16 iulie 2020

Aniversarea

Era pe la începutul anului universitar 1985-1986. Reîntors de curând din Algeria, mă bucuram de orice întâlnire organizată unde puteam fi alături de colegii din catedra TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini).

Ne adunaserăm la Casa Universitarilor din București (Str. Dionisie Lupu, nr. 46, Sector 1) pentru sărbătorirea unor colegi din catedră. Clădirea a fost construită după planurile arhitectului dalmat Luigi Lipizer, în deceniul al șaptelea al secolului XIX pentru directorul Poștelor din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Cezar Librecht. În anul 1947, clădirea a fost dată spre folosință cadrelor didactice cărora li s-au amenajat săli de lectură, de conferințe, cinema și restaurant. Construcția, în stil eclectic, are multiple trăsături specifice arhitecturii gotice, evidențiate atât prin coronamentul alcătuit dintr-o suită de creneluri, cât și prin firidele înscrise în partea superioară a fațadelor. Din câte îmi aduc aminte, sărbătoriții erau Gheorghe Bădescu, Ionel Gavrilaș și Voicu Tache, toți la vârsta de 60 ani. Se obișnuia, pe atunci, ca membrii catedrei să doneze bani pentru organizarea unor astfel de evenimente. Desigur, numai pentru cei cu funcții mai înalte! Țara era în criză. Ceaușescu nu terminase încă de plătit datoria externă. Totuși, la agapa despre care vorbesc, organizată în Salonul Florentin, nu lipsea nimic din tot ceea ce trebuia ca să te simți bine. N-aş fi relatat acest eveniment, nefiind reprezentativ pentru istoria catedrei noastre, dacă nu m-ar fi iritat prezența și discursul unui politruc comunist de la Centrul Universitar de Partid, cu funcția de bază în altă catedră.

A vorbit mult, netulburat, meșteșugind cuvinte de tinichea, ca la ședințele de partid. Numai de bine (credea el!) despre profesorii Voicu Tache și Ionel Gavrilaş. Iar când a venit rândul lui Gheorghe Bădescu, mai mic în grad didactic decât ceilalți doi, cuvintele i-au luat-o razna, prin tufele de mărăcini și pălămidă.

Zicea, vezi Doamne!, că Moș Bădescu al nostru nu prea avea ce căuta în rândul elitei universitare, că mai bine ar fi rămas inginer în uzină. Că acolo s-ar fi simțit mai bine. Vorbea tocmai el, care ajunsese profesor universitar fără doctorat și fiind coautor al unui singur manual pentru studenți. Vorbea nefiresc despre Moșul nostru, cel care întruchipa, în mod inegalabil, bunătatea și modestia. Iar din punct de vedere profesional-științific, un exemplu pentru colegii mai tineri. Prin articolele și cărțile publicate, prin brevetele de invenție, prin munca cu studenții, era admirat pretutindeni. La umbra bunătății și modestiei acestui MARE OM, au prins aripi și au zburat, spre culmile împlinirii și maturității profesionale, colegi valoroși din catedra noastră, dar și din alte catedre.

Ceea ce povestesc îmi amintește despre o întâmplare de pe vremea lui Nichita Sergheevici Hrușciov: „De ce ați tăcut, tovarășe?” – se zice că ar fi întrebat careva din sală la o plenară a PCUS pe când Hrușciov îl critica furios pe Stalin, care tocmai murise. „Cine a îndrăznit să vorbească?” – ar fi țipat Hrușciov, spumegând de furie. Și, deodată, toți au încremenit în tăcere. Iar Hrușciov, jubilând de sadism: „Vedeți, tovarăși, de-asta am tăcut!”

Corneliu Neagu din ciclul „Amintiri din Epoca de aur”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook