― E liber, vă rog? întreb eu, din ușă, ca să-mi fac datoria.

În compartiment e o singură doamnă, care ocupă locul de lângă fereastră.

― Mă rog, cu plăcere! răspunde ea.

Îmi arunc valiza, bastonul și pălăria în plasa de bagaje și m-așez pe canapea, cu spatele spre locomotivă și cu fața la cucoană. Măsuța dintre noi e ridicată. Pe măsuță, câteva gazete ilustrate, o poșetă și un maldăr de coji de portocală, dintre care una i-a servit doamnei ca scrumieră.

N-am obicei să fac curte unei persoane necunoscute. Dar când pleci la drum lung, e mai plăcut, oricum, să ai în față o femeie tânără încă, fie și cam plinuță la trup, cu ochii negri și cu gropiță în obrazul stâng, decât o babă sau un ramolit care începe să sforăie de la Chitila și nu se mai oprește până la Bârlad.

Trenul de Iași pleacă de la București la ora 13 și 15 minute, în jargon ceferist. Asta pe românește însemnează: la unu ș-un sfert. „Până la plecarea trenului mai sunt doar câteva minute, mă gândesc eu. Poate avem noroc să rămânem singuri…”

― Mie nu-mi place cu spatele înainte, reflectează doamna, cam fără veste.
― Dar cum vă place? întreb eu, tresărind.
― Numai cu fața-nainte…

Pentru cine uită momentan că se află în tren, e greu de închipuit cum ar putea sta cineva altfel, decât cu fața înainte și cu spatele îndărăt… Ne uităm unul la altul câteva clipe, nedumeriți. Doamna se înroșește puțin.

― Dacă m-așez cu spatele înainte, simte ea nevoia să completeze, îmi vine un fel de amețeală… m-apucă un fel de mal de train… și nu mai sunt bună de nimic.
― Și ar fi mare păcat! exclam eu, din toată inima.

În acest moment, își vâră capul pe ușă un domn mic și slab:

― Mai este fun loc? întrebă el, cu un aer melancolic.
― Toate sunt ocupate! răspunde repede vecina mea, înainte ca eu să pot interveni.

Domnul cel mic aruncă în compartiment o privire circulară, cam adormită; dă din cap cu neîncredere și se retrage.

― Mie nu-mi place cu mulți la un loc, mă lămurește cuconița.

Dar nu-și isprăvește bine vorba, și ușa se deschide cu putere: doi domni, unul ras, celălalt cu mustață, intră fără alte formalități în compartiment și, după ce pun stăpânire pe două locuri, lăsând pe canapea o servietă și un pachețel, ies amândoi în culoar, unde continuă o conversație începută probabil în restaurant.

― Noroc că ăștia merg numai până la Ploiești, zise doamna.
― După ce cunoașteți?
― Mai întâi, după lipsa de maniere… Se vede cât de colo că ei fac cursa asta în fiecare zi și că sunt blazați, sunt obișnuiți cu trenul… Al doilea, n-au bagaje.

Îmi ridic ochii spre bagajele doamnei: două geamantane mari de piele galbenă, o valiză mică, un pachet lung și o cutie cilindrică.

― D-voastră mergeți departe?
― Până la Focșani, răspunde doamna, făcându-și vânt cu Ilustrațiunea.
― Mi se pare că e cam cald aici, zic eu. Ar fi bine să deschidem puțin fereastra…
― Ca să mai intre puțin fum de-afară? Mă rog, cu plăcere, numai să se poată. Eu am încercat să deschid și n-am putut.

Mă ridic și trag de cureua ferestrei: întâi în sus, apoi în jos… la dreapta, la stânga… Degeaba: nu merge.

― Are ambiție! zice cuconița.

Unul din cei doi domni, observând de-afară manevra, ne vine în ajutor.

― Îmi dați voie? întrebă el, autoritar.

Și plecându-se peste vecina mea, pe care o atinge puțin cu genunchiul, întoarce un mâner de alamă la dreapta; apoi trage, cât poate mai pe încetul, de un inel din marginea de sus ― și fereastra se lasă în jos. Domnul surâde grațios și se retrage.

― Tot sunt buni de ceva și ăștia de la Ploiești, își dă părerea vecina mea.

În sfârșit, trenul a pornit.

Aproape de Chitila, șeful de tren își face apariția:

― Biletele…

Doamna are bilet întreg. Domnii de pe culoar au arătat fiecare câte un carnețel de culoare închisă. Atât.

― Dacă aș fi eu director general ― zice vecina mea, care a observat acest amănunt, ― i-aș strânge pe toți într-un vagon, pe ăștia care merg gratis, ca să nu ne mai incomodeze pe noi, cei cu bilete adevărate…

Dincolo de Chitila, cei doi domni de pe culoar intră, s-așază la locurile lor și, numaidecât, după obiceiul pământului, încep s-o fixeze pe vecina mea cu liniștită impertinență, ca pe un tablou expus acolo anume pentru agrementul călătorilor masculini. Doamna se uită pe fereastră, își mai potrivește coafura, se preface că citește… La urmă, își razimă capul în colț, închide ochii și rămâne așa, nemișcată, multă vreme.

În gara Ploiești, cei doi domni se coboară. Am rămas iar singuri.

― Vezi c-am avut dreptate? zice fără veste vecina mea, deschizând ochii.
― Credeam c-ați adormit…
― Aș! Unde e chip s-adoarmă o femeie, când se uită toată lumea la ea… Dar bine că s-au dus. Mai cu seamă cel cu verighetă era absolut nesuferit. Ai băgat de seamă? Pantalonii cu dungă proaspătă, cravată corectă, guler ireproșabil… se cunoștea bine că are o nevastă de treabă, care-i poartă de grijă. Atunci, ce mai umblă cu ochii după altele? Grozavi mai sunteți d-voastră, bărbații…
― Nu toți.
― Celalt, urmează doamna, cel neînsurat, vai de capul lui: guler șifonat, ciorapi nepotriviți cu culoarea pantalonilor, butonii de manșetă unul de-un fel și altul de alt fel… și-un ceas de nichel cu două capace ― moștenire de la bunică-sa…

Mă simt cam jenat. Fără voie duc mâna la cravată, îmi netezesc puțin părul, îmi rectific poziția ― și tac.

De la Ploiești nu s-a mai suit nimeni în compartimentul nostru. Cântecul roților a început iar. Pământul curge-n urmă, pe lângă tren; stâlpii de telegraf aleargă unul după altul, parcă-s trași de-o sfoară; ogoarele se rotesc încet, ca niște evantaie care se deschid mereu, cu mânerul fixat într-un vârf de deal. Mi-am răzimat capul în colț, am închis ochii și am stat așa multă vreme. Printre gene am văzut totuși cum tovarășa mea de călătorie își deschide poșeta, se pudrează pe nas, își dă cu roșu pe buze și mă examinează, în câteva rânduri, pe furiș.

Dincolo de Buzău, simt că începe să mă cuprindă de-a binelea o toropeală neplăcută, premergătoare somnului în poziție incomodă. De frică să nu adorm, deschid ochii.

― Păcat că n-avem aici un patefon, să ne mai distrăm… zice doamna, privindu-mă ironic.
― Putem încerca și fără patefon, îi răspund eu, vexat.

Doamna scoate din poșetă un pachet de țigări și o cutie minusculă de chibrituri. Cu prefăcută dezinvoltură, își aprinde o țigară. Dar se cunoaște cât de colo că nu fumează de obicei.

― Unde-i bărbatu-meu acum să mă vază! exclamă ea, trăgând ștrengărește.
― Parcă e nevoie să vă vadă cu ochii? E destul să miroase.
― N-are el un miros așa de fin, zice doamna, râzând. În privința asta, toți sunteți la fel…
― Și… D-voastră locuiți chiar în Focșani? o întreb eu mai înviorat.
― A, nu. Eu stau la București, cu bărbatu-meu. La Focșani e numai mama.
― Și-o să rămâneți multă vreme la Focșani?
― Nu cred… O simplă escapadă. M-am supărat pe el, ș-am plecat fără să-l previu. Sunt sigură că peste două-trei zile mă trezesc iar cu dumnealui că vine să-mi ceară iertare și să mă ia acasă. Nu e pentru prima oară.
― Și… dacă nu vine?
― Treaba lui! N-are decât să divorțeze, dacă-i dă mâna. Eu am averea mea personală… o moșioară, o vie, o casă la București… plus alte perspective de moștenire.
― În cazul ăsta, trebuie să vie.
― Așa zic și eu. Dar pân-atunci, am de gând să mă distrez, să-mi fac de cap cât oi putea… ca să nu-mi pară rău c-am plecat.

