Fragmente din volumul „Drum printre stele. Amintiri europene şi hollywoodiene”, semnat Jean Negulescu (29 februarie 1900 – 18 iulie 1993), publicat în 1989 de Editura Meridiane din Bucureşti. Titlul original este „Things I Did… and Things I Think I Did”, iar lucrarea a apărut la New York în 1984.

Dedicaţia făcută românilor în deschiderea lucrării traduse de Manuela Cernat m-a determinat să aleg, dintre toate notiţele extrem de interesante despre tot felul de celebrităţi întâlnite de Negulescu, cu precădere pasaje referitoare la lumea românească de dincolo de graniţele noastre, sau la percepţia românească pe care fiecare dintre noi, fie şi de tot plecat în lume, le poartă după sine şi cu sine, la sine în suflet. Celălalt criteriu de selecţie a fost ineditul informaţiilor, aşa că am insistat pe evenimente aparent minore şi neaflate în cărţile despre consacraţii artişti, sau pe viziunea personală a autorului asupra evenimentelor (poate cunoscute) la care a fost părtaş. M-am oprit la perioada pariziană, la prima alegere: pictura.

Cititorilor români, fraţi şi prieteni, dar mai cu seamă mândri părtaşi întru aceeaşi splendidă moştenire, le dedic această ediţie a cărţii mele…

Îşi aminteşte de vremea războiului, de eroismul care are multe forme, de oamenii mari care înving ororile vieţii cu arta lor.

George Enescu, genialul muzician român care a transcris melodii folclorice ale ţării noastre în atât de cunoscutele Rapsodii, era şi un virtuoz al arcuşului. În anii războiului a concertat pentru soldaţii din prima linie şi a călătorit din oraş în oraş producându-se în beneficiul refugiaţilor, al văduvelor şi al orfanilor de război. Sunetele viorii lui răscoleau sufletele. O dată, în timp ce îl ascultam, i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie. Desenul meu, încadrat într-o simplă ramă neagră, avea să aibă onoarea de a fi expus în vitrina unei librării. Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei ca să pot trage cu urechea la comentariile trecătorilor. – „Cine e?” – „Enescu, cine altul?” – „Da? Şi cine semnează desenul?” – „Ion (pseudonimul meu).” – „Ion? N-am auzit de el.”
– „O să auziţi!” mi-am spus. Destinul mi-a fost pecetluit pe loc, atunci şi acolo: aveam să fiu pictor, un pictor celebru. Într-o bună zi, desenul a dispărut din vitrină. Îl cumpărase însuşi Maestrul! Erau primii mei cincizeci de lei…

Odată ajuns la Paris, Negulescu se înscrie la Academia Julian; studenţii desenau în fiecare zi, iar sâmbăta, maestrul Pierre Laurens făcea aprecieri despre lucrările produse. Tânărul pictor se simţea nedreptăţit pentru că profesorul părea să nu-l remarce, iar în ziua în care Directorul Academiei îi selecţionează un desen şi îl expune pe peretele atelierului, a crezut că vremea recunoaşterii sosise.

În sâmbăta aceea, l-am aşteptat pe maestru punându-mi pe şevalet o coală mare de hârtie albă. „- Şi lucrarea dumitale?”, m-a întrebat el. Umflându-mă în pene, i-am arătat lui Monsieur Laurens desenul înrămat pe perete. S-a uitat lung la el, apoi, încă şi mai lung, la mine. Şi, Doamne-Dumnezeule, a vorbit: „- Negulesco, tu ţi-ai pierdut orice urmă de interes pentru aventura Artei. Apelezi la maniere uşoare şi superficiale ca să acoperi o suprafaţă. Dar am să te salvez. Începând de luni, vei desena numai cu mâna stângă şi cu cel mai tare dintre creioane. Adică nu: şi mai bine ar fi să te slujeşti de toc şi de cerneală. S-ar putea să redescoperi miracolul de care poţi avea parte mânuind un creion pe o hârtie!”
Şi şi-a continuat inspecţia, fără un cuvânt de laudă. Fierbeam de mânie.
De luni am început să lucrez cu mâna stângă, folosind tocul cu cerneală. Transpiram şi înjuram la fiecare linie. După o lună am început să prind gustul, să-mi placă cu orgoliu lupta în care mă angajasem. Nu mă mai plictiseam.
Pierre Laurens m-a salvat de cei mai distrugători duşmani: îndemânarea aliată cu plictisul.

Preferata mea dintre toate e figura lui Brâncuşi. E primul artist plastic pe care îl aminteşte, apropiindu-ni-l extraordinar.

Constantin Brâncuşi era un falnic înţelept cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici, scânteietori, de un albastru intens. Avea un fel de a vorbi foarte pitoresc, plin de culoare, şi o prezenţă aparte, de ager şi hâtru ţăran român. Atelierul lui din Impasse Ronsin dădea direct într-o curte nepietruită, înconjurată de alte câteva ateliere. O poartă de lemn, veche şi părăginită, îl ferea de privirile celor din afară. Brâncuşi şi cu mine eram din aceeaşi regiune a ţării: el se născuse în nordul Olteniei, la Târgu-Jiu, eu în inima ei, la Craiova. Nici că-i puteam înfăţişa o mai bună carte de vizită.

Şi pasajul despre marele artist ce a rămas cu mine muuult timp după ce am citit prima dată cartea, când eram eu mai mică:

Printre cei pe care am avut privilegiul să îi cunosc prin intermediul lui s-au numărat Modigliani, Erik Satie, Tristan Tzara şi Man Ray. Într-o după-amiază, Brâncuşi, Tzara şi Man Ray s-au apucat să facă un baston dintr-o cracă groasă şi încovoiată, asemănătoare celor pe care gazda obişnuia să le cioplească în copilăria lui, aidoma strămoşilor săi care din timpuri imemoriale deprinseseră meşteşugul de a făuri din crengi de copac ciomege şi fluiere pentru păstorit. Deodată a început să plouă cu găleata şi curticica din spatele atelierului s-a preschimbat în ditamai băltoaca. Cei trei maeştri şi-au suflecat pantalonii şi, zbierând cântece deşuchiate, au prins să ţopăie în noroi ca nişte puradei murdari. Ceva mai târziu aveam să-l întreb: „- Nene Constantin, nu pricep cum de oameni în toată firea ca Domniile Voastre se pot juca în noroi precum ţâncii.” A zâmbit şi, rezemându-se cu spatele de soba fierbinte, mi-a spus: „Iancule, când nu te mai poţi copilări înseamnă că ai şi murit. Să nu uiţi niciodată asta.” N-am uitat.”

Oamenii legii, însărcinaţi cu „docilizarea” artiştilor pentru care excesul e un mod de viaţă, sunt foarte interesant creionaţi. Sunt curioasă dacă impresiile lui Negulescu or fi verificabile şi împărtăşite.

Poliţiştii îl îndrăgeau pe Modigliani, fără să ştie nici ei prea bine de ce. Zâmbeau şi îi cereau scuze când îl arestau: zâmbeau dimineaţa când, în frigul celulei, îi cedau, plini de simpatie, propria lor cană cu cafea fierbinte. Ca în nicio altă parte a lumii, poliţiştii Parisului aveau o caracteristică aparte: apărau legea, dar îl înţelegeau totodată pe vinovat. Mai cu seamă în Montparnasse. Ascultau lamentaţiile artiştilor cu o expresie blândă, blazată. Ne ajutau să ne cărăm lăzile când ne mutam dintr-un atelier în altul, dacă făceam gălăgie ori eram scandalagii, dacă ne insultam sau chiar ne încăieram, ne despărţeau fără brutalitate, dar ferm şi, odată momentul primejdios depăşit, se depărtau clătinând din cap cu mâhnire: – „Va, mon vieux, c’est pas gentil ce que tu fais.” ( – „Du-te, bătrâne, nu-i frumos ce faci.”)

Celebrul reprezentant al avangardei europene, românul care a răsturnat definitiv valorile artei, este magistral prezentat:

Monsieur Dada era un „Toma necredinciosul” sarcastic, plin de umor, veşnic pus pe şotii. Imprevizibil şi agitat, n-avea clipă de astâmpăr. Îl chema Tristan Tzara, era român şi practica o poezie elegantă, de bună calitate. Mic de statură şi iute din fire, nu se despărţea niciodată de monoclu şi nici de bastonul cu măciulie de argint care costa o avere. Ca nimeni altul se pricepea să provoace scandal din te miri ce. Răcnea, gemea şi ameninţa, amestecând de-a valma cuvintele dintr-un jargon româno-franco-german. Părăsise Bucureştiul împreună cu un alt român, distinsul arhitect Marcel Iancu, şi se instalaseră la Zürich, unde Tzara avea să iniţieze mişcare Dada, formulând totodată şi filosofia Dadaismului. Laolaltă, cei doi au meşterit din carton şi din ghips colorat nişte măşti abstracte hidoase, şocante şi primitive. Dacă le priveai de la distanţă, pe o scenă sau chiar pe stradă, efectul lor era într-adevăr frapant, purtând pecetea indubitabilă a demenţei.

Negulescu relatează, într-o pagină antologică, felul în care s-a desfăşurat spectacolul pe care îl numeşte „cea mai reuşită dintre reuniunile organizate de dadaişti la Paris”. Spectatorii îşi aduseseră cu ei pungi de hârtie pline cu legume stricate şi cu fructe putrede, adunate de prin lăzile de gunoi. Întâlnirea artistică de la Sala Gaveau se va termina cu sosirea poliţiei la locul de scandal, iar lumea va auzi de Dada.

Apariţia protagoniştilor a fost întâmpinată cu un cor de huiduieli, invective şi fluierături. Fiecare din ei purta un costum şi o mască diferită, una mai caraghioasă şi mai necuviincioasă decât cealaltă. Pe cap aveau pălării înalte, ca nişte burlane de sobă, croite din carton şi hârtie colorată, iar într-o mână ţineau o pancartă pe care fiecare îşi scrisese numele. Pălăria şi pancarta lui Tzara erau cele mai înalte. Se putea altfel? Vorbeau toţi deodată, recitând, certându-se, citindu-şi fiecare propriul manifest artistic. Manifestele erau intonate ca nişte psalmi. În ansamblu, se urmărea ridiculizarea oricăror structuri organizate, a oricărei forme de spectacol.
Publicul acompania acea exhibiţie indecentă şi pretenţioasă cu şuierături şi huiduieli continue. Dar când talentele artistice aflate pe scenă au început să interpreteze compoziţia muzicală a lui Tzara, Simfonia vaselinei, în sală lumea s-a dezlănţuit pur şi simplu, uitând de orice oprelişti. O grindină de ouă şi de roşii stricate, de fructe mucegăite şi de bucăţi de carne alterată s-a abătut peste protagoniştii care înfruntau năprasnicul atac pestilenţial cu curaj, ba chiar, se poate spune, cu deliciu. În ce mă priveşte, mă uluia să constat cu câtă plăcere puteam participa la un asemenea scandal, dezvăluindu-mi neaşteptate aptitudini de ţintaş.
Era ridicol. Lipsit de stil. Dar publicul se distra de minune contribuind activ la desfăşurarea întregului spectacol, integrându-se bucuros în acel pandemonium. În cele din urmă, a fost chemată poliţia. Numai că tocmai prin intervenţia acesteia, Dada îşi atingea plenar scopul: Parisul avea să vuiască, cuvântul Dada avea să fie pe buzele tuturor.

Parisul va fi locul de suflet al artistului, dar lumea e mare, iar timpurile se schimbă, aşa că Negulescu are o sclipire de geniu (pentru care îi dă credit unui mare Monsieur Elie Faure, critic şi istoric de artă), şi alege noua magie vizuală, cea care abia se naşte.

Aici se cuvine să adaug un post-scriptum. Toate aceste minunăţii, toată bucuria şi nebunia acelor ani au fost închise în raniţa unui tânăr pictor şi ele se aflau acolo, puse bine la păstrare, când junele aspirant la meseria de cineast a trebuit să-şi deşarte tolba cu scamatorii în faţa neguţătorilor de vise de la Hollywood spre a obţine şansa să distreze milioane de oameni. Se aflau acolo când imaginile lumii materiale şi ale fanteziei au devenit la rândul lor o realitate.
Parisul a continuat să trăiască în mine şi după ce l-am părăsit.

Iar de acum încolo, portretele contruite de el în carte vor fi mai complexe, mai detaliate, mai puternice; vor fi ale oamenilor noii arte, cea în care el însuşi va excela: William Randolph Hearst, William Faulkner, Gary Cooper, fraţii Warner, Joan Crawford, Darryl Zanuck, Selznick, Howard Hughes, John Huston, Greta Garbo, Marilyn Monroe, Bogie şi Bacall, Kate şi Spence…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Memorii
Comenteaza! »