8 ianuarie 2014

Eminescu, umbra şi „reflectul” vizionar

Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj organizează miercuri, 15 ianuarie 2014, de la ora 12:00, o conferinţă din seria „Scriitorul în cetate”, susţinută de Călin Teutişan: „Eminescu, umbra şi „reflectul” vizionar”. Apoi are loc o dezbatere dedicată Zilei Culturii Naţionale, dar şi comemorării, în acest an, a 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Veronica Micle. Participă Florina Ilis, Rodica Marian, Constantin Cubleşan, iar moderator este Irina Petraş.

Călin Teutişan explică:

În raport cu estetica romantismului, textul eminescian se dovedeşte a avea, în unele dintre segmentele sale constitutive, o natură insurgentă. Uzând, adesea in extremis, de categoriile verificate ale modelului scriptural de tip romantic, textul eminescian se construieşte ca identitate de o structură specială, definindu-se în primul rând în termeni de funcţie şi de dinamică a construcţiei.

Obsesia pentru oglindă, ca nucleu al reprezentărilor imaginare, şi pentru fenomenele de specularitate derivă, în romantism, din platonismul care impregnase din plin şi gândirea Evului Mediu, şi pentru care faţa reflectorizantă exercita o fascinaţie magică. În gândirea poetică eminesciană, oglinda este definitorie nu doar pentru o serie imagistică esenţială, dar şi pentru imaginarul eminescian luat ca întreg. Căci nu doar ocurenţa obiectului «oglindă» în text prezintă interes, ci şi modul în care fenomenele reflexiei, refracţiei, absorbţiei sau difracţiei, specifice oglindirii, se manifestă în sistemul dinamicii textuale. Adică felul în care, în oglinda textului, lumile textuale (universuri-artefact) se reflectă/refractă/multiplică.

Dintr-o asemenea perspectivă, dinamica proceselor de oglindire textuală şi strategiile retorice de înscenare a marilor viziuni în poezia şi în proza lui Eminescu par a genera tipuri, cu variantele lor, de cosmosuri secunde: universurile descentrate şi universurile recentrate. Fiecare dintre acestea se prezintă, la rândul său, în câteva forme de agregare speculară, corespunzând câte unui mod sau altul de transgresie a ecranului reflectorizant. În plus, ele sunt în egală măsură reprezentări (fie şi fracturate, câteodată) ale unei semeţe aventuri a fiinţei scripturale, care îşi caută fără încetare propria definiţie, înăuntrul şi pe deasupra ficţiunii, în lumea populată neliniştitor de adevăruri relative.

Irina Petraş – în loc de Argument, la 125 de ani de posteritate:

Să citeşti, să reciteşti clasicii înseamnă să te situezi într-un început continuu. Cărţile lor se constituie într-un fond ereditar al culturii române. Ei «exprimă poetic, adică în termeni absoluţi de creaţie, întreg universul românesc» (G. Uscătescu). Reîntoarcerea, generaţie după generaţie, la textele lor bogate, cu sentimentul că, încă, n-a fost rostit ultimul cuvânt, este legică. Fără ei «am fi cu toţii mai altfel şi mai săraci» (Tudor Vianu). Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creangă sau Caragiale, triada începutului nostru continuu, probează cât de axiomatice au devenit adevărurile de mai sus. În aşa măsură încât întrebarea uimit-obtuză «ce se mai poate spune nou despre clasici?» este descurajată an de an de pagini care, dacă nu prin noutate absolută şi totală se susţin, rezistă, oricum, prin tentative de a vedea suprafaţa operei dincolo de straturile de «zgârieturi» anterioare. Fiindcă orice lumină alungă umbra, dar o şi creează, prin contrast. Lectura este aventură a cunoaşterii într-un grad mai înalt când ea se întâmplă pe un drum bătătorit. Şi cea mai măruntă descoperire e o sărbătoare. Simţurile cititorului intră în alertă pregătite să prindă nuanţa inedită. Lectura clasicilor nu se mai petrece în condiţii de ofertă generoasă. Ea este o probă a labirintului, o expediţie complicată de re-cunoaştere. Te sileşte la o înaintare pioasă, tăcută, în rumoarea vocilor anterioare. Cauţi, îmbogăţit, un interstiţiu. Îţi însuşeşti cadenţa. Vrând, nevrând, calci şi pe urme străine – care sunt sau pot deveni ale tale într-o altă organizare a paşilor. Atâtea lumi ale gândului sau ale inimii sunt înscrise în Text «încât până la urmă ţi se întâmplă să vezi cum ceea ce voiai uneori să spui stă mai bine spus acolo» (Constantin Noica). O recunoşti cu umilinţă, dar niciodată umilit.

Faţă în faţă cu Eminescu, Ion Creangă mi s-a arătat ca întruchipare verbală a pământului. Solid, senin, sprijinit pe temelii paremiologice, el poate da, prin lectură, mai repede iluzia rodului. S-a scris despre el incomparabil mai puţin. Aşa se face că, în ciuda simplităţii sale – ori a complexităţii deghizate care incită –, despre Creangă nu crede toată lumea că ştim exact cum şi cât este. Acel «numai intelectualii adevăraţi l-au priceput cum trebuie pe Creangă», al lui Ibrăileanu, urmat de provocarea călinesciană – «numai cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie» – sunt încă eficiente. Hâtrul «povestariu» nu se fereşte de fraza tăioasă. El nu este primit, ci receptat cu îndoială, suspicios. Cititorul nu capitulează necondiţionat, ca în cazul lui Eminescu: în exegezele eminesciene persistă o umbră de reticenţă, de sfială aş spune, absentă în cazul lui Creangă. Lectura lui Eminescu se aseamănă unei călătorii într-o «peşteră vastă», cum zicea Arghezi. Iar aproximarea «ficţiunii poetului» rămâne un ideal. În cazul lui Creangă, te simţi drumeţ, deschis aventurii, cu «povestariul» tovarăş de drum. Pe Eminescu îl asculţi, cu Creangă poţi conversa.

Un vis întrupat a fost Eminescu pentru Veronica şi Veronica pentru Eminescu. Fără îndoială, urmările în poezie ale visului întrupat sunt diferite. Dacă Eminescu «nu voia să sacrifice ideea şi aducea cuvintele legate de mâini acolo unde îi trebuiau» (G. Călinescu), erosul dobândind forţa şi perenitatea Ideii, Veronica Micle turna un preaplin romanţios – «şi câtă dezmierdare este în mine» – în forme nedepăşind fragilitatea şi clipa sentimentului. Eminescianismul va fi pentru poetă alfabetul ideal, de neatins în întregul lui. O inimă plină de visuri, un «creier de rând», servite când şi când de o expresie remarcabilă în modesta ei distincţie, iată un portret posibil al Veronicăi Micle. Trăind în Iluzie, odată pierdut suportul poveştii de iubire, nu se va mai regăsi, cum presimţea într-una din maximele sale: «Pierzând cerul fericirii tale, cu anevoie mai poţi găsi pământul de unde ai plecat».

Eminescu