„Discurs asupra metodei (de a călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe)” este una dintre lucrările fundamentale ale lui René Descartes (31martie 1596 – 11 februarie 1650), cel despre care se poate considera că a pus bazele principiului înţelegerii adevărului divin, prin raţionament, pe bază de dovezi şi demonstraţii. Lucrarea s-a născut, se pare, din încercarea de a completa cunoştinţele neîndestulătoare pe care le furniza şcoala, de a găsi o cale proprie care, odată parcursă, ar duce la dezvăluirea adevărului.

Poate că cea mai bună explicaţie despre cum funcţionează „metoda” o avem într-o prefaţă scrisă de autor, în care îi „urează sănătate Cititorului său„:

Aceste încercări scrise de mine în franceză şi făcute cunoscute tuturor cu şapte ani în urmă, au fost traduse cu puţin după aceea în limba latină de un prieten, iar traducerea mi-a fost trimisă pentru ca, dacă ceva din ea mi-ar plăcea mai puţin, să modific după chibzuinţa mea. Acest lucru l-am şi făcut în numeroase locuri, dar poate că multe altele le-am scăpat din vedere; acestea se deosebesc însă de celelalte prin faptul că traducătorul fidel s-a străduit să redea cuvânt cu cuvânt; eu însă am modificat adesea cugetările însele, căci m-am străduit peste tot să-mi îndrept propria gândire şi nu cuvintele lui. Rămâi cu bine.

Despre bunul-simţ al oamenilor, acel le bon sens, adică „însuşirea, puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals”:

Bunul-simţ este lucrul cel mai bine distribuit din lume. Fiecare om crede că este cel mai bine înzestrat în această privinţă, atât de înzestrat încât şi aceia care sunt cel mai greu de mulţumit în alte privinţe, n-au obiceiul de a dori mai mult decât au. În această chestiune, nu este posibil ca toţi să se înşele; mai degrabă, aceasta arată că puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals, ceea ce propriu-zis numim „bunul-simţ” sau raţiune, există în mod firesc la toţi oamenii; aşa că diversitatea părerilor noastre nu vine de la aceea că unii suntem mai cu judecată decât alţii, ci numai de la aceea că noi călăuzim gândurile noastre pe căi diferite şi nu avem în vedere toţi aceleaşi lucruri. Căci nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te serveşti bine de el. Spiritele cele mai mari sunt capabile de cele mai mari vicii ca şi de cele mai mari virtuţi. Aceia care merg foarte încet, dacă ţin drumul drept, pot înainta mult mai departe decât cei ce merg repede, dar se abat de la acest drum.

Norocul a contribuit la găsirea metodei…

Fără nicio teamă de a greşi, spun că am avut norocul de a mă fi aflat, încă din tinereţe, pe unele căi ce m-au condus la nişte consideraţii şi principii din care am întocmit o metodă cu ajutorul căreia îmi pare că am găsit mijlocul de a-mi îmbogăţi treptat, pe grade, cunoaşterea şi de a o ridica, puţin câte puţin, la cel mai înalt punct pe care slăbiciunea minţii mele şi scurta durată a vieţii îi vor putea permite să-l atingă.

… care, însă nu e universală, nu e valabilă pentru oricine, însă oricine poate înţelege de aici că propria cale este de găsit.

Aşa că planul meu nu este de a impune aici metoda care trebuie urmată de oricine spre a-şi călăuzi bine raţiunea, ci numai de a arăta în ce fel m-am silit să o călăuzesc pe a mea. Cei care găsesc cu cale să dea altora învăţături trebuie să se socotească mai cu judecată decât cei cărora li se dau, iar dacă greşesc chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri, sunt şi ei supuşi criticii. Eu, însă, nu propun această scriere decât ca pe o poveste în care, pe lângă câteva exemple demne de urmat, se vor găsi poate şi multe altele pe care unii vor găsi de cuviinţă să nu le urmeze; nădăjduiesc totuşi că ea va fi folositoare unora, fără a fi nimănui dăunătoare; în tot cazul, toţi îmi vor aprecia sinceritatea.

Una dintre principiile aşezate la baza metodei se iveşte din observaţia că operele care sunt rezultatul muncii unui singur maestru sunt mai reuşite decât cele la care îşi aduc contribuţia mai mulţi autori.

Aceasta se vede şi din faptul că edificiile începute şi desăvârşite de un singur constructor sunt, de obicei, mai frumoase şi mai bine proporţionate decât acelea pe care mai mulţi s-au silit să le amenajeze. Aşa sunt acele vechi cetăţi, nişte sate la început, devenite cu timpul oraşe mari: ele sunt de obicei rău proporţionate în comparaţie cu cele plănuite de un singur inginer, pe un şes, după închipuirea sa. Examinând aceste edificii, pe fiecare în parte, găseşti adesea tot atâta sau chiar mai multă artă decât în celelalte, însă dispuse astfel, aici unul mare, colo unul mic, pe nişte străzi strâmte şi neegale, ai spune că aşezarea în acest fel se datoreşte întâmplării şi nu voinţei unor oameni dotaţi cu raţiune. Iar dacă se va avea în vedere că au existat totdeauna oameni însărcinaţi să ia seama ca edificiile particularilor să servească (prin construcţia lor) la împodobirea oraşului, se va recunoaşte că, dacă nu lucrezi decât pe baze puse de altul, este greu să faci un lucru desăvârşit.

Afirmaţia este valabilă şi pentru alte domenii ale activităţii umane, precum organizarea politică sub mâna unui singur legiuitor, religia sub cuvântul unui singur Dumnezeu, dar şi educaţia sub o singură învăţătură:

Şi m-am mai gândit că, deoarece noi toţi am fost copiii, înainte de a fi oameni, deoarece a trebuit ca mult timp să fim conduşi de pornirile noastre şi de dascălii noştri care, adesea, unele se opuneau altora, şi deoarece nici pornirile, nici dascălii nu ne dădeau poate cele mai bune sfaturi, este aproape cu neputinţă ca judecăţile noastre să fie atât de clare şi atât de temeinice cum ar fi fost dacă ne-am fi putut servi de raţiunea noastră chiar din momentul naşterii şi dacă n-am fi fost conduşi decât de ea.

Lucrurile, însă, atunci când se descoperă a fi greşite, trebuie schimbate încetul cu încetul, chiar dacă înlocuirea lor nu poate fi totală şi nici bruscă:

Iar cât despre părerile-mi proprii de până atunci, cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să încep prin a le înlătura, pentru a le înlocui cu altele mai bune sau chiar tot cu aceleaşi, după ce le-aş fi readus la nivelul raţiunii! Crezui cu tărie că prin acest mijloc voi reuşi să-mi călăuzesc viaţa mult mai bine decât dacă n-aş clădi decât pe temelii vechi şi dacă nu m-aş sprijini decât pe principiile de care mă lăsasem convins în tinereţe, fără a fi examinat vreodată dacă sunt adevărate sau nu.

Metoda nu este însă bună pentru oricine, oricât de simplă şi de logică ar părea la prima vedere, şi cel puţin două categorii de oameni i s-ar opune dintr-un început:

Prima este a acelora care, crezându-se mai iscusiţi decât sunt, se grăbesc totdeauna în judecăţile ce fac şi nu au destulă răbdare pentru a pune rânduială în gândurile lor, de unde reiese că dacă aceştia şi-au luat vreodată libertatea de a se îndoi de principiile pe care le-au primit şi de a se îndepărta de drumul obişnuit, niciodată nu ar putea ţine calea pe care trebuie s-o ia spre a merge drept. Aceştia ar rămâne rătăciţi toată viaţa lor. Apoi este a acelora care, având destulă raţiune şi modestie spre a-şi da seama că pentru a distinge adevărul de neadevăr sunt mai puţin capabili decât aceia prin care pot fi instruiţi, trebuie mai degrabă să se mulţumească a urma opiniile dascălilor lor, decât să caute ei înşişi a găsi altele mai bune.

Odată hotărât drumul de urmat, sfatul este acela de a purcede cu preacuţie, cu răbdare şi migală, pentru că lucrul e dificil şi drumul anevoios:

Dar, ca un om care umblă de unul singur şi prin întuneric, mă hotărâi să merg încet de tot şi să fiu atât de circumspect în toate lucrurile încât dacă nu aş înainta decât foarte puţin, m-aş feri în tot cazul să nu cad. N-am vrut deloc să încep prin a mă lepăda cu totul de părerile care mi se putuseră strecura în minte fără controlul raţiunii, fără ca în prealabil să fi realizat planul operei ce întreprindeam şi să fi căutat adevărata metodă pentru a ajunge la cunoaşterea tuturor lucrurilor de care mintea mea ar fi capabilă.

Pentru ca pasul pe acest drum să fie sigur şi ferm, patru reguli trebuie neabătut ascultate în orice moment:

Primul precept era de a nu primi ca adevărat niciun lucru de care să nu mă fi încredinţat în mod evident că este aşa, adică de a înlătură cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis, încât să nu am nici un prilej de a-l pune la îndoială. Al doilea, de a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le-aş examina în atâtea părţi câte ar fi posibile şi necesare spre a le dezlega mai bine. Al treilea, să-mi călăuzesc gândurile în ordine, începând cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, ca să urc încet, încet, treptat, până la cunoaşterea celor mai complexe, presupunând ordine chiar între cele care nu se preced în mod firesc unele pe altele. Şi ultimul, să fac pretutindeni enumerări atât de complete şi revederi atât de generale, încât să fiu sigur ca n-am omis nimic.

Odată principiile de bază fiind stabilite, toate vor fi puse la îndoială, demonstrate şi sprijinite pe puterea exemplului, iar adevărul se va arăta cercetătorului preocupat de găsirea lui, indiferent de domeniu, de ştiinţă şi de obiectul întrebărilor. Succes!

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Articole
1 comentariu »