22 august 2019

Cultura de masă în „Epoca de Aur” – Cîntarea României & Cenaclul Flacăra

„Cultura de masă în Epoca de Aur – Cîntarea României & Cenaclul Flacăra” este un proiect de cercetare ce prezintă și analizează politicile culturale din perioada lui Nicolae Ceaușescu, declinat în expoziție și publicație. Lansarea cărții omonime are loc pe 23 august 2019 la ora 11:00, în expoziția găzduită de Muzeul Nicolae Minovici București și este precedată de un tur ghidat. 23 august este și ultima zi de vizitare a expoziției. Curatorul și cercetătorul expoziției este Cosmin Nasui, iar dintre cercetătorii consultanți fac parte: Cristian Vasile, istoric; Călin Hentea, artist plastic amator și istoric al propagandei; Daniela Apostol, regizor și producător; Cristina Anisescu, doctor în psihologie; Florin Dumitrescu, antropolog. Oana Nasui este managerul proiectul și cercetare aplicată pe politici culturale de masă, iar Andrei Ujică, Vasile Pop-Negreșteanu și Doru Ionescu sunt consultanți artistici.



În perioada comunistă, cultura de masă din România, cu destinațiile ei specifice, a avut parte de un program politic, fiind utilizată în scopuri ideologice. Fenomenul culturii de masă din România a fost o seducție a „democrației culturii socialiste”, a ideologiei și programului comunist, atât din perioada Dej cât și din cea a lui Ceaușescu, cu diferențele specifice.

Comunismul înțelegea cultura, în sens generic, ca un fenomen de masă specific clasei muncitoare, definit ca și „cultură a proletariatului” (pe de-o parte opusă culturii „elitelor”, pe de alta fiind o componentă a formei de răspândire prin participarea activă a maselor). Cu atât mai interesante sunt cercetările asupra acestor fenomene culturale și sociale care au concentrat și propagat în mentalul colectiv modele care sunt și astăzi parte din societate.

Cercetarea culturii de masă din proiectul de față are de aceea mai multe perspective și unghiuri de abordare, atât antropologice, istorice, politice, ideologice, cât și sociale, artistice și estetice. Rolul acestora este de a analiza complex contextul dar și reprezentările din cultura vizuală din perioada 1965-1989, din punctul de vedere al culturii de masă.

Hotărîrea nr. 2/1976 (a Plenarei) cu privire la realizarea Programului de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al XI-lea al partidului și ale Congresului educației politice și al culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice și cultural-educative statua că:

este necesar ca organele și organizațiile de partid să ia toate măsurile pentru îmbunătățirea organizării și asigurarea conducerii conducerii unitare a activității politice, ideologice și cultural-educative, pentru îmbogățirea conținutului acestei activități, pentru atragerea în sferă educativă a unui larg activ obștesc, a tuturor oamenilor muncii. Organele și organizațiile de partid trebuie să desfășoare o susținută muncă politică în rândul oamenilor muncii de la orașe și sate pentru cunoașterea aprofundată a politicii partidului, a hotărârilor sale, a legilor țării, a indicațiilor cuprinse în cuvântările secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. (…) O atenție deosebită trebuie acordată ridicării la un nivel superior a activității în domeniul culturii și artei, imprimându-se un avânt tot mai puternic creației literar-artistice, artei populare, întregii vieți spirituale a țării, stimulându-se participarea maselor largi populare la dezvoltarea culturii noastre noi, socialiste.

Turul ghidat în expoziția „Cultura de masă în Epoca de Aur – Cîntarea României & Cenaclul Flacăra” este prezentat într-o viziune dinamică, punând în context istoric lucrări de artă, publicații ale vremii, cataloage de artă, memorabilia, proiecții video, cercetări sociologice.

Cartea omonimă, publicată la editura PostModernism Museum, conține studiile a 7 experți, o cronologie specifică temei și perioadei și o bogată secțiune de anexe informative și de ilustrații, în 368 de pagini. Mai jos se pot regăsi fragmente din fiecare studiu.

Cristian Vasile, studiul „Festivalul Naţional Cântarea României şi Cenaclul Flacăra. Câteva consideraţii despre cultura de masă în România secolului XX”:

Tot în această perioadă (începutul anilor 1970) se situează şi iniţierea „Daciadei”, precum şi tentativa – încununată de succes – datorită personalităţii lui Adrian Păunescu, de confiscare/deturnare a culturii alternative, prin intermediul Cenaclului „Flacăra”, al tineretului revoluţionar. (…) Probabil există (sau ar putea exista) un dosar de obiectiv Cenaclul Flacăra, întocmit de Securitate. Poliţia politică a urmărit fenomenul şi a continuat să culeagă informaţii despre Adrian Păunescu şi anturajul său şi după 1973; straniu este însă că la CNSAS există dosare întocmite pe numele său (dosarul de fond Informativ – I 686, cinci volume) care cuprind informaţii în general din perioadele 1969-1973 şi 1987-1989. Lipseşte tocmai intervalul ce acoperă perioada de existenţă a Cenaclului „Flacăra“. Deşi este un fenomen înrudit cu FNCR [Festivalul național Cîntarea României], Cenaclul lui Adrian Păunescu are un caracter mult mai complex care a şi generat opinii variate, contradictorii chiar din zona istoricilor.

Călin Hentea, studiul „Avatarurile artiștilor amatori, 1976-1989”:

Atât de tare s-a pedalat în naționalista „Epocă de Aur” pe arta naivă, pe creația populară de orice fel, pe cântecele și dansurile populare, încât s-a ajuns la o vulgarizare, o demonetizare, la suprasaturare, ceea ce a atras implicit macularea, dizolvarea valorilor autentice și virusarea preferințelor publicului în materie de folclor. Efectele acestei îndopări cu muzică populară de factură comercială, accesibilă tuturor românilor din majoritarul univers rural sau citadin periferic, cu un nivel de educație și cultură reduse s-au perpetuat și se resimt din plin și în prezent.

Daniela Apostol, studiul „Trasarea coordonatelor majore în filmul documentar în perioada 1944-1989”:

Întreprinderea socialistă nu era doar un loc în care să mergi la muncă. Aici, muncitorii aveau și un spațiu cultural; astfel, partidul deținea un control aproape total al individului, al omului nou. Activitatea culturală din fabrici și uzine – de care se ocupa responsabilul cultural din organizația de partid – presupunea, printre altele, vizionări și dezbateri de filme, dar și producția acestora, pe 16 sau 8 mm, prin cinecluburi (înființate pe scheletul cercurilor de fotografie, parte dintre acestea devenind foto-cinecluburi). Totul pornind de la ideea lui Lenin, „filmul este instrumentul cel mai potrivit pentru educarea maselor”. (…) Filmele cineclubiștilor erau inițial proiectate în aceste cabinete de protecția muncii, sau în sala de festivități, dar și la diverse festivaluri locale unde predominau cineamatorii de la casele de cultură. (…) Filmele de protecția muncii (…) erau realizate și la studioul Al. Sahia alături de filmele educative, filmele științifice sau filmele la comandă. Filmele de protecția muncii nu aveau nevoie de avizul Consiliului Culturii, lăsând mână liberă regizorilor.

Cosmin Nasui, studiul „Maeștri și poporul în lada de gunoi a istoriei”:

În „Epoca de Aur” (1965-1989) cultura a fost înțeleasă ca fenomen de masă asociat educației socialiste. Cultura socialistă a însemnat atât mecanismele de propagare, crearea infrastructurii sistemului de difuzare și recepționare a culturii, cât și conținutul corelat cu programele politicilor oficiale. Programele culturale au fost realizate la inițiativa, cu participarea și cu concursul artiștilor. Pe toate canalele, artiștii, membrii sau ne-membrii P.C.R. au răspuns comenzilor socialiste. Artiștii, criticii și istoricii de artă au făcut parte din categoriile sociale privilegiate ale regimului comunist (abia odată cu mișcarea artistică de amatori care ia amploare prin Festivalului național „Cîntarea României”, unii dintre artiștii profesioniști se simt amenințați cu o decădere din aceste privilegii). Artiștii profesioniști dar și amatori au făcut prin arta lor politică și au contribuit la susținerea comunismul ceaușist.

Florin Dumitrescu, studiul „Unde-s pistoalele?… Escapism și negociere în folk-rockul haiducesc dinainte de 1989″:

Cum a putut fi negociată această libertate de creație și de exprimare? – e o întrebare la care încearcă să răspundă studiul de față. (…) Textele, libretele și tematica muzicii folk-rock erau principalele ținte ale cenzurii exercitate de forurile cultural-ideologice. Este cvasi-unanim știut faptul că textele trebuia să se conformeze unei anumite linii doctrinare, să nu promoveze idei periculoase pentru regim, să nu incite la revoltă etc. (…) Da, în rock, se ajunsese la o stare de prevalență a expresiei muzicale asupra libretului; ceea ce, în fond constituia o victorie (de etapă) a aparatului cultural-ideologic.

Cristina Anisescu, studiul „Underground spirit. Supravegherea tinerilor pasionaţi de muzica imperialistă„:

(…) Atenţia noastră se îndreaptă către cel care a fost receptorul mesajului artistic, admiratorul mai mult sau mai puţin vocal, fanul, ascultătorul sau spectatorul fidel, grupul sau mulţimea nediferenţiată care devenea în mod automat transmiţător de idei şi emoţii, multiplicator al unui curent de gândire interzis sau incomod pentru conştiinţele totalitare ale anilor ’70-’80, definită ca dimensiune socială greu de controlat pentru autorităţile comuniste. (…) Tânărul nu făcea altceva decât să supravieţuiască într-o realitate clivată, cu eforturi specifice de apărare faţă de rigiditatea şi frustrările multiple ale sistemului social în care trăia, încercând modalităţi de adaptare şi conformare la mediul inflamat de trompetele propagandei comuniste. Pe de-o parte, îl accepta sau îl aplauda, atunci când se afla pe stadioane, fluturând steagul PCR, cu voioşie expusă la comanda unui fluier, pe de altă parte, tot el era cel care nega sau critica această realitate, în spaţiile informale sau personale, după ce răsucea cheia de la cameră pentru a o închide, privind în transă imaginea unui poster cu fotografia unui album al băieţilor de la The Beatles, The Birds, AC/DC, Led Zeppelin, Pink Floyd, The Rolling Stones sau cea a lui Bob Dylan ș.a., ascultând cu urechea lipită muzica difuzată la Radio „Europa Liberă”.

Oana Nasui, studiul „Construirea de politici publice culturale în perioada Ceaușescu”:

Oportunitatea socială asupra căreia niciun lider al României (nume generic) nu s-a aplecat cu atâta interes până la Ceaușescu a fost cultura, ca „serie de caracteristici distincte a unei societăți în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali” (UNESCO) sau ansamblu de „credințe obișnuite, forme sociale, trăsături materiale ale unui grup ori caracteristici ale existenței de zi cu zi împărtășite de oameni într-un loc sau timp dat” (Merriam-Webster online). Funcționarii comuniști ceaușiști au transformat „excelența gustului dobândit prin pregătire intelectuală și estetică”, „cunoașterea și gustul în artele plastice, în științele umaniste și în aspectele largi ale științei, separat de competențele profesionale și tehnice” și „actul de dezvoltare a facultăților intelectuale și morale, în special prin educație” (Merriam-Webster online) în „totalitatea cunoștințelor de care dispune la un moment dat societatea și care sînt determinate de gradul dezvoltării forțelor de producție, a științei și tehnicii, învățămîntului, literaturii, artei, mijloacelor de informare în masă” (Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism, 1975).

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook