4 ianuarie 2017

„De vorbă cu un afiş” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelUn afiș uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de teatrul vechi și de actorii lui, și mă gândesc cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe vremea aceea, când toaletă era de rigoare și cucoanele se găteau ca de bal, ca să vadă și să fie văzute.

Era o întrecere între frumoasele de atunci, și pregătirile începeau cu ceasuri înainte. Părul era pus în papiliote de dimineață, fierele de frizat pentru zuluf uri, cari se purtau de-a lungul tâmplelor, stau gata la locul lor. Inelele scumpe, cerceii și brățările erau scoase din bisactele, rochiile încercate și potrivite, și slujnicile gata, care c-un ac în mină, care cu o sponcă, care cu pămătuful de pudră.

Și toaleta începea în fața oglinzei, ochii vioi se aprindeau de plăcere, sprinceana se arcuia cu negru, gura se rumenea de trandafiriu, unghia se împurpura de carmin și dinții își încercau fildeșul, schiţând surâsuri nevinovate. Apoi părul, cu pieptănătura lui complicată, o dată așezat, puful stârnea un nor alb de pudră, și umerii și sânul deveneau mai albi, colțul urechei se rumenea și el cu un pic de roz, smaraldele aruncau sticlirea lor verde, rubinul lăsa un picur de sânge pe un deget, egreta de diamant tremura în păr, mătasa foșnea, și când mănușele erau puse, binoclul și evantaiul luate, cupeul ce aștepta la scară huruia pe lespezi și urca dealul Copoului, unde era teatru de atunci.

În curtea largă, echipaj lângă echipaj se rânduia frumos, viziteii își trăgeau glugele peste cap, și de-ar fi nins ori de-ar fi plouat, de se juca comedie sau drama cea mai lugubră, dacă se asasinau regi ori înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capră, făcându-se una cu trăsura, nepăsători de-atâtea fantastice peripeții.

Și înăuntru, chilioarele mici cu marginea de catifea purpurie se umpleau una după alta, împrăștiind toate miresmele, frumoasele apăreau cu pieptănăturile lor arhitecturale, pietrele sclipeau, umerii mai albi ca dantelele păreau ninși, mini grațioase se plecau peste balustrade, capete se învecinau surăzându-și și nelipsita orchestră cu alămurile ei atacă zgomotos eterna partitură. Poete et paysan.

Antractele erau lungi, și lumea se vizita din lojă-n lojă, își întorcea vizitele, cornetele cu bomboane și tăvile cu înghețate apăreau, și gurile mâncând lucruri dulci își spuneau poate vorbe amare cu cel mai grațios surâs.

Așa mergea lumea pe atunci la teatru, nu ca astăzi. Și actorii de pe vremea aceea își dădeau toată osteneala și nu erau ocoliți, deși trupele străine nu lipseau, precum nici impresarii care știau afacerile de aur ce se puteau face în Iași.

Și zidul cortinei o dată ridicat, rampa tainic învăluită, iată măștile vechi și triste, regii detronați, amorezii oftători, lumina de foc bengal de pe morminte, Don Josè care iese dintr-o trapă pân’la mijlocul trupului și cere răzbunare, și iată și Cucoana Chiriţă și toți eroii și eroinele uitați acuma ai lui Alecsandri, întrupați în ființa lui Bălănescu, cel mai iubit între toți, veșnic răsplătit de aplauze și adorat de mulțime. Era de ajuns să apară cu înfățișarea lui bachică, peste măsură de gros, cu burta lui balonată, că zâmbetul să câştige lojă cu lojă, scaun cu scaun, până în înaltul galeriilor, și teatrul să se prefacă într-o gură imensă care râde. Și iată Luchian, cu fața lui simiescă și iată tragicul Gallino, ce clătina veșnic din cap ca o potișă chinezească.

Acolo am văzut pentru întâia dată și pe Aristița Romanescu jucând cu veselul Hasnaș, în Angelo Malapieri.

Hasnaș ținea pe atunci rolurile de amorez și juca dramă. Era subțire și zvelt, și glasul lui avea un timbru neobișnuit de simpatic.

Dar într-o zi, o flacără alergă sub streșini, fumul și scânteile au umplut aerul, decoruri și costume, spezi și pumnale de lemn, chivere și coroane de carton, lemnărie și tencuială, toate au căzut la pământ și s-au prefăcut în cenușă.

Zidurile singure au rămas, decoruri triste, și între ziduri, ici-colo, urme din chilioarele cu balustrade de pliușă roșă, unde atâtea guri frumoase au surâs, atâtea capete grațioase s-au înclinat și atâtea binocluri au cercetat, căutând o față cunoscută, un profil iubit.

Apoi ploile și zăpada au căzut peste ziduri, ruinele au stat o bucată de vreme în fața soarelui și a lunei, și într-o zi, în căsuțele din dosul teatrului, ce rămăseseră neatinse de puterea flacărei, s-a stins și actorul cel mai adorat al mulțimei.

Într-o odăiță scundă, joasă în tavan, cel ce stârnea râsul tuturora, cu o lumină aprinsă la căpătâi, după ce murise de atâtea ori, își dormea acum somnul cel din urmă.

Mini grațioase și înmănușate puteau să bată și să cheme, căci mortul ar fi rămas surd la aplauzele atât de iubite într-o vreme.

O mască tragică, lipsită de carminul întineritor și de pudra dătătoare de aparențe, care era Madame Lașcu, apăru într-un gang, desenă o siluetă neagră și dispăru. Fața-i era plânsa de adevărate lacrimi, și nu de lacrimi de cabotină, iar el, în sicriul de lemn, pentru cea din urmă oară mă făcu să zâmbesc printre lacrimi, căci din ființa lui, la lumina aceea, se vedea aproape numai pântecul enorm boltit peste sicriu și vârful picioarelor micuțe, fața fiindu-i acoperită.

Apoi și zidurile au dispărut, cum toate sunt menite să dispară.

Viața s-a reînnoit, și cele câte au fost ni se par acum triste și ofilite ca și afișul acesta vechi, care poartă data unor zile ce nu mai sunt.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook