3 februarie 2017

„Mihail Kogălniceanu” de Dimitrie Anghel

Ce farmec trist au colecțiile vechi, efemerele de o zi, foile grabnic tipărite ca să arunce o știre senzațională, o telegramă care a făcut ocolul lumii, o întâmplare stropită cu sânge și câte alte fărâme din viață.

Așa, răsfoiam mai ieri colecția prăfuită a unui jurnal ce poartă data anului 1877, și o melancolie nestăpânită mă cuprinsese, cetind întâmplările trecute, dând peste nume ce au pasionat opinia publică și peste anunțuri de prăvălii vechi.

Filă peste filă se așeza, zi peste zi, an peste an, păstrând în ele, ca în niște pături sedimentare, urma unei vieți care a fost.

Și iată că printre atâtea știri și fapte diverse, printre telegramele ce vădeau starea febrilă de care era cuprinsă lumea în apropierea războiului, am dat peste faimosul discurs al marelui Kogălniceanu, privitor la profesorii Universității din Iași. Pasionat, ca un vânător chemat pe o urmă, am rătăcit înainte în pădurea aceasta de hârtie, ale cărei foi le-au scuturat rând pe rând anotimpurile. Și figura marelui om se înălța covârșitoare dintre pagini, întunecând încetul cu încetul pe ceilalți, pe toate gloriile de o zi, pe toate fantoșele cari reușise să înșele cu aparența lor zgomotoasă ochii miopi ai contimporanilor. Gândirea vie licărea scăpărătoare dintre rânduri, și mintea mea rămânea vrăjită de puterea cugetării lui, de caldul patriotism, de înflorirea curat neaoșă a cuvintelor pe cari Ie îngemăna în elanurile lui oratorice. Nu erau vorbele de efect ale oratorilor noștri, cari îți iau auzul cu sonoritățile lor și apoi rămân goale de miez, o dată ce litera nepărtinitoare a tiparului ți le pune sub ochi.

Și încet, încet, ridicându-mi privirile de pe foile prăfuite, l-am revăzut așa cum l-am cunoscut în casa noastră. Omul de toate zilele, glumeț și iubitor de copii, a reapărut cu ochelarii lui măritori, sub sprâncenele stufoase, cu tufele de păr creț și alb ciufulit în jurul tâmplelor, cu barbișonul mișcător deasupra celor trei rânduri de bărbii, cu pântecele enorm, boltit peste picioarele scurte, cu mâna elegant îngrijită și fină, ca o mână de femeie.

O prietenie veche îl lega de tata, și, cu toată deosebirea de cultură ce era între ei, marele om iubea drumul casei noastre și venea, în orele lui de îndoială, spre omul de bun-simț ce era părintele meu, ca la un fel de puls al vieței politice din Iașii de atunci, și discuțiile se încingeau vii și nervoase, vesele și pline de ironii. În fața mesei bogat încărcată, cu șervetul alb înnodat pe după gât ca la un copil, cu furculița și cuțitul ținute războinic în mâinile mici gata parcă de apărare, vorbind și mâncând ca un Gargantua, așa mi-l arată mai bine mintea.

Și în casa noastră, într-o ramă de aur a stat până târziu un portret, pe care tata, în admirația lui, îl aninase la locul de onoare. În fața biroului, dacă ridicai ochii, îi întâlneai privirea mioapă după ochelari și, fără să vrei, un respect adânc te cuprindea față de fruntea aceea boltită, în care sălășluiseră atâtea gânduri mari. Ani de zile stătuse neclintit acolo, și marelui om îi era drag intrând în casa prietenului să-și contemple imaginea fidelă. Spre portret căutau mai întâi ochii lui cercetători intrând în casă, și chipul i se lumina de o bucurie copilărească față de acest omagiu de iubire și de admirație.

Dar într-o zi, fluctuațiile viforoase ale politicei îi despărțiră, și tata porunci să dea portretul jos din cui și să-l urce în pod. Portretul apărea și dispărea după cum erau și vremurile, și conul Mihalache știa dinainte, intrând în casă și ridicând ochii spre locul cunoscut, la ce fel de primire trebuia să se aștepte.

Acest episod hazliu s-a repetat de multe ori, până ce pasiunile și înverșunările politice au contenit, și el a rămas neclintit pe zid, spre admirația copiilor, cari l-au păstrat la locul de onoare până întâmplările i-au mutat și pe ei din casă.

Bătrân de tot îl revăd apoi, într-un palton lung până la pământ, urcând greoi scările unei tribune. Într-o sală furtunoasă de întrunire, glasul lui stâns și plângător abia răsună și lacrimi mari i se rostogolesc pe obrajii bucălați, fără să le poată stăpâni. Mâna lui mică și fină duce la gură din când în când o sticluță din care bea și, în tăcerea din sală, glasul reîncepe tânguitor. Se apăra bătrânul de o acuzare ce i s-ar fi aruncat și vorbea de Iașul lui de care îl legau atâtea amintiri și care-i datora atâta. Se apăra că într-un discurs ar fi spus că toată viața trebuie să se restrângă spre centru, și că astfel își renegase orașul, spunând că poate să crească iarbă pe străzile lașului. O mâhnire nesfârșită cuprinsese sala și un sentiment de rușine parcă îi învinsese pe toți. Era ceva sfâșietor în glasul lui și apărarea aceea era făcută ca de pe pragul unui mormânt.

Și după câțiva ani apoi l-au și dus la locul de odihnă, în glasul clopotelor și în mireasma ghirlănzilor de flori, unde doarme și acuma, așteptând ca vremea și istoricii să refacă marea și covârșitoarea figură care a fost el.