1 decembrie 2008

Oameni goi pe străzi

Victor MartinÎntr-o bună zi, primarului i-a venit o idee strălucită, care, aşa cum se va vedea, peste mai multe secole, va da roade. El a propus Consiliului Local adoptarea unei hotărâri, prin care să se interzică locuitorilor, indiferent de condiţie socială, religie sau culoare, să mai umble goi pe stradă.

S-a lăsat pe spate, cu spătarul elastic al fotoliului, şi a fixat cu privirea un punct pe tavan, gândind cinci minute, zâmbind unei idei interioare, apoi a chemat secretara şi i-a dictat textul ce urma să fie dat la ziare, text prin care fixa o şedinţă ordinară de Consiliu.

Cvorumul fiind întrunit, a expus în cuvinte simple, de mult bun simţ, cam ce i-a trecut prin cap, rugând insistent să se consemneze în procesul verbal.

– Nu cred că iniţiativa domnului primar va avea sorţi de izbândă, a spus primul înscris pe lista luărilor de cuvânt, un reprezentant al unui partid de extremă stângă. E adevărat că în antichitate oamenii puneau pe ei tot felul de pânzeturi, prinse cu ace de aur. S-a ajuns la o aşa mare risipă de imaginaţie în conceperea brizbizelor, încât omul, “cel mai de preţ capital”, n-a mai avut nici o valoare. În plus, în acele vremuri, era frig. Nu s-a ajuns decât foarte curând la independenţa faţă de natură. Independenţa faţă de mediu a dus, cum e şi firesc, la o mai mare apropiere de natura umană. Forţele de dreapta au încurajat simplificarea modelelor de haine, culorile mai puţin enervante, dar să nu uităm că revoluţia tehnico-ştiinţifică, promovată de forţele stângii politice, a introdus şpilhozenul unisex şi unicolor. Doar mirosurile au fost diferite, în funcţie de coeficientul de inteligenţă al fiecăruia…
– Ha, ha, ha! a sărit un consilier al unui partid din cealaltă parte a spectrului politic. Lucrurile începuseră să pută. Ca urmare a egalitarismului vostru de prost gust, toate puţeau într-un singur fel. A trebuit să venim noi la putere, să dăm şulfele jos de pe oameni, pentru a se vedea unii pe alţii într-o lumină adevărată.

Preşedintele de şedinţă a bătut cu ciocanul de lemn în masă, indicându-i recalcitrantului să ia loc şi să vorbească atunci când îi vine rândul.
– Politica dezastruoasă a ultimelor guverne a adus omul în starea primară, l-a lăsat în fundul gol. În numele democraţiei, prost înţeleasă, se consideră individualismul ca un concept de bază şi se uită munca în echipă, s-a enervat vorbitorul, privindu-l pe deasupra ochelarilor pe acela care îl întrerupsese.
– Munca în echipă duce la devieri sexuale! i-a strigat, la rândul lui, din sală, consilierul de dreapta. Să-şi vadă fiecare de treaba lui. Şi la antici umblau oamenii goi, mai ales pe stadioane, la olimpiade, dar atunci nu aveau altă treabă decât să înalţe temple şi să venereze frumuseţea corpului uman. Nu-şi prea puneau capul la contribuţie.

Văzând că nu are cu cine vorbi şi că e întrerupt tot timpul, consilierul de stânga a lăsat locul următorului vorbitor, un membru al unui partid ecologist.
– E posibil să mă consideraţi a avea aplecări spre stânga, dar nu este aşa, a început acesta. Partidul nostru face parte din convenţia de centru-dreapta, aflată la putere. Cu toate acestea, părerea mea este asemănătoare ce părerea primarului: oamenii goi strică peisajul. S-a constatat că, atunci când ies din casă, cetăţenii oraşului se dezbracă de tot ce au, ies la plimbare, pe străzi sau prin parcuri, şi nu mai sunt atenţi decât unii la alţii. E adevărat că atenţia aceasta e foarte bine mascată de educaţia pe care am primit-o, educaţie ce ne foloseşte şi în relaţiile de serviciu. Ce-ar fi, acum, în şedinţă, să lăsăm la o parte acest unic punct de pe ordinea de zi, care este introducerea sau nu a hainelor în afara locuinţei personale, şi să ne pornim a face remarci deplasate privind defectele fizice pe care le are fiecare? Vă spun că ar fi foarte rău. Are dreptate primarul: ceea ce nu se vede, nu intră în discuţie. Dacă ne acoperim goliciunea, măcar la serviciu, nu trebuie să ne mai gândim cum să ne înfrânăm instinctele şi nici nu mai avem nevoie de pedepse aspre pentru cei ce se iau unii de alţii.

Următorul vorbitor, un social-democrat, a spus că lucrurile cele mai simple sunt moştenite din generaţie în generaţie şi nu are rost să le schimbăm tocmai noi, că suntem mai breji. El a ţinut să releve faptul că ultimele cercetări socio-psihice au demonstrat faptul că instinctele se aprind mai repede atunci când li se ascunde ceva. Un simplu cearceaf, pus pe o femeie, o face mai misterioasă, mai atractivă, lucru care nu ne trebuie în societate, la lucru, prin parcuri sau magazine.
– Sunt de acord cu antevorbitorul meu, a spus un consilier socialist, urmând la cuvânt. Instinctele de procreare trebuie să se trezească acasă, la fiecare, când, după ce am luat masa, ne-am făcut de lucru prin atelier, am lucrat ceva pe calculator, am controlat lecţiile copiilor, am udat grădina, am tuns iarba sau ne-am uitat la televizor, trebuie să ne îmbrăcăm frumos, la cravată, cu pălărie sau fără, în cizme sau pantofi, după gust, şi să ne ducem la culcare. Sunt de acord, însă, şi cu primarul, care vrea, iată, după atâta amar de vreme, în care ne-am văzut goi, să ne vedem şi îmbrăcaţi. S-ar putea relansa industria uşoară şi s-ar putea crea multe locuri de muncă.
– Da, dar atunci nu am mai face altceva, toată ziua, decât să stăm şi să ne admirăm hainele, din ce în ce mai sofisticate şi mai fistichii, unii la alţii. Unde ar mai fi eficienţa muncii? l-a întrerupt un consilier de pe primul rând, din stânga.
– Având în vedere eficienţa muncii, vă rog să nu mai întrerupeţi vorbitorul! s-a enervat preşedintele şedinţei. După luarea de cuvânt a primarului, îşi spune fiecare părerea, mai pertinentă sau mai puţin pertinentă, apoi îşi formează fiecare o părere, pro sau contra, şi trecem la vot. Întreruperile şi discuţiile în contradictoriu ne fac să nu mai terminăm până deseară.

Deoarece socialistul nu mai avea nimic de spus, a luat cuvântul un consilier al coaliţiei de la putere, spunând că dezbrăcarea e o practică liberală, o eliberare de convenţionalismul ieftin, specific evului mediu, cu perucile, blănurile şi păduchii lui, sau comunismului, cu maieul luat peste pufoaică.
– Ce rost mai are să ne ferim de frig, acum, când temperatura este constantă, pe toată planeta, din Siberia până la Ecuator? a întrebat liberalul, retoric. Industria uşoară e destul de bine dezvoltată. Dacă vrea cineva să se culce cu nevasta îmbrăcat în salopetă de mecanic, cu fular la gât, bocanci în picioare şi căciulă în cap, e liber să o facă. Poate comanda la fabrică tot ce pofteşte. Industria merge în funcţie de cererea clienţilor. Dacă vrei să te duci la culcare cu tractorul, nu te împiedică nimeni; fiecare face, la el acasă, ce pofteşte. Hainele încurajează traficul de droguri, ascunse prin buzunare false, pot adăposti bani, mulţi dintre ei falşi, sau truse de spart bănci. O cartelă de credit, legată de gât, şi o geantă tip “diplomat”, dintr-un material plastic uşor şi transparent, sunt de-ajuns. Să luptăm pentru o societate simplu organizată! a încheiat.

Timp de o oră, s-au perindat la microfon mai mulţi consilieri, aprobând ideea îmbrăcării locuitorilor sau, dimpotrivă, criticând-o cu vehemenţă.
– La un buget de austeritate, cum este cel al oraşului nostru, asta ne mai lipseşte, să dăm miliarde de lei pe haine, a spus un vorbitor, relevând faptul că s-a pierdut tradiţia croitoriei. Nici ce mai e la modă nu se ştie, aceasta dispărând odată cu obiectul discuţiei. Să trimiţi şomeri la calificare, în meseria de croitor, departe, în micile enclave, unde oamenii nu au evoluat şi umblă îmbrăcaţi, e pierdere de timp şi de bani. Nici nu mai există căi de acces spre zonele respective. Mai bine am folosi banii să astupăm gropile din şosele, să construim mai multe şcoli sau să ajutăm sănătatea şi cultura, a încheiat el.
– Unde sunt tradiţiile noastre?! şi-a început discursul un al doilea consilier, al unui alt partid de stânga. Unde sunt frumoasele noastre costume populare? Dacă un minoritar ţine gura închisă şi nu se exprimă în limba lui, nici nu ştii că e minoritar. El se poate strecura în orice structură a statului, subminându-i autoritatea.
– Da, dar minoritarii tuciurii şi-au pierdut obiectul muncii. Noi nu mai avem buzunare, unde să-şi bage ei mâinile…, a sărit un consilier al forţelor de dreapta.
– Şi, în plus, cine te împiedică pe dumneata să-ţi pui un frumos costum popular, din zona unde te-ai născut, şi să petreci o frumoasă seară românească, în intimitate, cu nevasta, dacă eşti aşa mare naţionalist?! a completat un al doilea consilier al uniunii de dreapta.
– Să vă suiţi voi în pat, îmbrăcaţi în costum popular, cu iţari de bumbac, cizme, laibăr şi pălăriuţă cu pene, pe o căldură înăbuşitoare! a strigat consilierul de stânga în microfon. Am făcut nenumărate cereri, să vină să-mi repare climatizarea. Dacă noi, consilierii, suntem trataţi cu dispreţ, ce să mai vorbim de omul simplu, care umblă cu fundul gol pe stradă şi după care am luat zece piei, printr-o fiscalitate înrobitoare?… Eu vreau să ies cu nevasta şi copiii, dumineca, la biserică, îmbrăcat în costum popular, să mă admire lumea.
– E problema dumitale, a intervenit preşedintele şedinţei. Aici, discutăm o problemă cu implicaţii mult mai profunde, cu repercursiuni neaşteptate, imprevizibile, în timp. Vă rog să reveniţi la subiect!
– Nu revin la niciun subiect. Or să ne mănânce minoritarii. Lor le vine mult mai uşor să demonstreze ceva, altcuiva decât propriului lor popor… S-au înmulţit peste măsură şi nici nu mai pot fi depistaţi, umblând goi pe străzi, ca şi noi.
– Vă rog să treceţi la loc!
– Nu trec niciunde!
– Mă obligaţi să amân şedinţa.

Auzind că e pericol să fie chemaţi din nou, consilierul s-a depărtat de microfon, făcând semne obscene, şi s-a apropiat următorul înscris pe listă.
– Vreau să spun, la începutul luării mele de cuvânt, că nici eu nu suport minoritarii, care se chinuie să demonstreze că ne sunt superiori, dar un lucru trebuie să recunoaştem: şi ei umblă goi pe stradă, la serviciu, şi lor li se poate deregla climatizarea. Nu-i împiedică nimeni să se înmulţească. Pentru că nu se înmulţesc ca iepurii, e demonstraţia faptului că au ajuns la un grad ridicat de civilizaţie. Au înţeles că, dacă trebuie să se înmulţească numai pentru a fi majoritari, e prea puţin. Au înţeles că nu trebuie să facă din creşterea numărului de indivizi un scop în sine…
– Mai la obiect, domnule! a intervenit conducătorul şedinţei.
– Mai la obiect?! Mai la obiect e faptul că suntem un oraş între oraşe. Dacă ne apucăm să ne împopoţonăm fără aprobarea guvernului, parlamentului şi preşedinţiei, e posibil să ni se taie gazul sau să se bage armata peste noi. Eu zic să nu călcăm legea administraţiei locale şi cea a funcţionarului public. Să ne vedem de micile noastre hotărâri meschine, de spaţii comerciale, nume de străzi, salarii, comemorări, zilele oraşului, delegaţii în străinătate şi decernări de titluri!

A luat cuvântul şi o reprezentantă a sexului slab şi frumos, membră a unei formaţiuni politice civic-liberale, arătând că, paradoxal, s-a micşorat numărul de violuri sau agresiuni verbale la adresa femeilor.
– Când eşti gol, te gândeşti că poţi fi tu însuţi agresat, indiferent de sex, a concluzionat ea.

Trecând peste un mic incident, în care un cameraman, având intenţia să-i facă loc femeii, să treacă la loc, s-a agăţat de un fir, căzând cât era de lat, şedinţa a continuat. Părerile au fost pro şi contra ideii primarului.
– Nu am nimic cu minoritarii, a spus un reprezentant al unui mic partid naţionalist. Atâta timp cât nu fac rele, pe reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare nu-i bagă nimeni în seamă. Vreau să spun că, după criteriul culorii pielii, unii, mai închişi la culoare, pot fi mai uşor de urmărit, când sunt dezbrăcaţi, asta fiind treaba Poliţiei. Treaba noastră, a consilierilor, constă în faptul că, au n-au haine pe ei, bogătaşii oraşului sunt cei care ne pompează bani. În trecut, era la modă sintagma ironică de “corupt în fund”. Cum îl prindea pe parvenit, instanţa judecătorească îi decupa pantalonii în fund, supunându-l oprobiului public printr-o hotărâre definitivă. Acum, corupţii se acoperă cu acte şi se ascund în spatele nudităţii, scăpându-ne printre degete…
– Vorbeşti prostii! a sărit un reprezentant al dreptei. Am ajuns până acolo, încât, cu haine sau fără, să nu vrem o anticorupţie a corupţiei, ci o anticorupţie curată. Vehiculăm noţiuni, numai aşa, de dragul noţiunilor.
– Domnilor, vă atrag atenţia că avem un singur punct la ordinea zilei. Nu discutăm despre minorităţi sau despre corupţie.
– Cum să nu discutăm?! a sărit reprezentanta unui partid democrat. Unde e democraţia şi libera exprimare? Totul se leagă: civism, nuditate, minoritari, corupţie, inflaţie… Se apropie, acum, ziua naţională. Mie, în fiecare an, mi-a fost ruşine să merg la depunerea de coroane de flori în fundul gol şi n-am spus-o până acum.
– Concordă mai bine cu doctrina democrată, a ironizat-o un reprezentant al Domnului pe Pământ şi membru al creştin-democraţiei, dar nu e lucru creştinesc.
– Ba e creştineşte să te pregăteşti să mergi la Judecata de Apoi, a intervenit primarul.

Până când rumoarea creată a dispărut, conducătorul şedinţei a bătut, în mod repetat, cu ciocanul în masă.
– E o problemă de conştiinţă, a spus el. De asta am fost chemaţi, să ne spunem părerea şi să votăm aşa cum ne dictează conştiinţa. Şi mai lăsaţi-l în pace pe Cel de Sus, nu-l mai băgaţi în certurile voastre; păstraţi-l ca pe ceva sfânt şi ca opţiune individuală!
– Nu aveţi dreptate, a spus un reprezentant al dreptei liberale, urcând la tribună. Vorbiţi de opţiune individuală şi de liber arbitru, punându-ne să votăm o opţiune colectivă: ori toţi dezbrăcaţi, ori toţi îmbrăcaţi. Eu aş propune o a treia cale: cine vrea îmbrăcat, să umble aşa pe străzi, iar cine vrea dezbrăcat, să umble dezbrăcat.
– Vrei, poate, în spirit liberal, să plătească cine vrea impozite, în condiţiile în care voi, liberalii, aţi promis reducerea fiscalităţii şi aţi pus un ministru al finanţelor care a luat zece piei de pe noi? s-a enervat un consilier al social-democraţiei. A treia cale ar fi să plecaţi de la conducere.
– Domnu’, domnu’! Nu are legătură cu discuţia, a bătut preşedintele în masă.

Spiritele s-au încins în momentul în care unul dintre consilieri a trecut la microfon, în locul liberalului, şi a lansat bomba. Ardelean de origine, membru al principalului partid de opoziţie, parafrazând anecdota cu girafa, el a lansat ideea că e posibil ca oraşul nostru să facă parte dintr-o lume virtuală. Ei, consilierii, puteau să nu existe, să fie doar o îngrămădire de biţi, care poate fi ştearsă de orice virus. Acţiunea lor de a iniţia modificarea Constituţiei, printr-o hotărâre de Consiliu şi o listă de semnături, putea fi stopată de o simplă întrerupere de curent electric, dacă nu erau băgaţi la timp în memorie.
– Cum e posibil ca noi, consilierii, oamenii de afaceri, funcţionarii publici, până la ultimii paznici şi gunoieri, să umblăm dezbrăcaţi pe stradă? a spus. M-am întrebat, de multe ori, unde a dispărut ruşinea şi am găsit un singur răspuns: aşa ceva nu există. E posibil să fim doar piesele cu care se joacă vreun nebun pe calculator sau cine ştie ce altă instanţă superioară. De multe ori, vorbeşte gura fără noi sau facem lucruri necugetate. Nu mai vorbesc de iraţionalitatea de a fi goi.
– E speculaţie ieftină! a strigat un socialist. Aţi băgat calculatoare americane şi aţi înnebunit lumea.
– Ai citit prea multe romane science-fiction, a râs şi preşedintele de şedinţă.
– Ştiu eu?! E posibil să fie cum spuneţi voi, dar eu aşa simt, că e ceva în neregulă cu noi şi ar trebui să ne întrebăm ce, a spus.
– Ce ţi se pare dumneata a fi în neregulă?
– În primul rând că afară s-a întunecat prea devreme, iar cei de pe ultimele rânduri au încremenit. Au rămas ţepeni cei de pe ultimul rând, apoi, după un timp, cei de pe rândul următor. După aceştia, au încremenit cei de pe rândul trei, numărând din spate, apoi patru. Nici cei de pe rândul cinci nu mai dau semne de viaţă.
Consilierii aşezaţi în primele rânduri s-au întors nedumeriţi, apoi neliniştea a început să-i cuprindă pe rând.
– Ai dreptate, a spus conducătorul şedinţei. Cei de pe ultimul rând sunt statui de marmură şi s-a accentuat şi paloarea feţelor celor de pe rândul următor. În felul ăsta, dacă e adevărat ce ai intuit dumneata, vom împietri şi noi.

Au văzut cum albeaţa feţei apare şi la consilierii de pe rândul următor. Unul a dat să spună ceva şi a împietrit cu gura deschisă, iar cel de alături rânjea tâmp. Cei mai mulţi aveau întipărită pe faţă expresia mirării, a fricii sau o îmbinare între cele două. Capetele celor de pe ultimele două rânduri începuseră să aibă fisuri, iar braţul stâng al unuia se frânsese, căzând peste speteaza scaunului din faţă.

Speriat, preşedintele a lovit cu ciocanul de lemn în masă, vrând să suspende şedinţa, iar acesta s-a spart în mii de cioburi, de parcă ar fi fost din porţelan.

Primarul a urcat scările, vrând să spună ceva conducătorului şedinţei, nimeni nu ştie ce, şi s-a oprit brusc, încremenind la mijlocul drumului, pe podium. Unii au dat să fugă afară, gândind că locul e de vină, iar cei mai mulţi priveau muţi, cu ură, spre ultimul vorbitor, cel care intuise dezastrul, împietrit şi el la microfon.

Începând din spate, consilierii au început să se fărâmiţeze, fragmentele din ce în ce mai mici împrăştiindu-se peste tot.

Într-un târziu, o femeie de serviciu a apărut din spatele draperiei ce străjuia sala de consiliu, ţinând într-o mână mătura şi în cealaltă un coş de plastic.
– Phiui, ce întuneric şi târziu s-a făcut! Iar trebuie să mătur, de pe jos, resturile ăstora. Nu sunt în stare de nimic. Când să ia şi ei o decizie, se fac bucăţi. Acum, de unde să ştiu eu dacă trebuie să plec îmbrăcată acasă sau, aşa, în pielea goală?! Până la alegeri, când vor veni alţii, mai sunt opt luni.

Povestire de Victor Martin

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook