Fragmente din volumul „Darul lui Humboldt” al lui Saul Bellow (10 iunie 1915 – 5 aprilie 2005):

„Culegerea de balade publicată de Von Humboldt Fleisher prin anii ’30 a avut un succes răsunător chiar de la bun început. Humboldt părea să fie poetul pe care-l aşteptase întreaga omenire. Pot să vă spun că, în Midwest, pe unde mă aflam atunci, şi eu îl aşteptasem cu emoţii arzătoare. Scriitor de avangardă, primul dintr-o nouă generaţie, Humboldt era un bărbat frumos, blond, solid, serios, spiritual şi cultivat. Avea toate aceste calităţi. Nu a existat ziar să nu-i recenzeze cartea. Fotografia i-a apărut în Time, neînsoţită de cuvinte jignitoare, şi în Newsweek însoţită de cuvinte elogioase. I-am scris lui Humboldt o lungă scrisoare de admiraţie şi am fost invitat în Greenwich Village, la o discuţie de idei şi de literatură.”

„S-a purtat foarte amabil cu mine. M-a prezentat diferitelor persoane din Greenwich Village şi mi-a aranjat să recenzez câteva cărţi. L-am iubit întotdeauna pe Humboldt.
Succesul lui a ţinut vreo zece ani. Către sfârşitul deceniului patru a început să apună. Prin cincizeci şi ceva am ajuns eu însumi celebru. Ba am realizat şi bani grei. Ah, banii, banii! Humboldt făcuse din bani un argument împotriva mea. În ultimii lui ani de viaţă, în perioadele când în ciuda depresiunii psihice mai putea totuşi vorbi, sau când nu se afla închis la azilul de nebuni, cutreiera New Yorkul împroşcînd cuvinte amare la adresa mea şi a ‘milionului meu de dolari’.”

„Dar nu banii erau ţelul meu. Zău că nu; aspiraţia mea era să fac bine. Muream să făuresc binele. Jindul ăsta către bine îşi trăgea seva din chiar germenii vechiului şi ciudatului meu simţ al existenţei – cufundat în abisurile lunecoase ale vieţii, bâjbâiam cu fervoare şi deznădejde după un sens; o făptură omenească acut conştientă de văluri pictate, de Maya, de catedralele cu vitralii multicolore maculând alba radiaţie a eternităţii, fremătând în intensitatea infinitului şi aşa mai departe. Eram nebun după lucruri de felul ăsta. Şi Humboldt o ştia, de bună seamă, dar spre sfârşitul vieţii nu-şi putea îngădui să-mi acorde nici un dram de înţelegere. Bolnav şi îndurerat, nu m-ar fi cruţat pentru nimic în lume. Accentua cât putea contradicţia dintre vălurile pictate şi banii grei. Dar sumele pe care le câştigam eu veneau de la sine. Le confecţiona capitalismul din anumite raţiuni ale lui, comice şi obscure. Le confecţiona omenirea. Ieri am citit în Wall Street Journal un articol despre melancolia opulenţei: ‘Niciodată în cele cinci milenii de istorie cunoscută a omului nu au existat atâţia mari bogătaşi’. Minţile modelate de cinci milenii de lipsuri sunt acum deformate. Inima nu poate fi receptivă la asemenea gen de schimbare. Uneori, pur şi simplu refuză să o accepte.”

„Când mi se aduceau la cunoştinţă remarcele calomnioase ale lui Humboldt la adresa mea, mă trezeam de multe ori dându-i dreptate.
— Lui Citrine i-au conferit premiul Pulitzer pentru cartea lui despre Wilson si Tumulty. Premiul Pulitzer e bun pentru fraieri – pentru tonţi. E-un premiu bun doar să stârnească publicitatea în nişte gazete de paie, acordat de o bandă de escroci şi agramaţi. Ajungi un Pulitzer ambulant şi, când crapi, primele cuvinte din necrolog sună aşa: ‘S-a stins un deţinător al premiului Pulitzer’. (Aici are dreptate, îmi ziceam eu.) Şi Charlie are două premii Pulitzer, îi dădea înainte Humboldt. Unul pentru pelteaua aia de piesă a lui, care i-a adus o avere pe Broadway. Plus drepturile de ecranizare. Primea un procent din încasările globale. N-am să afirm că era propriu-zis un plagiat, dar a furat ceva de la mine – personalitatea mea. A turnat în eroul lui personalitatea mea.
Chiar şi în aceasta, deşi sună exagerat, există poate un sâmbure de adevăr.
Humboldt era un admirabil vorbitor, îţi trântea câte un fervent monolog nonstop, improviza de minune şi se dovedea un detractor de mare clasă. Să fii înjurat de Humboldt era într-adevăr un soi de privilegiu. Ca şi cum ai fi fost subiectul unui portret cu două nasuri de Picasso, sau un pui eviscerat de Soutine. Banii îl inspirau întotdeauna. Adora să vorbească despre bogătaşi. Crescut în presa de scandal newyorkeză, povestea adeseori despre scandalurile de aur din anii trecuţi. Peaches şi Daddy Browning, Harry Thaw şi Evelyn Nesbitt, plus Epoca Jazzului, Scott Fitzgerald şi Superbogătaşi. Cunoştea toate moştenitoarele lui Henry James. A existat o perioadă când el însuşi ticluise o serie de planuri amuzante pentru a face avere. Adevărata lui bogăţie era însă cea literară. Citise mii de cărţi. Spunea că istoria e un coşmar pe parcursul căruia încerca să smulgă o noapte de odihnă. Insomniile îl făcuseră şi mai învăţat, în adâncul nopţii citea tomuri voluminoase – Marx şi Sombart, Toynbee, Rostovţev, Freud. Cînd vorbea despre avere, era în măsură să compare faimosul luxus roman cu bogăţiile protestanţilor americani, în general, în discuţii ajungea la evrei – evreii lui Joyce, cei cu jobene de mătase, care dau târcoale Bursei. Şi încheia cu ţeasta sau cu masca mortuară turnată în aur a lui Agamemnon, dezgropată de Schliemann. Da, Humboldt se pricepea să vorbească.”

„Mă rog, fapt este că acolo l-au urmărit tulburările nimicitoare pe el, acum şapte ani. Şi de curând, când au fost publicate noile antologii, m-am dus în subsol la Brentano şi le-am răsfoit. Poemele lui Humboldt au fost omise. Şnapanii de politicieni şi de organizatori ai funeraliilor literare care au alcătuit culegerile astea n-au avut nevoie de desuetul Humboldt. Aşadar, toată gândirea lui, scrierile lui, simţirea lui n-au avut nici o valoare, toate raidurile întreprinse în subtext pentru a extrage la suprafaţă frumosul n-au avut alt efect decât acela de a-l zdrobi pe el. A murit într-un hotel sordid din Times Square. Iar eu, un scriitor de cu totul altă factură, am rămas să-l jelesc în prosperitatea mea din Chicago.”

„Nobila idee de a fi un poet american l-a făcut desigur de multe ori pe Humboldt să se simtă un zănatic, un băieţandru, un clovn, un neghiob. Duceam o viaţă de studenţi boemi într-o atmosferă de jocuri şi de distracţii. Poate că America nu are nevoie de artă şi de miracole interioare. A avut parte de prea multe miracole exterioare. S.U.A. a însemnat o operaţie grandioasă, cu adevărat grandioasă. Şi cu cât a însemnat mai mult ea, cu atât am însemnat mai puţin noi. Aşa încât Humboldt se comporta ca un cetăţean excentric şi caraghios. Dar din când în când se producea câte o întrerupere în excentricitatea sa, şi atunci se oprea şi cugeta. A încercat să se detaşeze de această lume americană (şi eu am încercat aşa ceva). Am putut să-mi dau seama că Humboldt chibzuia la ce-i de făcut între atunci şi acum, între naştere şi moarte; încerca să răspundă unor anume întrebări fundamentale. Asemenea meditaţii nu l-au ajutat să-şi îmbunătăţească mintea. A făcut apel la droguri şi la băutură, în cele din urmă, a trebuit să fie supus unor numeroase tratamente de şoc. Avea loc o luptă, după cum bine ştia: Humboldt versus nebunia. Dar nebunia a fost mult mai tare.
Şi mie îmi mergea destul de prost atunci când Humboldt a acţionat din mormânt, ca să spun aşa, şi a operat o prefacere fundamentală în viaţa mea. În ciuda furtunosului conflict dintre noi doi şi a cincisprezece ani de înstrăinare, mi-a lăsat ceva prin testament. Am intrat în posesia unei moşteniri.”

„Humboldt, acest mare frumos rătăcitor, cu faţa lui lată, blondă, acest om fermecător, fluent, adânc neliniştit, de care mă ataşasem atât de puternic, trăia pătimaş tema Succesului. Fireşte, a murit un ratat. Ce altceva putea să rezulte din capitalizarea unor asemenea noţiuni? Eu unul am ţinut întotdeauna în rezervă doza de cuvinte sacre. După părerea mea, Humboldt avea o listă prea lungă – Poezie, Frumuseţe, Iubire, Ţară Pustie, Alienare, Politică, Istorie, Inconştient. Şi, desigur, Nevroză şi Depresiune, şi astea cu literă mare. După el, cel mai mare nevrotic depresiv din America a fost Lincoln. Şi Churchill, cu ceea ce numea crizele lui de melancolie câinească, era un caz clasic de nevroză depresivă.
— Ca şi mine, Charlie, îmi spunea Humboldt. Dar gândeste-te puţin – dacă Energia înseamnă Plăcere, iar Exuberanţa înseamnă Frumuseţe, nevropatul cunoaşte Plăcerea şi Frumosul în mai mare măsură decât oricare altul. Căci cine mai cheltuieşte atâta Energie şi atâta Exuberanţă? Poate că e o stratagemă a Psyche-ului pentru a adânci şi mai mult Depresiunea. N-a spus Freud că Fericirea nu-i altceva decît atenuarea Durerii? Aşadar, cu cât e mai mare Durerea, cu atât mai intensă-i Fericirea. Dar toate astea au o origine anterioară, şi Psyche făureşte dinadins Durerea, în orice caz, Omenirea este uluită de Exuberanţa şi Frumuseţea unor anumiţi indivizi. Când un Nebun Depresiv iese din criză, el devine irezistibil. Cucereşte Istoria. Crede că agravarea bolii este o tehnică secretă a Inconştientului. Cât despre faptul că marile personalităţi sau regii ar fi sclavii Istoriei, cred că Tolstoi s-a abătut de la acest adevăr. Nu te amăgi, regii sunt cei mai sublimi nebuni. Eroii Nevrozei Depresive sunt cei ce târăsc după ei Omenirea în ciclurile lor şi-i zăpăcesc pe toţi. Bietul Humboldt nu şi-a impus multă vreme ciclurile lui. Nu a devenit niciodată focarul radios al epocii sale. Depresiunea s-a înstăpânit definitiv asupră-i. Alternările dintre nebunie şi poezie au luat sfîrşit. La trei decenii după ce Baladele Arlechinului îi aduseseră celebritatea, a murit de un atac de inimă într-un hotel din Strada 40, una dintre prelungirile în centru ale faimosului cartier Bowery. S-a întâmplat ca în noaptea aceea să mă aflu la New York. Sosisem acolo într-o chestiune de afaceri -adică de apă de ploaie. Nici una dintre afacerile mele nu s-a dovedit vreodată reuşită. Înstrăinat de toată lumea, Humboldt îşi ducea zilele într-un hotel numit Ilscombe. Mai tîrziu, am trecut pe acolo, să arunc o privire. Asigurările sociale îşi plasau aici pensionarii. A murit într-o noapte de zăduf înăbuşitor. Până şi eu, care locuiam la Plaza, m-am simţit prost în noaptea aceea. Aerul era gros, îmbibat de monoxid de carbon. Vibrantele aparate de aer condiţionat picurau lichid peste tine, în stradă. O noapte blestemată. Şi a doua zi dimineaţă, în avionul cu reacţie 727 cu care zburam îndărăt la Chicago, am deschis Times si am descoperit necrologul lui Humboldt.”

„Când m-am întors la Chicago, Humboldt a devenit unul dintre morţii mei importanţi.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »