Rincón de Haikus / Ungherul cu haikuuri – ediție bilingvă română-spaniolă
„The apparition of these faces in the crowd; / Petals on a wet, black bough.”
(„Toate aceste chipuri fantomatice în mulțimea pestriță; / Ca petalele pe neagra și jilava ramură-mamă.”)
„Într-o stație de metrou” de Ezra Pound. Fără verbe, poemul devine staționar, iar viața ia forma unui tren de metrou oprit în stație, fețele călătorilor devenind fantome ale momentului; instantaneul reprezintă, așadar, viața. Folosirea petalelor de floare ca imagine metaforică dezvoltă proiecția, implicând forțe naturale care înfrumusețează realitatea obiectivă, conștientizând existența ei temporară. Ezra Pound a redus o experiență cotidiană din metroul parizian la esența sa, în stilul unui haiku japonez. În stilul, dar nu forma (unui haiku): în general nu cred în coincidențe, dar cu atât mai puțin în acest caz, când număr 14 cuvinte în poem, iar un haiku standard are 17 silabe!
Recunoscut ca ultim supraviețuitor (d. 1972) al curentului poeților imagiști anglo-americani, fascinat de cultura japoneză străveche, Ezra Pound și-a stabilit o sarcină artistică foarte specifică: nu una abstractă, ci una foarte concretă – reproducerea realității prin imagini, iar cea mai fidelă redare a imaginii era versul liber. Putem să fim sau să nu fim de acord cu ideea din fraza anterioară, dar trebuie să recunoaștem că haikuul apusean, care este pe val de mai bine de un secol, își datorează succesul nu doar modelului nipon, dar și inventivității Imagismului.
Nimeni și nimic nu îi poate împiedica pe apuseni să scrie haiku dacă așa vor, în deplin acord cu propriile lor cunoștințe și intuiții artistice, construind tradiții și stiluri de o certă valoare, de cele mai multe ori guvernate după legi proprii, care nu au vreo legătură directă cu haikuul japonez.
Așa, purtați pe aripile haikuului, ajungem cel mai simplu din metroul parizian tocmai în America de Sud, pe malul nord-estic al Río de la Plata.
Frumusețea, profunzimea și incredibila universalitate sunt doar trei dintre conceptele fundamentale care definesc atât poezia lui Mario Benedetti în general, dar mai ales haikuurile pe care le-a scris în ultimul deceniu de viață. „Rincón de Haikus” este, din punctul meu de vedere, cea mai viguroasă, plină de sevă și ispititoare carte scrisă de Maestrul Benedetti.
„Acum, cerându-mi iertare de la Bashō, Buson, Issa și Shiki, consider haikuul ca fiind propriul meu recipient, deși conținutul acestuia este pur latinoamerican.”
Cum ar fi să bei maté dintr-o ceașcă de sake?! Este o senzație stranie, dar plăcută în același timp, pe care am trăit-o atunci când am citit Rincón de Haikus și apoi încă o dată, câțiva ani mai târziu, când am decis să traduc cartea pentru cititorii de limbă română, adăugând încă o picătură de înțelepție în vastul imperiu al Dinastiei Haiku.
Citind cu atenție haikuurile lui Benedetti, descoperim câteva teme predilecte: pe lângă cele, puține, care au fost alese din natură (anotimpuri), mult mai multe atacă obiective sociale, existențiale, politice, erotice, sarcastice și chiar literare. Nu știu, poate că au dreptate conservatorii care susțin că de fapt avem în față nu o culegere de haikuuri, ci mai curând una de senryū-uri – o categorie mai deschisă către subiecte existențiale, tratate cu umor, cinism, ironie, sarcasm. Nu cred că are mare importanță dacă le numim haiku sau senryū, ceea ce contează cu adevărat este că ele sunt interesante, sugestive și merită citite, studiate, analizate.
„Ungherul cu haikuuri” este o carte pentru toți și despre toți. Din fericire, încă sunt multe suflete iubitoare de mesaje artistice în versuri, și nu doar în strâmta nișă a iubitorilor de haiku. Deschideți cartea galbenă cu încredere și vă veți (re)găsi în cel puțin unul dintre cele 224 de haikuuri.
8 voturi
Încarc...