Mă uit cu mai multă atenție la tovarășa mea de drum. Vorbește așa de natural și le spune toate cu atâta nevinovăție, că nu mai știi ce să crezi.

― D-ta mergi mai departe de Focșani… ori rămâi acolo? mă întreabă ea deodată, cu sprâncenele foarte ridicate, ca la păpuși.
― Nu știu… Sper… Asta depinde de împrejurări…

Simt că mi-a sărit somnul de tot. Dacă m-ar fi întrebat atunci de care împrejurări anume atârnă rămasul meu la Focșani, n-aș fi știut ce să răspund. Îmi fac repede-n gând câteva socoteli și, drept încheiere, îmi examinez din nou vecina. Siluetă nu prea are ea, cum cerea gustul pervertit al unora, până mai ieri-alaltăieri… Dar ce gură!… ce ochi!… ce umeri!…

Simt totuși nevoia să obțin câteva informații suplimentare:

― Ce-ar fi să vie soțul d-tale chiar în noaptea asta, cu vrun accelerat?
― Imposibil. Până duminică, în orice caz, nu se poate mișca din București ― despre asta garantez. Până atunci, abia are vreme să-mi treacă și mie supărarea.
― Și… uitasem să-întreb… din ce cauză te-ai supărat pe dumnealui?
― Din cauza musafirilor. Are mania, domnule, să invite prieteni la masă, fără consimțământul meu.
― Asta n-ar fi nimic, zic eu. Nu se desparte cineva pentru atâta lucru. Mai cu seamă dacă este și vrun copil la mijloc…
― Nu este. Mi-au spus doctorii că eu nu pot să fac.
― Ce-are a face! Mai încercați.
― Dac-ar depinde numai de mine… Căsătoria, domnule, este un fel de loterie: nu știi niciodată peste cine dai… Avem noi un prieten, băiat cu careeră, magistrat. S-a însurat din dragoste, cu toate că nu-i băiat prost. Și era în al nouălea cer, parcă luase pe Dumnezeu de-un picior cu Lilica lui… Ei, ce crezi? Nu s-a împlinit bine un an de la nuntă, și l-a-nșelat nevasta.
― Auzi d-ta! Cu cine?
― Cu un profesor de universitate. Lumea zice că pe-atunci era numai conferențiar… dar așa e gura lumii.
― Și bărbat’său a aflat?
― Da. Și-a lăsat-o imediat, sub pretext că nu poate suporta una ca asta… Așa sunt bărbații.
― Egoiști…
― Mai e vorbă?… Stai să vezi încă una. Mai avem noi un văr de-al doilea, funcționar la Finanțe. Ca să se-nsoare, a trebuit să dea anunț în gazetă, la mica publicitate: „Doresc cunoștință, eventual căsătorie, cu o fată onestă sau cu o profesoară de limba engleză” ― că-și vârâse în cap, nu știu pentru ce, să învețe englezește. Un molâu, domnule, de-ai fi crezut c-o să-l lase nevasta chiar de a doua zi… S-a însurat cu o fată de la poștă ― sunt trei ani de-atunci ― și însurat a rămas până-n ziua de azi. Și se iubesc așa de tare, c-ai putea să juri că nu sunt cununați…
― O fi trecut de mult Mizilul? întreb eu privind pe fereastră, ca să revenim la ale noastre.
― O-ho! Ne-apropiem de Râmnicu-Sărat.
― Ce noroc că v-am întâlnit! Nici n-am simțit când a trecut vremea.
― Nici eu. Am vorbit atâtea cu d-ta, că am impresia că suntem cunoștințe vechi.
― Cu toate astea, ne cunoaștem așa de puțin! oftez eu, cu ochii în tavan.
― N-are importanță…
― Serios?

Drept răspuns, tovarășa mea de drum îmi trimite pe sub gene scânteia unui zâmbet enigmatic, care i-a întredeschis copilărește buzele cărnoase și i-a adâncit puțin gropița din obrazul stâng.

Afară, în strălucirea zilei de mai, se desfășoară în curgere lină mătasea verde și întinsă a lanurilor tinere. Pe alocuri, rapița înflorită pune pete largi de soare. Mai aproape de tren, se văd bine steluțele albastre ale cicoarelor și stropii de sânge ai macilor, deasupra grâului fraged. O pădurice surprinsă-n drum abia a avut vreme să se ferească din calea noastră; copacii de pe lângă linie defilează-n galop pe la ferestre, cu ramurile toate desfăcute-n vânt ― pe când alții, mai în vale, s-au oprit din fugă ca să se uite cum ne ducem… Și versurile lui Heine îmi vin în minte, măcar că nu știu bine nemțește:

„Im wunderschönen Monat Mai, Als alle Knöspen sprangen…” („În minunata lună mai, / Când mugurii toți se deschideau…”)

Mă întorc iar spre tovarășa mea care-și corectează puțin cu un tub minuscul de rouge conturul buzei de sus, în formă de arc al lui Cupidon.

― Vasăzică, ești supărată rău, rău de tot, pe bărbatul d-tale? o întreb eu, aplecându-mă peste măsuța dintre noi.
― Cum să nu fiu? răspunde ea, retrăgându-și capul spre colțul canapelei. Ți-am spus că are mania musafirilor… Asta l-a apucat întâi și-întâi astă-iarnă, cu ocazia revelionului. Mă trezesc cu el a treia zi de Crăciun că-mi spune să mă pregătesc pentru douăsprezece persoane la masă, c-a invitat la revelion pe cutare și cutare prieteni cu nevestele ― unii despre care nici nu mai auzisem până atunci. Am încercat eu să rezist, i-am obiectat că o să avem prea mare deranj și bătaie de cap, că mai bine ar fi să ne ducem noi la alții, decât să vie alții la noi… Degeaba! Ce știe el? Când e vorba de petrecere cu invitați, toată răspunderea cade pe capul gospodinei. Bărbatul, în ocazii d-astea, se consideră și el tot un fel de musafir, care așteaptă numai să fie servit. Și bărbatul meu e un mare egoist, cum sunt toți bărbații.
― Pardon! Nu toți.
― Serios? Parcă nu vă cunosc eu?… În sfârșit. Două zile întregi înainte de Anul nou am avut numai grija pregătirilor. Alte vreo trei după, a trebuit să curețe servitorii în urma lor, că toată casa era-ntoarsă cu susu-n jos… I-am spus atunci: „Domnule, de data asta a fost ce-a fost… dar dacă se mai repetă afacerea asta la anul, să știi că iau primul tren și mă duc la mama”.
― Și el ce-a zis?
― Ce să zică? A tăcut, măcar că n-avea dreptul să se supere… Exact la o lună și jumătate după asta, la ziua lui onomastică, mă trezesc iar cu casa plină de invitați. Erau tot ăia de la revelion. Unu nu lipsea!… Am fost amabilă, am făcut tot ce s-a putut, cu toate că nu fusesem prevenită. S-a petrecut toată noaptea. Dar a doua zi dimineața, după plecarea dumnealui la birou, am împachetat câteva lucruri, am trimis servitorii la plimbare, i-am expediat cheia de la antret printr-un comisionar ― ș-am plecat la mama. Peste două zile, a venit după mine. S-a rugat, a plâns… și, în sfârșit, ne-am împăcat. Credeam că l-am vindecat pentru totdeauna de musafiri.
― Când colo?
― Când colo, ieri, pe la cinci, îmi telefonează că deseară ― adică aseară ― avem iar invitați la masă, douăsprezece persoane. „Cine i-a invitat?” ― „Soră-mea.” ― „Sora d-tale n-are decât să-și invite prietenii acasă la ea. Aici, eu sunt stăpână” … Ei, ce zici d-ta de toate astea?
― Ce să zic? După câte mi-ai spus, am impresia că face dinadins…
― Dinadins?
― Firește. Cu plan adânc…
― Cu ce fel de plan?
― Ca să rămâie singur, din când în când…
― Parol?

Doamna rămâne câteva clipe cu gura întredeschisă, cu ochii-n ochii mei.

― Uite, la asta nu mă gândisem… Da, da, se poate să ai dreptate… Dar am să mă răzbun eu, dacă-i așa!
― Ai tot dreptul, ai chiar datoria să te răzbuni. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte…
― Lasă că mai vorbim noi… De-un singur lucru îmi pare bine deocamdată: nici nu-ți poți face idee ce-am lăsat acasă… Un deranj și-o harababură, de parc-au dat turcii! între altele, s-a răsturnat astă noapte o damigeană mare cu vin negru ― și până să băgăm de seamă, toată s-a vărsat pe parchet. Și încă, asta n-ar fi nimic. Dar mi-au spart și sticla cu tinctură de iod, care era acolo, pe-o măsuță. Pata de iod știi că nu iese cu nimic… nici cu sârmă, nici cu sticlă pisată… trebuie scoasă cu rândeaua de pe parchet. Și s-a făcut o pată cât toate zilele ― poți să-ți închipui d-ta, un litru și mai bine de iod…
― Un litru?
― Da, un litru și jumătate.
― Și ce făceați D-voastră cu atâta iod în casă?
― Îmi trebuie mie, personal. Trebuie să știi că eu pun și-n apa din baie tinctură de iod…
― Pentru ce?
― Eu am suferit anul trecut de o apendicită… A trebuit să-mi fac operație.
― Unde?… Mare păcat! Se mai cunoaște?
― Stai să vezi… A treia zi după operație, nu știu bine cum s-a făcut… mi-a venit să strănut… Atâta știu, că m-am forțat… și-a plesnit ața de la cusătură într-un loc. Când am simțit că se rupe, m-am speriat, am țipat… se vede că m-am forțat și mai tare ― și-a plesnit toată cusătura. A trebuit să mă coase a doua oară, la loc. Peste câteva zile, am râs tare, nu știu din ce cauză ― și iar a plesnit. Șe vede treaba că mergea mai ușor acum, că-și făcuse drum… Ce să-ți mai spun? M-am vindecat eu de apendicită cum m-am vindecat… dar până la urmă, am rămas cu o mică fistulă…
― Cu o… ce? Nu se poate! În ce loc?
― Aici, în partea dinainte, unde-a fost cusătura…

Mă uit la vecina mea, consternat. Glumește, poate? Nu, nu-i surprind nici o urmă de ironie pe figură.

― Înțelegi d-ta acum pentru ce am eu nevoie de tinctură de iod… Își completează ea explicația, cu aceeași nevinovăție.

Simt că mă cuprinde deodată un fel de leșin și o mare descurajare. Mi-a pierit tot entuziasmul. Nu mai pot scoate o vorbă. Mă uit pe fereastră și încep să număr stâlpii de telegraf, amețit, pe când „pacienta” vorbește înainte, ca și cum n-ar fi băgat de seamă ce adâncă schimbare s-a petrecut pe neașteptate în mine.

Ne-apropiem de Focșani. Omul de serviciu de la vagon intră să dea jos bagajele cucoanei și să le scoată în culoar, ca să fie mai aproape de ieșire.

Tovarășa mea de călătorie se ridică și începe să se pregătească de plecare. Văzând că eu nu fac nici o mișcare, mă întreabă:

― Da’ ce d-ta nu te cobori? Parcă ziceai că rămâi la Focșani…
― Eu? Ce să caut la Focșani? Dacă-mi spuneai de la început chestia cu apendicita…

Doamna face ochi mari:

― Nu-nțeleg… Ce-are a face apendicita mea cu rămasul d-tale la Focșani?
― Are!

Mă ridic în picioare, apuc valiza și pălăria din plasă de deasupra mea și le arunc, cu ciudă, în plasa din față, unde au fost bagajele ei.

― Te muți în locul meu, acum? zice doamna, cu un zâmbet ciudat, întinzându-mi mâna pentru rămas bun.
― Păi… să vezi d-ta… nici mie nu-mi place decât cu fața-nainte, răspund eu. Altfel, m-apucă un fel de amețeală, un fel de mal de train… și nu mai sunt bun de nimic.

***

Trenul stă gata să pornească iar. Când mașina șuieră de plecare, ies în culoar și m-aplec pe fereastra deschisă, ca să iau puțin aer. Geamantanele doamnei sunt încă jos, lângă scara vagonului. Exact când trenul se urnește din loc, tovarășa mea de drum s-apropie repede, urmată de-un hamal.

― Călătorie bună! îmi strigă ea, prietenos. Știi… povestea cu apendicita, adaogă ea râzând, a fost o simplă poveste…

Îmi vine să sar din tren. Îmi vine să-i arunc cu ceva-n cap ― dar n-am nimic la-ndemână…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri, Umor
Comenteaza! »