a noastră sapă, caută drumuri, cercetează, se adânceşte şi compară, se suie şi coboară, iubeşte şi urăşte, trece prin frumos şi urât, câştigă experienţă, analizează sau umblă cu mintea la lucruri periculoase şi interzise, care ne pot duce chiar la propria distrugere totală şi reluarea ciclului. Un atribut de necontrolat este imaginaţia cu privire la „scormonitul” lucrurilor nevăzute şi văzute ce fac din conştiinţe şi suflete, până la un anumit punct, farmec şi freamăt spre o perpetuă organizare a materiei spre niveluri mai înalte, ţinta finală fiind desăvârşirea şi transformarea în informaţie totală a viiului sub formă de lumină nemuritoare ce se propagă la infinit prin univers.

Imaginaţia mea călătoreşte spre acel tunel tare fierbinte şi de o densitate aşa de mare…. că sufletul meu, căzut în colaps, poate chiar exploda, cu şanse să fiu aruncat înapoi, în lumea de aici. Voi putea îndura acea prăbuşire năprăsnică şi fierbinţeala acelei lumini?

Corăbiile de timp duc continuu destine, începând cu galaxiile uriaşe de univers, până poate la micul meu suflet sau al tău, spre focul divin şi lumina divină.

Acum, aici, în lumea mea, mă agăţ de propia-mi margine şi trag de ea să mă acopăr. Mă uit prin fanta rămasă liberă şi constat că este o breşă mare, prea mare pentru puterea mea de pătrundere dincolo. Dincolo unde?

Privirea mea umblă oarbă prin lumea întunericului. Oare de ce sunt orb, mă întreb câteodată, dacă nu este lumină? Nu ajunge că există acei orbi unde există lumină? Dar şi mai rău cred că este să nu fii orb, să fie lumină şi să nu vezi. Oare orbire este şi dincolo sau orb care vede în lumină. De ce trebuie să existe atâtea categorii?

Unii însă sunt veniţi în această lume cu o anumită parte sub formă de lumină. Ei nu sunt orbi de nicio categorie. Ei sunt în trasformare şi trec prin lumea noastră trecător în drumul lor spre depărtările cunoşterii lor şi necunoşterii noastre.

Lumina emisă de om în acestă lume depinde de cât este de bun sau rău, el regăsindu-se mai mult sau mai puţin după marea trecere în lumina care călătoreşte prin spaţii spre acel tunel luminos. Pentru unii nu este bine, căci ei nu sunt nici în lumea acesta, nici în cea de dincolo. Ei nu vor mai fi şi nu se vor duce nicăieri. Rămân în întunericul de aici, care se prelugeşte dicolo. Nu este bine că nu eşti nici în lumea aceasta, nici în cea de dincolo. Sufletul poate deveni un corp suflet negru în univers. Un „stirigoi”. O pată negră, fostă real existenţială, nu poate fi ştersă, însă mai poate avea şansa cândva, peste infinităţi de timp, prin iertare, prin întorcerea sensurilor, să renască.

Timpul în eu, tu sau voi, este un continuum nefragmentabil. Este împarţit de noi şi fiecare îl împarte la scara propriei valori şi percepţii. Oboseala sufletului sau bucuria lui dă timpului dimensiuni diferite. Conştiinţele existenţiale îl împart pentru a avea repere. Dacă stăm şi analizăm, cel puţin pe acestă planetă, divizarea timpului ciclic şi pe o perioadă foarte scurtă la scara universului reprezintă o fragmentare din afara noastră încă de la începuturile noastre. Această repetare prin clipa infinit de mică poate fi considerată ca şi inexistentă în realul nostru, al fiecăruia, şi nu perfect egală ca unitate. Dar ea ne este reper de viaţă şi existenţă.

Ghearele timpului, constând din clipe distribuite la masa împărţelii universale, micşorează cu fiecare cilipă împărţeala noastră. Cantitatea clipelor primite depind de noi, în sensul că să nu lăsăm ca acestea să se consume sau să treacă fără sens, noi pierzând din ele, pentru că nu sunt folosite. Ce păcat că nu ştim să folosim această împărţeală, care poate să devină tot mai mică, până ce putem rămâne doar o ultimă clipă, apoi funcţie de cum vom folosi clipele în lumea aceasta, vom trece sau deveni nimic.

Astfel mă regăsesc în alternanţa de zi şi noapte, în evoluţia noastră prin început şi sfârşit de evenimente, de la stadiul de neexistenţă la starea de conştiinţă. Mă regăsesc iubind alternanţa de zi şi noapte, de primăveri, veri, toamne şi ierni, delimitând timpul înainte şi înapoi faţă de ziua prezentă, conştient zi de zi şi noapte de noapte că devin purtător de mai puţine clipe.

Această alternanţă, aparent uniformă, regulată şi egală, delimitează conştient prezentul faţă de trecut şi de viitor. Ziua de ieri a fost un astăzi şi un mâine. Acestea nu le putem opri, fiind suportul prin care noi ne ducem sau ne trecem şi care sunt prezente în conştientul nostru ca ceva de care nu ne îndoim. Bucuriile şi tristeţile noastre rămân în ele imprimate.

De fapt, parcurgând primele unităţi de timp conştientizate, noi uităm că ne ducem pe un drum care poate nu are întoarcere. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, ce evoluţie am fi avut, dacă nu ar fi existat aceste alternanţe regulate, zi şi noapte, dacă am fi evoluat într-o alternanţă neregulată? Ar fi existat un alt reper de alternanţă pentru a conştientiza prezentul şi am fi avut un alt reper de a stabili prezentul, trecutul şi viitorul din timpuri când nimeni nu măsura şi împărţea clipele până astăzi?

Începuturile vieţii au o legătură foarte strânsă cu sfârşitul acesteia. Întodeauna viitorul este determinat de trecut şi prezent. Oare? Viitorul se poate autogenera fără a avea cauzalitate şi acţiune deteminate de trecut şi prezent? Murim datorită faptului că am fost determinaţi greşit în evoluţie de regularitate şi de ciclicitate? Dacă nu ar fi existat aceasta ciclicitate cum am fi evoluat?

Primul gănd din căuşul palmei mele de univers de viaţă mi-a vorbit refuzând numărarea următorelor gânduri-clipe din palma mea. Am rămas cu mare chinuială şi zbatere în suflet, punându-mi o mare întrebare: De ce exist eu pe lumea asta? De ce am aparut eu, precum tu şi voi? De ce?

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

2 thoughts on "Felii de timp – Corăbiile timpului"

  1. lebada spune:

    E simplu. Pentru ca si cu tine, ca si cu ceilalti, are Dumnezeu un plan. Sigur eşti în planul lui.

  2. SIBILLA spune:

    SUPERB !
    Felicitări !
    zdravo,
    Sibilla

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook