Iarna a venit aducându-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, concertele încântătoare, petrecerile teatrului și mai ales priveliștea drăgălașă a focului în sobe. Dulci sunt minutele în care poetul, culcat pe un jilț elastic, dinaintea unui jăratic bogat, își simte trupul pătruns de o plăcută căldură, în vreme ce închipuirea lui plutește în visuri misterioase și dă viață întâmplărilor trecute. Iarna și bătrânețile sunt epocile suvenirelor. Când pământul este acoperit cu zăpadă, omul gândește cu drag la frumoasele și călduroasele zile ale verii, la iarba ce învioșea câmpii, la frunzele ce împodobeau pădurile, la cerul albastru, la cântecele voioase ale păsărilor. Asemene și nenorocitul ce a ajuns în vârsta bătrâneților trăiește numai cu aducerea-aminte a anilor tinereții sale.

Eu care, slavă Domnului! sunt încă departe de a fi în numărul celor ce jelesc primăvara vieții, găsesc o mare mulțumire a mă pune seara în fața sobei și a privi jocul fantastic al focului. Îmi place s[…]nviez în închipuire icoanele depărtate ce s-au șters odată cu trecerea zilelor și să le înfățișez ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franța, Italia, Germania ș.c.l. mi se arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor și dorul încă mai puternic de a le revedea în ființă. Câte planuri de fericire, câte casteluri de Spania ridic în ceasul acela! Mă prefac îndată într-un arhitect atât de măiestru, că mă mir eu însumi de frumusețile operelor mele; și cu toate că râd în sfârșit de toate acele nebunii ce-mi vâjâie prin minte, dar mărturisesc că mă simt câteva minute fericit de ele. Zic câteva minute numai, căci realitatea, cea mai aprigă dușman[…]nchipuirii, vine de se pune necontenit dinaintea ei și o întunecă fără milă. Visul se șterge, și inima încetează de a bate; coroana cade și omul rămâne aceea ce este. Le masque tombe, l’homme reste et le héros s’évanouit !

Dar vroiam să vorbesc de Borsec, și văd că m-am adâncit în idei filozofice asupra omului. Așa sunt gândurile ce se nasc în fața focului, noaptea, când toată lumea odihnește. O idee aduce pe alta și într-o clipală face jurul pământului. Să venim însă la sugetul acestui articol.

Numele de Borsec îmi pricinuiește totdeauna un amestec de simțiri, cu atât mai curios că ele sunt de naturi cu totul străine.

Dintâi îmi aduce un soi de fiori reci, care îmi încrețește pielea întocmai ca și când ar fi să intru într-o apă cu gheață. Pe urmă mă desfătează prin înfățișarea unor figuri gingașe și plăcute și, în sfârșit, mă face să râd din toată inima, de oarecare întâmplări comice și de oarecare ridicole, care au jucat un rol însemnat în societatea Borsecului din vara trecută.

Acea societate era împărțită în trei clase foarte deosebite prin manierele lor: 1. Adunarea românească, 2. Adunarea ungurească și 3. Adunătura armenească. Și fiecare din aceste era subdivizată iar[…]n alte trepte, potrivite după stare și ranguri; căci aristocrația, deși mult mai poporală aici decât aiure, din pricina frăției silite ce leagă negreșit între ei vremelnicii locuitori ai băilor, dar tot păstra oarecare depărtare între ea și gloată. Sistemul egalității, ce niciodată nu va prinde de tot rădăcină pe pământ, are însă acolo o părticică deloc neînsemnată unde el domnește în toată puterea sa. Acel loc se numește Lobogo și este o baie rece în care fierbe necontenit gazul carbonic. Șase oameni pot de-abia să încapă în el, dar nenorociții! d-ar fi trei împărați și trei ciubotari, nu i-ai cunoaște unii de alții, atât de mult răceala apei și pișcătura gazului i-ar zgârci și i-ar strâmba deopotrivă. Lobogo, după definirea unui prieten al meu, este tronul egalității în privirea fizionomiei ridicole ce câștigă fiecare, când se scaldă în el, și egalitatea este o plantă ce nu poate înflori decât în apă și mai ales în apa grozavului Lobogo.

Borsecul e un ce care nu se poate numi nici târg, nici sat, pentru că n-are nici ulițe, nici magazii, nici locuitori. El este o adunătură de vro cincizeci de case de lemn pustii și are multă asemănare cu muștele, care stau moarte toată iarna, pentru ca să învieze în primăvară. Trei părți ale anului Borsecul este o cușcă deșartă, pe care numai urșii din munți o vizitează poate; iar cum sosește luna lui iunie, atunci, ca o persoană leșinată ce își vine în simțiri, el începe a prinde la suflet sau, mai bine zicând, la suflete. Casele se locuiesc încet-încet, și în puțină vreme el se transformează într-un târgușor viu și plin de tot soiul de figuri străine. Munții de pemprejur pierd sălbătăcimea lor, pentru ca să se prefacă în primblări misterioase, și în locul unde cârâiau cioarele mai înainte, acum o bandă de muzicanți de la Cronstat cântă fel de fel de simfonii: valțuri pentru nemți, ungureasca pentru maghiari și Tu-mi ziceai odată pentru români. Cu toate aceste însă, vai și amar de nenorocitul ce are păcatul de a sosi cel întâi în Borsec! El are toată vremea a se încredința că în contra opiniei lui Cezar, e mult mai bine a fi al doilea într-o capitală decât cel întâi într-un sat.

Dar mă veți întreba, poate, cum și ce fac călătorii pentru ca să poată găsi gazde și alte neapărate lucruri pentru viețuire, de vreme ce Borsecul este pustiu? La această întrebare vrednică de toată lauda voi avea onor a răspunde că, precum fieștecare zidire are un înger nevăzut care o ocrotește, asemene și pomenitul loc are îngerul său ce, în contra altor ființe scutitoare și înaripate, îl priveghează de jos, iar nu de sus, fiind locuința lui cu câteva sute de stânjeni mai în vale decât Borsecul. Acel zeu binevoitor, ce este vestit prin micul său cal, se numește dl Vermeș. El e factotum plenipotent, care închiriază casele și care înlesnește, precât se poate, mulțumirile bolnavilor, vreau să zic, ale persoanelor ce sub pretext de boală merg de gustă borvizul. El e personajul cel mai însemnat în toată vremea băilor, și când trece călare pe dinaintea caselor, nime nu lipsește de a i se închina. După acesta, în numărul persoanelor de căpetenie din Borsec, vine vestitul bărbier Figaro, numit astfel pentru numeroasele meșteșuguri ce cunoaște, afară de al său. El e mâna dreaptă a dlui Vermeș și are un talent deosebit pentru ca să dea foc artificiilor cu care acesta se îndeletnicește foarte ades. În urma lui Figaro, ia rând comendantul, care este însărcinat cu paza bunei orânduieli și cu siguranța obștii, pentru a cărei ocrotire el are drept ajutor zece țărani secui ce poartă nume de soldați. Și, în sfârșit, după acești trei, se înșiră străinii ce vin să beie sănătate la izvorul tămăduirii.

Cât pentru doctor, dacă mă veți întreba, voi avea iarăși onorul a răspunde că, deși ar trebui să fie ca la alte băi, aici însă s-a socotit de prisos, pentru că orișicine este în stare a vă lămuri chipul de a face cura. Tot metodul se cuprinde în două articole: 1. A bea câtă apă se va putea mai multă; 2. A lua baie la Lobogo, sau la Șaroș, sau la Elisaveta, sau la Lazăr. Aceste sunt cele patru basinuri din Borsec. Puteți alege pe care v-a plăcea. Șaroșul însă este orânduit mai cu seamă pentru reumatismuri, și Lobogo pentru slăbăciuni.

Străinul ce merge la Borsec trebuie să-și reguleze ceasurile după un nou sistem. Somnorosul este silit a se scula odată cu soarele, și leneșul a umbla pe jos până ce nu mai vede bine. Aceste îndatoriri tiranice sunt neapărate pentru folosul curei. La șase ceasuri de dimineață, țipătul trâmbiței, miorlăitul clarinetei și bubuitul tobei îl trag din brațele somnului și f[…]ntârziere el trebuie să părăsească dulcea căldură a patului, pentru ca să meargă la fântână să-și răcorească trupul prin băutura borvizului.

Acea fântână, ce este izvorul tămăduirii atâtor patimi, se află în mijlocul Borsecului și nu e mai mare decât de un cot cvadrat; adâncimea ei poate să fie cel mult de doi coți, după cum m-a încredințat un neguțitor de postav. Si cu toate aceste, nu numai că ea îndestulează pe fieștecare zi sute de stomacuri, dar apoi totodată din sânul ei se umplu sute și mii de sticle mari ce se împrăștie în lume. Ea este îngrădită cu ostrețe de lemn și are în stânga un loc ce se numește grădină, iar în dreapta un șopron lung ce se cheamă galerie. Amândouă aceste locuri sunt menite spre a sluji de primblare persoanelor care fac cura.

În adevăr e un spectacol foarte curios a privi pe toți bolnavii venind din toate părțile dimineața la fântână, cu ochii încă umflați de somn și cu paharele lor în mână. Ei seamănă niște vinovați duși la locul osândei. Pe fața lor e zugrăvit[…]nfiorare comică ce se mărește cu cât se apropie mai mult de izvor; dar mai ales când se hotărăsc a duce la gură cel întâi pahar plin de burcut, tabloul ce înfățișează este vrednic de penelul vestitului Gavarni . Mușchii obrazului se zgârcesc, sprâncenele se încrețesc, ochii se dau peste cap, buzele se strâng ca pentru o dulce sărutare, și toată fizionomia se preface într-o nevinovată și neprețuită caricatutură. Și nu socotiți că acole, ca la război, numai cea întâi cercare e grea. Nu! Apa e mai înfricoșată decât focul. Cu cât sporește numărul paharelor, cu atât dezgustul crește și, în urmare, cu atât expresia figurii se face mai ciudată. Fiind însă că după legile naturii, defectele obștești nu sar în ochi așa de tare ca acele particulare, de aceea și nenorociții ce sunt supuși la băutura silită a burcutului nu se mai ocupă de ridicolul ce se tipărește pe fața lor. Toate gândurile lor țintesc deocamdată numai asupra fântânii, și convorbirea lor asupra apei.

— Bre! da’ ră-i apa astăzi!

— Nu-mi merge pe gât nici de frică.

— Eu mai bucuros aș bea șampanie.

— Câte pahare ai băut pân-acum, mademoazelă?

— Nouă, și mai am vro trei.

— Cum se poate! douăsprezece pahare, d-ta care ești atât de delicată!…

— Comment trouvez-vous l’eau ce matin, madame la baronne ?

— Tedesdaple !

Vizita la fântână ține de la șase până la opt ceasuri, în care vreme muzica cântă necontenit tot soiul de arii vesele; și cu cât razele soarelui se mai încălzesc, cu atât fețele bolnavilor se mai înseninează.

Zâmbetul se ivește pe buzele lor; șăgile veselitoare zboară în văzduh; cavalerii și damele se formează în grupe, și convorbirile se fac mai interesante. Atunci încep criticile între deosebitele cete; un soi de război spiritual naște pretutindeni, și locul primblării dinaintea fântânii este un adevărat câmp de bătălie, unde mulți nenorociți rămân uciși de săgețile sarcasmului. Însă, o! ticăloșie omenească!

Vine o vreme, un minut, unde fieștecare luptaș din acel război, până și cel mai mare erou, se vede silit a părăsi câmpul gloriei și a se face nevăzut ca un fugar… Grupele se deșiră, dușmăniile se uită și toți în sfârșit se depărtează de la fântână cu pasuri repezi.

După cura de apă, fieștecare pătimaș se odihnește vro două ceasuri de chinurile ce a suferit la fântână. Vai însă de acea odihnă!

Ea seamănă cu cea de pe urmă noapte a unui osândit la moarte.

Tot soiul de oțărâri îl cuprind când gândește la baia rece care-l așteaptă, și până ce scapă de dânsa, el este cufundat într-o necurmată neliniștire, ce se mărește sau se micșorează de zece ori pe ceas, din pricina nestatorniciei atmosferei. Ochii lui stau țintiți cu grijă asupra muntelui numit Capul Popii, ca asupra unui barometru sigur, și dacă vede fruntea acestuia acoperită cu aburi, atunci un fior înghețat îi trece pin trup, căci este încredințat de a avea vânt sau ploaie în vremea băii; iar dacă cerul e senin deasupra muntelui, un fel de curaj mincinos vine de-l mângâie, dându-i sperare că va fi soare când s-a scălda. În sfârșit, zece ceasuri și jumătate au sunat; el trebuie să meargă la Lobogo! Se pornește cu fața schimbată și cu tulburarea în suflet!… picioarele îl poartă cu greu; dar iată-l că a ajuns! Acum merită a fi privit.

Îndată ce soldatul care e de paz[…]nchis ușa băii după dânsul, un dezgust înfricoșat de apă se zugrăvește în ochii lui și îi dă un aer de om turbat. Toate lucrurile ce-l împrejură și care se arată lui îi aduc sloiuri de gheață pe spinare. Basinul unde are să intre i se pare o gură a iadului; clocotirea gazului în apă sună la urechea lui ca râsul demonesc al unui geniu fantastic, și nenorociții ce-i vede strâmbându-se în Lobogo îi închipuiește ca niște suflete muncite de draci. Un amestec grozav de gemete și de răcnete se ridică de la picioarele lui și merge de se pierde în văzduh, suflând în pieptu-i o spaimă copilărească, care îi zburlește părul pe cap.

Și mai ales când gândește că acea armonie dureroasă este produsă prin înrâurirea unor suferințe ce însuși are să pătimească în curând, atunci soarele chiar se întunecă pentru dânsul.

Pentru orișicare altul tabloul ce înfățișează Lobogo plin de bolnavi ar fi un izvor bogat de petrecere și de râs, fiindcă fieștecare din aceștia joacă un rol cât se poate de comic. Unul chiuiește ca un postaș; altul miorlăiește o arie jalnică de la Lucia, hăcuită prin clănțănirea fălcilor; altul se roagă italienește la soare ca să fie mai fierbinte, zicându-i Sore amico ! Un al patrulea se sfădește cu feciorul lui pentru numărul minutelor; și toți împreună, tremurând, țipând, cântând, șuierând și văitându-se, produc un totul ridicol foarte vesel pentru un privitor, dar foarte puțin încurajator pentru pătimașul nostru.

Iat[…]nsă dezbrăcat, gata de a se arunca în brațele groaznicului Lobogo. Face un pas spre el. . . inima-i bate! mai face unul. . . ochii i se păinjenesc!… încă unul . . . picioarele-i slăbesc și el pică în genunchi pe marginea basinului, ca un vinovat ce ar cere iertare.

Un vânt rece se stârnește tocmai acum, lunecă pe trupul lui și prin neplăcuta lui dezmierdare îl silește a intra mai degrabă în apă. La acest semn urât, el își udă capul iute, se freacă pe subsuori și, oftând din greu și făcându-și cruce, se azvârle înainte cu ochii închiși și cu dinții strânși. Un trup mai mult mort de frică cade și se acufundă în apă; dar deodată, înviat prin frigul de gheață ce-l cuprinde, acel trup iese afară hemesit, speriat, turbat; fuge ca o mașină, dă din mâini, sare pe loc, se bate cu palmele pe piele, ca și când ar alunga niște albine de pe dânsa, și într-un cuvânt dă toate semnele de un om scos din minte, până ce razele soarelui, liniștindu-i sângele, îl aduc iar în simțiri. Dar ce folos!… aici începe un alt șir de ticăloșii. Sărmanul nu a scăpat pentru că a ieșit din baie, căci un tremur ca de friguri îl apucă îndată și îl oprește de a se putea îmbrăca repede, pentru ca să se mai încălzească. Hainele intră cu greu, colțunii se trag pe dos, ciubotele nu vor s[…]ncalțe, jiletca se îmbumbie strâmb și toate par că și-au dat cuvânt pentru ca să-i prelungească chinul. Slavă Domnului! În sfârșit s-a gătit! El se depărtează, fugind de Lobogo, și apucă spre munții de pe-mprejur; aleargă tremurând și gâfâind ca un gânsac, până ce, umplându-se de suflet, cade jos de osteneală și de căldură, la rădăcina unui brad.

Dar cum s-a răcorit, o mulțumire necunoscută naște în sânul lui; trupul i se ușurează, ideile i se lămuresc, inima-i simte o dulce plăcere și ochii lui, primblându-se vesel împrejur, se opresc cu dragoste asupra fragilor presărați prin iarbă. Câte idei se deșteaptă atunci în minte-i și câte pofte în pieptu-i! Priveliștea acelor milioane de fragi îi însuflă gusturi pastorale și sentimentale. Iată-l că se apucă de-i culege și-i adună în bucheturi pentru dama care îl încântă. Gurița lui suspină în vremea asta un vers de amor; dar foarte ades tot acea guriță mănâncă pe drum bucheturile pregătite cu atâta trudă pentru ființa slăvită. O! lăcomie omenească!Toată dimineața, precum am spus, de la șase și până la douăsprezece ceasuri, locuitorul vremelnic al Borsecului trece printr-un șir de necazuri, de spaime, de suferințe morale și trupești; iar cum a scăpat de grija fântânii și a băii, ceasurile se fac nesimțite pentru dânsul, și fiecare din ele îi aduce o nouă plăcere, ca răsplată la cele ce a pătimit mai înainte.

Toată ziua se trece în adunări fără pretenții, în convorbiri prietenești, în primbl[…]ncântătoare și mai ales în sânul acelei frății neprețuite, ce nu se găsește aiure decât la băi, și în acea liniște de minte pe care nu o amenință nici necazurile casnice, acei țânțari înveninați care scurtează viața unui om simțitor, nici șicanurile unei societăți supuse etichetei.

La Borsec toți sunt frați, de nu în Hristos, dar în borviz. Dame și cavaleri fac toate chipurile pentru ca să-și pricinuiască mulțumire și, în urmare, naște între ei o unire, pe care ani întregi nu o pot forma prin târgurile cele mari. Când sosește un străin, el este îndată îmbrățișat cu dragoste, și de la cea întâi prezentare el are drit să trateze pe toți ceilalți ca și când i-ar cunoaște de mult; și când se pornește cineva, ce jelanie pe cei care rămân! ce mâhniciune! ce dovezi de iubire îl întâmpină din toate părțile! în adevăr, unul din meritele cele de căpetenie ale Borsecului este de a insufla oamenilor simțiri omenești!

Puține sunt petrecerile de la Borsec, dar tocmai pentru că numărul lor e mic, prețul lor e mare pentru acei care le gustă. Ele se cuprind mai mult în primblări la Sticlărie, la Cascadă, la Peșteră, la Stânci ș.c.l., și în balurile ce se dau de două ori pe săptămână, joia și duminica; dar fieștecare din aceste are plăcerea sa deosebită.

Peștera merită mai mult decât toate curiozitățile Borsecului a fi vizitată; dar pentru ca să fie văzută în toată sălbatica sa frumusețe, trebuie ca persoanele ce vor intra înlăuntrul ei să poarte torțe. În acest chip priveliștea e cu adevărat minunată. Lumina, împrăștiindu-se pe pereții umezi ai stâncilor și răsfrângându-se pe fețele persoanelor, formează un tablou fantastic, ce te face să te crezi într-o altă lume. Umbrele ce se întind în toate părțile ca niște uriași, jocul, mișcările lor repezi și spăimântătoare îți insuflă un soi de groază ce mărește efectul acelei fantasmagorii; și deosebitele glasuri, unindu-se împreună și găsind o înzecită putere în ecoul peșterii, produc un vuiet ce te înfiorează, un vuiet fără nume ce pare că iese dintr-o gură a iadului.

După Peștera de care am vorbit, cele mai interesante lucruri de privit la Borsec sunt balurile. Închipuiește-ți o sală de lemn fără nici o altă decorație decât niște fofeze de brad în care ard vro douăzeci de lumânări de seu; iar înlăuntrul ei o societate alcătuită de tot soiul de neamuri, un amestec de tot felul de toalete: dame românce în rochii delicate și gătite după modele Parisului; baroane și contese ungurești îmbrăcate cu pretenție, dar fără gust; armence necioplite în haine de jupânese de casă; și pe urmă fel de fel de frace civile și militare, unele elegante, dar cele mai multe cu talii scurte și cu cozile până la călcâie. Închipuiește-ți, pe deasupra tuturor acestora, figuri de toată făptura, de tot calupul, strâmbe, triste, vesele, mojicești, ungurești, șvăbești, dobitocești; într-un cuvânt, o bogată galerie de caricaturi, printre care de-abia zărești câteva fețe omenești. Acum înfățișează-ți toate acele ființe jucând, sărind, învârtindu-se ca niște titireze, bătând din pinteni; iscodește în minte-ți suciturile de trup cele mai ciudate, strâmbările de obraz cele mai poznașe și așa vei avea o idee de balurile Borsecului.

Și cu toate aceste, o veselie mare e zugrăvită pe fețele tuturor.

În vreme de cinci sau șase ceasuri toți joacă cu plăcere, petrec cu mulțumire, și când vine vremea de a se sparge balul, e mare părerea de rău ce cuprinde pe toți iubitorii de dansuri.

Am spus la începutul acestui articol că luna lui iunie este pentru Borsec epoca în care el începe a prinde la suflete!Trebuie dar să adaug că apropierea lui septembrie este asemene epoca în care aceste îl părăsesc. Fieștecare zi atunci vede pornindu-se câte unul sau mai mulți bolnavi însănătoșiți. Societatea se dezbină și necontenit simte cercul său micșorându-se, până când cel de pe urmă străin, zicând un trist adio locului unde și-a petrecut vara atât de bine, se depărtează de el și îl părăsește pustietății. Borsecul rămâne iarăși singur, deșert și trist ca un mormânt, până la vara viitoare. Cât pentru persoanele care l-au vizitat, ele gândesc totdeauna cu mulțumire la dânsul, ca la un prieten bun și iubit.

(Calendarul Foaiei sătești, 1845)

P. S. Tradiția veche spune că un cioban ce-și avea turma de oi în Basarabia, îmbolnăvindu-se de curgere de sânge pe gură și venind în țara lui, în Ardeal, a căzut lângă izvorul borvizului și că, bând apă din el, a aflat în sânul lui izvorul tămăduirii. Astfel s-a făcut, din întâmplare, descopirirea apelor minerale de la Borsec.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »